ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3866/2021

Ședința publică din data de 29 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin raportul de evaluare din data de 29.06.2016, întocmit de Agenția Națională de Integritate, s-a dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Cluj, în vederea începerii acțiunii de control și a constatării diferenței semnificative, potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deținută de A., funcționar public cu statut special (subinspector de poliție) în cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Maramureș și soția sa B., funcționar cu statut special (subinspector de poliție) în cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Maramureș.

Prin ordonanța nr. 1/2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Comisia de Cercetare a Averilor în dosarul x/2016, s-a dispus sesizarea Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea confiscării sumei de 142.036 RON de la persoanele cercetate A. și B..

Prin sentința civilă nr. 193/2017 din 19 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea înaintată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanța nr. 1/14.12.2016 împotriva persoanelor cercetate A. și B. în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj; a constatat că nu este justificată proveniența sumei de 142.036 RON și a dispus confiscarea acestei sume de la persoanele cercetate sus indicate, pe care le-a obligat în solidar să plătească în favoarea Statului Român suma sus indicată de 142.036 RON în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Recurenții B. și A. au formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care au solicitat: în principal, casarea sentinței atacate și, rejudecând, î închiderea dosarului în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea 115/1996 cu respingerea cererii formulate de Comisia de Cercetare a Averilor privind confiscarea sumei de 142.036 RON; în subsidiar, casarea sentinței atacate și, rejudecând, trimiterea cauzei la Parchetul competent pentru a analiza dacă este cazul să se pună în mișcare acțiunea penală în temeiul prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea 115/1996.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenții au arătat că sentința este netemeinică și nelegală, pentru mai multe considerente.

3.1. Înlăturarea justificării provenienței sumelor de bani despre care fiul pârâților declară că îi aparțin este abuzivă, prin prisma faptului că susținerile acestuia au fost înlăturate în mod nejustificat.

Simpla constatare că "este greu de crezut" că a câștigat bani la jocuri de noroc, atât timp cât există martori care declară că l-au văzut câștigând sume de 5.000 euro într-o singură seară și că juca în mod frecvent, nu este suficientă pentru a considera sumele în discuție nejustificate. Există în societate multiple exemple de sume de bani care nu fac obiectul unor acte (documente) întocmite în formă scrisă (darul de nuntă, darul de botez, câștigurile la jocurile de noroc etc.) Interpretarea probelor administrate în fața Comisiei de cercetare a averilor și a instanței de fond în prezentul dosar înlătură în mod nelegal și abuziv posibilitatea ca sumele de bani în discuție să aibă vreo proveniență, deși existența și funcționarea societăților care organizează jocuri de noroc este de netăgăduit. Practic susținerile instanței de fond în această privință trebuie interpretate în sensul "nu sunt documente, sumele nu sunt justificate", ceea ce este un abuz.

Este lipsită de logică interpretarea că nu este adevărat că părinții i-au păstrat banii fiului, chiar dacă acesta este major, pentru a-i proteja de viciul acestuia, pentru că fiul nu a adus documente justificative pentru a dovedi, la rândul lui, proveniența acestora, având în vedere complexitatea relațiilor de familie.

În prezenta speță, fiul pârâților chiar a câștigat bani din jocurile de noroc, iar atât timp cât și pârâții, și fiul acestora, și martorii declară același lucru, respingerea acestor probe este nelegală și abuzivă.

De asemenea, din declarațiile martorilor C., D. și E. reiese faptul că numitul A. a obținut sume de bani din vânzarea unor bunuri aduse din străinătate și din intermedierea vânzării de automobile. Martorul C. a declarat următoarele:

"Știu că aproximativ din anul 2007 a început să vândă mașini pe care le aducea din străinătate și că inițial a și lucrat în construcții în străinătate." Martora D. își amintește o situație concretă în care numitul A. a venit la ea cu o sumă mare de bani pe care a obținut-o din vânzarea unui tir. De asemenea, martorii au declarat că A. obișnuia să frecventeze cazinouri, fiind un împătimit al jocurilor de noroc. Prin această activitate, fiul recurenților a reușit să câștige sume importante de bani, de ordinul miilor de euro într-o singură seară, potrivit declarațiilor martorilor. Astfel, Martorul C. a arătat că cea mai mare sumă de bani pe care a câștigat-o fiul recurenților la cazino a fost de aproximativ 5.000 euro, acesta fiind prezent la momentul câștigului (declarație C.). De asemenea, martorul F. a declarat că a fost informat de faptul că A. a câștigat în mai multe rânduri sume de cca. 1000-1200 de euro din jocuri de noroc.

O altă sursă de venit probată de martorul C. constă în obținerea de sume de bani din munca prestată în străinătate în domeniul construcțiilor. În plus, martora D. a mărturisit că fiul recurenților, A., avea constant mulți bani asupra lui, constatând cu propriile simțuri faptul că acesta deținea sume de bani începând cu 1.000 de euro și până la 9.000 de euro.

Pe lângă sursele de venit amintite mai sus, considerate de instanța de fond ca fiind nejustificate, aceasta nici nu a intrat în analiza banilor dobândiți de fiul lor ca daruri de nuntă în anul 2003, cu toate că martorul F. declară că "în ceea ce privește nunta fiului nu știu exact care este suma care s-a strâns în urma darurilor făcute de fiecare participant, dar pot să spun că au participat cea. 300-400 de persoane si că cei care nu aveau obligații deosebite contribuiau cu aproximativ 2.000 RON."

De reținut aici faptul că și Comisia de Cercetare a Averilor a constatat în cuprinsul ordonanței 1/2016 că acest dar de nuntă, deși considerabil, este plauzibil deoarece se înscrie într-o tradiție a zonei. Instanța de fond ar fi trebuit, din rațiuni de egalitate de tratament să ia în considerare, ca și sursă de venit a fiului recurenților și celelalte daruri de nuntă, care nu numai că fac plauzibilă păstrarea de către recurenții a unei sume de 32.000 euro pentru ca fiul lor, căruia i-a aparținut suma de bani, să nu-i joace la cazino, ci justifică și în cazul fiului lor proveniența acesteia. Nu este posibil ca o Comisie din cadrul Curții de Apel Cluj să considere plauzibilă oferirea darului de nuntă de către recurenții, iar instanța de fond, tot din cadrul Curții de Apel Cluj să nu le ia în considerare. Recurenții nu au fost singurii participanți la acea nuntă, darul lor nu a fost singurul oferit, ci, așa cum rezultă și din depoziția martorului citat, au participat 300 - 400 de persoane (150 - 200 de familii).

În situația fiului lor, dependent de jocuri de noroc, situația financiară este fluctuantă, cu pierderi și câștiguri, dar, din sumele obținute ca dar de nuntă, din cele obținute în perioada muncită în străinătate, din vânzări de autoturisme, este foarte plauzibil faptul că acesta a avut suma de 32.000 euro, pe care a dat-o recurenților spre păstrare.

Se ajunge în situația în care, deși declarațiile recurenților, a fiului lor și a martorilor se coroborează și relevă situații reale, li se face pârâților o nedreptate concluzionând că singura modalitate de justificare a unor sume de bani sunt înscrisurile, ceea ce constituie în mod evident un abuz, atât timp cât există modalități acceptate de legea română de dobândire a unor sume de bani și fără întocmirea unui înscris, care pot fi probate, conform legii, și cu martori.

În concluzie, în contextul relațiilor de familie existente între recurenții și fiul lor, având în vedere sursele legale de venituri și sumele descrise mai sus provenite din aceste surse, și raportat la problemele avute de acesta din urmă pe plan personal, apare ca fiind justificată proveniența sumelor de bani în cuantum aproximatix de 32.000 de euro, fiind foarte normal și des întâlnit ca pe baza relațiilor de încredere din familie să fie remise sume de bani pentru păstrare. Din cauza problemelor familiale cauzate de jocurile de noroc, recurenții au considerat la acel moment că se impune un control al recurenților asupra sumelor de bani câștigate de fiul lor. În același timp, este firesc ca între recurenții în calitate de părinți și fiul lor să nu fie încheiate acte care să dovedească remiterea sumelor de bani, deoarece în familie banii circulă de regulă fără constituirea de înscrisuri doveditoare, în baza relațiilor de încredere și susținere dintre membrii acesteia.

3.2. Pe de altă parte, așa cum a susținut și în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, domnul A. a avut în intervalul analizat (01.11.2007-2013) calitatea de funcționar public cu statut special (subinspector de poliție) în cadrul inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Maramureș, iar soția sa B. a deținut în intervalul analizat (15.06.2008-2013) calitatea de funcționar cu statut special (subinspector de poliție) în cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Maramureș. În ceea ce privește atribuțiile efective ale acestora, recurenții nu și-au desfășurat activitatea în vamă, fiind însărcinați cu organizarea evenimentelor culturale. Intimații făceau parte dintr-un ansamblu folcloric, fiind interpreți de muzică populară.

Raportat la acest aspect, recurenții nu au avut posibilitatea de a obține venituri nejustificate în cadrul funcției publice deținute, nefiind în contact cu publicul care venea la vamă.

Astfel cum este indicat în expunerea de motive a Legii 167/2010 privind consolidarea integrității în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, recunoașterea și asumarea combaterii corupției și promovării integrității în sectorul public au fost asumate ca prioritate a societății românești prin constituirea în 2007 a Agenției Naționale de Integritate - autoritate independentă și unică de asigurare într-un sistem unitar a verificării modului în care sunt respectate diferitele instrumente administrative de prevenire și luptă împotriva corupției instituționale, și anume controlul declarării averilor, declararea și verificarea intereselor și a incompatibilităților în exercitarea demnității și funcției publice.

Astfel, rațiunea reglementărilor din Legea 176/2010 privind consolidarea integrității în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, din Legea 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate și din Legea 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere este reprezentată de dezideratul asigurării unui control asupra activității acestora în scopul combaterii corupției și promovării integrității în sectorul public. Aceste mijloace și instituții de verificare și control sunt instituite pentru a identifica eventualele încălcări legale (în sensul comiterii unor fapte de corupție) săvârșite de funcționarii publici în legătură cu atribuțiile de serviciu sau în exercitarea acestora.

Mai mult decât atât, în februarie 2008. data depunerii primelor sume pretins a fi nejustificate, dl. A. era funcționar public de abia 3 luni, iar doamna B. deținea abia începând cu data de 15.06.2008 funcția publică cu statut special. În acest context este evident că sumele de bani a căror confiscare s-a solicitat (aproape 16.000 euro în februarie 2008 și 10.000 euro în mai 2008) au provenit din activități justificate desfășurate pe perioada în care intimatul nu a fost funcționar public sau în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, și apare mult mai convingătoare explicația recurenților, conform cătreia aceste sume de bani au fost primite de la fiul lor, A., dependent de jocuri de noroc, pentru ca acesta să nu le poată risipi în totalitate. Cu atât mai mult devine evident că fată de pârâtă măsura confiscării este nelegală, aceasta, raportat la sumele de mai sus. depuse în perioada februarie - mai 2008. neîncadrându-se în prevederile legii, nefiind funcționar public decât începând cu data de 15.06.2008.

3.3. În ceea ce privește sumele de bani primite de la diverse persoane pentru prestațiile artistice

Martorii E. și F. au declarat faptul că recurenții suntem interpreți de muzică populară, circumstanțele în care i-a cunoscut pe acești martori fiind strâns legate de aceasta activitate. Astfel, în declarația martorului F. de la termenul de judecată din data de 05.05.2017 se consemnează faptul că:

"intimații sunt interpreți de folclor foarte cunoscuți și apreciați și că au obținut venituri importante din această activitate, dar pentru care au desfășurat o activitate asiduă".

Pe perioada 2007-2013 și până în prezent recurenții participă în calitate de interpreți la diverse evenimente socio-culturale. Este cunoscut la nivel național faptul că de regulă la nunți, boteze, aniversări sau alte evenimente sociale participă trupe care interpretează diverse momente artistice muzicale, cele mai apreciate fiind cele folclorice.

Faptul că nu dețin o evidență clară a tuturor sumelor de bani obținute pentru aceste activități nu înseamnă că au obținut venituri nejustificate. Având în vedere activitatea prestată în calitate de interpreți de muzică populară, astfel cum aceasta este notorie și dovedită prin declarațiile martorilor, este extrem de plauzibil ca recurenții să fi primit sume de bani de la diverși clienți.

În susținerea acestor afirmații sunt și mențiunile cu privire la operațiunile bancare făcute de o parte din deponenți, care au precizat expres faptul că este vorba de "avans nuntă". Așadar, nu se poate poate afirma că nu au fost oferite explicații plauzibile, în contextul în care este perfect logic ca recurenții, în calitate de interpreți de muzică populară, să participe la diverse evenimente și să fie plătiți pentru acestea (mențiune G. "avans", mențiune H. "avans", mențiune I. Monica "avans nuntă", mențiune K. "avans nuntă Cluj fam. K. 27 septembrie 2014"). Proveniența fiecărei sume este explicitată în declarațiile recurenților din data de 16.11.2016, în care se arată pentru fiecare sumă în parte justificările aferente.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata AGENȚIA NAȚIONALA DE INTEGRITATE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1. În ceea ce privește susținerile privind respingerea de către instanța de fond a veniturilor obținute de către fiul persoanelor cercetate

În mod corect instanța de fond a reținut, în baza probelor depuse la dosarul cauzei faptul că, în intervalul de timp 2003 - 2008, și apoi 2008 - 2011 fiul persoanelor cercetate nu a desfășurat nicio activitate care să îi fi asigurat un venit pe care să îl poată dovedi în mod concret putând astfel să fie inclus la capitolul venituri. În aceeași perioadă de timp, probele depuse la dosarul cauzei dovedesc că acesta era un participant frecvent al jocurilor de noroc.

În mod corect, în privința acestor jocuri de noroc, s-a reținut că persoanele cercetate și fiul acestora nu au putut face dovada că ar fi câștigat sume de bani importante.

Astfel, atât Comisia de Cercetare a Averilor, cât și instanța de fond au înlăturat argumentat sumele pretins provenite de la fiul persoanelor cercetate, deoarece declarația acestuia, dată în fața Comisiei de Cercetare a Averilor, este neconcludentă, contradictorie și nu poate să formeze convingerea cu privire la veridicitatea celor susținute, nefiind coroborate cu niciun alt element din dosar.

În analiza celor susținute de fiul persoanelor cercetate a fost avut in vedere și faptul că, datorită relației de apropiată rudenie dintre persoanele cercetate si autorul declarației (fiu - părinți), rezultă un puternic subiectivism al probei, situație în care lipsește caracterul concludent si pertinent al acesteia.

Contrar celor susținute prin cererea de recurs că sunt dovezi că fiul persoanelor cercetate ar fi câștigat suma de 5.000 Euro într-o singură seara, martorii audiați nu au putut indica câștigarea unei sume de bani mai mari de câteva mii de euro, respectiv maxim 5000 euro, si apoi păstrarea acestei sume de bani de către fiul persoanelor cercetate și transmiterea acesteia către persoanele cercetate.

În mod corect, în analiza celor susținute de către persoanele cercetate, instanța de fond a reținut faptul că frecventarea acestor jocuri de noroc la un asemenea nivel nu poate fi susținută doar din sumele câștigate la aceiași joc de noroc, ea presupunând asigurarea unor sume de bani și din alte surse. Astfel, aceste surse proprii ale fiului persoanelor cercetate provin din banii obținuți din vânzări de mașini, banii obținuți din munca în străinătate sau de la nuntă. În mod corect, instanța de fond a apreciat că acești bani (chiar dacă pentru primele două categorii -vânzarea de mașini și munca în străinătate- cuantumul si realitatea nu au putut fi stabilite) au fost cheltuiți de fiul persoanelor cercetate în integralitatea lor fie pe traiul zilnic, fie pe jocuri de noroc.

Mai mult decât atât, din depozițiile martorilor reiese că fiul persoanei cercetate A. era o persoană care cheltuia ușor banii pe care îi avea, nefiind așadar o persoană care făcea economii și care transmitea părinților lui sume de bani considerabile.

Din depozițiile martorilor mai reiese și faptul că, deși persoanele cercetate nu erau de acord cu aceste jocuri de noroc si aveau diverse discuții și certuri cu fiul lor, au achitat datorii considerabile ale acestuia la jocurile de noroc. Este evident că fiul a apelat la ajutorul financiar al părinților pentru plata datoriilor de noroc după epuizarea propriilor resurse, fiind puțin credibil ca o persoană cheltuitoare, cu datorii semnificative, să facă economii, în timp ce părinții săi îi plătesc datoriile la jocurile de noroc.

Un alt fapt ce contrazice susținerile persoanelor cercetate cu privire la sumele de bani deținute de fiul lor este și acela că însuși A. a arătat că pentru acest viciu al fiului său a cheltuit, din 2003 si până la darea depoziției în anul 2016, circa 100.000 Euro. Acest lucru a fost confirmat și de către fiul persoanelor cercetate, care a recunoscut că unele datorii de la jocurile de noroc i-au fost achitate de părinți, indicând o suma de circa 30.000 EURO ce include și ajutorul dat.

Pe de alta parte, singura sumă de bani ce poate fi considerată ca venit al fiului persoanelor cercetate este suma obținută ca urmare a nunții acestuia și nici aceasta demonstrată cu probe indubitabile din care să rezulte o certitudine a venitului realizat de fiul persoanelor cercetate. Astfel, oricare din sume de bani ce reprezintă datorii la jocurile de noroc menționate mai sus echivalează cu suma obținută la nuntă, rezultând în mod evident că această sumă de bani, sau orice alte sume pretins economisite de fiul persoanelor cercetate, nu puteau fi păstrate de acesta până în anul 2008, câtă vreme a avut asemenea datorii achitate de părinții săi în contextul sus indicat.

În ceea ce privește suma de 5.000 Euro din luna mai 2011, susținerile persoanele cercetate si fiul lor sunt nerealiste, fiind greu de crezut că o persoană merge la o licitație în străinătate, fără să dispună de o resursă financiară concretă la dispoziție. Astfel, nu pot fi primite criticile persoanelor cercetate privind această sumă, fiind greu de crezut că persoana cercetată B. merge să depună în propriul ei cont banii fiului pentru ca acesta să poată fi ulterior transferați, pentru ca apoi fiul să se răzgândească și banii să fie retrași.

Corect instanța de fond a raportat aceste aspecte și la cele sus indicate privind datoriile fiului, fiind greu de crezut că fiul părților avea 5000 Euro păstrați de părinți, câtă vreme aceștia îi plăteau datoriile de la jocurile de noroc, fără a mai pune în calcul cheltuielile traiului zilnic, trai care în intervalul 2003-2007 acopereau o familie, A. fiind căsătorit și având și un copil.

Contrar criticilor recurenților, dintre toți martorii audiați în fața instanței singura martoră care a arătat că știe despre vreo sumă de bani (de circa 1.000.000-1.200.000 RON) luată de persoanele cercetate de la fiul lor a fost martora E.. Nici unul din ceilalți martori nu știe ca martorul A. să fi remis vreodată în anii 2008-2011 de bună voie sau forțat vreo sumă de bani părinților săi. Mai mult decât atât, martora E. a aflat despre această remitere de la persoana cercetată B. si ca atare ea a relatat ceea ce știe persoana cercetată fără a fi văzut sau știut alte detalii despre această sumă, proveniența ei si modul în care s-a remis.

Reiese în mod indubitabil faptul că, din coroborarea probelor administrate este aceea că fiul persoanelor cercetate A. nu deținea la începutul anului 2008, și nici ulterior până în mai 2011, suma de 32.020 EURO pe care să o fi păstrat dintr-o perioadă anterioară anului 2008 si apoi să o fi remis părinților săi.

Chiar dacă nu intră în perioada cercetată pentru a face obiectul verificării, veridicitatea susținerilor privind acumulările patrimoniale anterioare trebuie cercetată pe cale incidentală prin administrarea de dovezi în sensul existenței acestora. Or, tocmai acest lucru nu s-a făcut, recurentul nedovedind nici un aspect concret care să justifice realizarea unor profituri uriașe anterior anului 2008, aceasta făcând doar simple afirmații legate de realizarea unor afaceri, neconsemnate scriptic în vreun document contabil sau financiar. Tocmai acest lucru s-a făcut de către instanța de fond, pentru a identifica exact situația patrimonială a recurenților, a administrat probe și a luat în considerare sume de bani despre care se demonstrează, prin probe indubitale nu doar prin susțineri orale sau documente privind alte persoane străine cauzei, că aceste sume de bani ar fi intrat în patrimoniul recurenților.

De aceea, chiar dacă se analizează un eventual venit în anul 2003, an în afara prioadei de evaluare, aceste venituri întră la latitudinea instanței de fond de a le lua în considerare, în măsura în care aceste venituri sunt dovedite și prin alte documente, nu numai prin susținerea persoanelor evaluate sau ale martorilor.

Aprecierea probelor este o operațiune a completului de judecată pentru a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Astfel, atât timp cât în cauză nu a fost demonstrat efectiv și în mod indubitabil faptul că respectivele sume de bani ar fi intrat în patrimoniul persoanelor evaluate, instanța poate să nu ia în considerare probele depuse la dosar, probe care demonstrează venituri pentru o altă persoana decât cele evaluate și pe de altă parte, presupuse venituri realizate cu mult în afara perioadei de evaluare.

Dacă ar accepta că persoanele supuse controlului averii isi pot justifica bunurile dobândite în timpul mandatului cu venituri obținute anterior pe o perioada nelimitată de timp si pe care aceștia nu le-au declarat sau justifică bunurile cu declarații ale martorilor care nu sunt coroborate cu alte probe, ar insemna ca întreaga procedură de cercetare a averilor ar fi golită de conținut și lipsită de orice finalitate.

Totodată, corect instanța de fond a reținut faptul că, urmare a deținerii unei funcții publice, recurentul avea obligația de a declara averea sa, obligație instituită de lege în scopul asigurării integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice. Dacă recurentul era deținătorul unor sume importante așa cum susține, în debutul perioadei verificate, avea în mod clar obligația legală de a le declara scopul reglementării legale fiind cu totul eludat dacă s-ar accepta teza că o persoană căreia îi este cercetată averea poate justifica această avere prin simpla declarație conform căreia ar fi deținut sume de bani în numerar (oricât de mari), pentru care legea nu prevede obligația de declarare.

Această declarație, susținută în fața instanței de fond, privind sumele de bani deținute anterior perioadei de cercetare de către persoana evaluată, sunt declarații formale câtă vreme, astfel cum rezultă din probatoriul existent la dosarul cauzei, existența lor nu a fost probată cu niciun mijloc de probă (act document bancar (extrase de cont, O.P-uri, transferuri bancare) sau adresă emisă de vreo instituție bancară sau instituție publică.

Astfel, în ceea ce privește cele mai consistente depuneri, în concret, si anume 15.820 euro în 28.02.2008, 6.800 euro în 14.05.2008, 3400 euro în 22.05.2008; 1000 euro în 8.02.2010, toate sumele depuse în contul domnului A., respectiv 5000 euro în 23.05.2011 în contul doamnei B., persoanele cercetate nu au reușit să dovedească că aceste sume provin de la fiul lor, care ar fi dat acești bani în vederea păstrării.

Un fapt care contrazice susținerile recurenților este și acela că sumele de bani nu au fost depuse de către fiul A. prin transfer bancar sau în numerar în contul părinților, ci depunerile au fost făcute chiar de către titularii conturilor, folosind numerar.

Recurenții B. și A. au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat să se constate că prin apărările intimatei din cuprinsul întâmpinării nu se aduc critici susținerilor din recursul depus la dosarul cauzei, ci se reiau pasaje din actul de control și din sentința de fond.

Prin acest răspuns, recurenții au reiterat integral susținerile din cererea de recurs, fără a indica aspecte noi.

6.1. Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 7 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 20 ianuarie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

6.2. Aspecte procesuale

Prin cererea depusă la data de 4 iunie 2020 și completată la 24 noiembrie 2020, recurenții au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 lit. f), art. 15 alin. (1) și (2) și art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 și dispozițiile art. 10

2

alin. (3), art. 10

3

, art. 10

4

alin. (1) lit. a), art. 17 alin. (1) teza I, art. 18 alin. (1) și art. 20 din Legea nr. 115/1996.

Prin încheierea de ședință din data de 26.01.2021 pronunțată de prezenta instanță în dosar asociat cu numărul x/2016/a1, a fost admisă cererea de sesizare, astfel cum a fost formulată.

La data de 05.06.2020, recurenții au solicitat, în temeiul art. 17 din Legea nr. 115/1996, atașarea dosarului administrativ nr. x/2016, care conține raportul Agenției Naționale de Integritate, Ordonanța nr. 1/2016, precum și celelalte probe administrate, cerere considerată întemeiată de către instanța de recurs.

La termenul din 24.11.2020, a fost formulată o cerere de suspendare a judecății recursului, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.

Prin încheierea de ședință din data de 26.01.2021 pronunțată de prezenta instanță, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării recursului mai sus formulată.

La termenul de judecată din 23 martie 2021, recurenții - pârâți au depus la dosar o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

7.1. Aspecte de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță

În fapt, prin Raportul de evaluare nr. x/29.06.2016 al Agenției Naționale de Integritate, s-a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curții de Apel Cluj, în vederea începerii acțiunii de control față de soții A. și B., considerându-se că pentru perioada 01.11.2007 - 31.12.2013 (perioada supusă evaluării), au fost identificate diferențe semnificative în sumă de 159.216 RON, între modificările intervenite în avere și veniturile realizate de aceștia. De asemenea, au fost identificate elemente de încălcare de către soții L. a dispozițiilor Codul fiscal și a Codului de Procedură Fiscală, deoarece în extrasele de cont aferente conturilor acestora se menționează sume de bani cu titlu de "avans" sau "avans nunta", iar sumele nu se regăsesc în situația transmisă ANAF a veniturilor declarate în vederea impozitării.

Prin Ordonanța nr. 1/2016, Comisia de Cercetare a Averilor a decis, în temeiul art. 10

4

lit. a) din Legea 115/1996, trimiterea cauzei la Curtea de Apel Cluj, secția a IlI-a de contencios administrativ și fiscal, în vederea confiscării sumei de 142.036 RON de la recurenții.

Prin sentința nr. 193/2017, Curtea de Apel Cluj a decis confiscarea sumei de 142.036 RON, dispunând plata acesteia de către recurenți în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței.

Pentru a lua această hotărâre, instanța de fond a reținut în întregime concluziile Comisiei în urma analizei și sintezei tuturor probelor, în sensul că se impune constatarea ca fiind nejustificate sumele provenite de la fiul persoanelor cercetate, în concret: 15.820 euro din data de 28.02.2008, 6800 euro în 14.05.2008, 3400 euro în 22.05.2008, 1000 euro în 08.02.2010, toate aceste sume fiind depuse în contul domnului A., respectiv 5000 euro în 23.05.2011 în contul doamnei B., precum și sumele pretins a fi primite de la diverse persoane pentru prestații artistice, cum sunt sumele virate de către M. - 250 euro la data de 17.01.2011, 2000 euro virați de G. la 16.03.2011, 700 euro virați de H. în data de 24.01.2012, 1000 euro N. în 04.12.2011, 500 euro virați de I. în 08.02.2013 respectiv 25.03.2013, respectiv 450 euro la 14.10.2013 de către K., dispunând confiscarea sumei totale de 142.036 RON.

7.2. Asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu trimitere preliminară

7.2.1. Cererea de sesizare

Prin cererea formulată, recurenții - pârâți au solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri cu privire la următoarele întrebări preliminare:

"Art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care consacră dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă se opune existenței unei reglementări naționale care nu reglementează ca Raportul de evaluare prevăzut de art. 10 lit. f) și art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, și Ordonanța prevăzută la art. 10

4

din Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere, pot fi atacate în fața instanței de judecată?

Art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și art. 31 din Directiva 213/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului în lumina art. 6 și art. 13 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului pot fi interpretate în sensul că este posibil ca un stat membru să garanteze dreptul la o cale de atac efectivă chiar și în cazul în care instanțele naționale nu pot să modifice/anuleze actele adoptate în procedurile de control și evaluare a averilor?"

7.2.2. Motivarea cererii de sesizare

În motivarea cererii de sesizare a CJUE, recurenții - pârâți au susținut că recursul este ultima cale de atac prevăzută de legislația românească prin care se realizează controlul judiciar și, având în vedere faptul că prezenta cauză de află în faza procesuală a recursului, în speță se constată incidența a art. 267 paragraf 3 din TFUE.

În ceea ce privește dreptul la o cale de atac eficientă și dreptul la un proces echitabil prevăzute de Carta, acestea sunt indisolubil legate, deoarece se circumscriu situației certe a existenței unui litigiu.

Dreptul la o cale de atac eficientă presupune faptul că instanțele naționale trebuie să garanteze și să efectueze propriu-zis și temeinic controlul judiciar cu care au fost investite. Cu alte cuvinte, chiar dacă legislația națională prevede dreptul la o cale de atac, aceasta nu va fi și eficientă în lipsa implicării active a instanțelor care sunt investite cu judecarea cauzei.

Prin urmare, fără aportul instanțelor naționale în sensul cercetării temeinice a cauzei, exercitarea cailor de atac ar fi o simpla formalitate, un simplu drept prevăzut de lege, dar care nu are o acoperire reală.

În speță însă, atât Rapoartele de evaluare întocmite de inspectorii ANI cât și ordonanța comisiei de cercetare, nu pot fi contestate de către partea îndreptățită, legiuitorul lăsând la latitudinea inspectorului să dispună, în cazul în care apreciază că există diferențe vădite între averea dobândită pe parcursul exercitării funcției și veniturile realizate în aceeași perioada și dacă dobândirea unei cote părți din avere sau a anumitor bunuri determinate este nejustificată, fie sesizarea instanței civile în vederea confiscării averii nejustificate, fie sesizarea organului de urmărire penală, daca există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Astfel, singura opțiune a persoanei îndreptățite este aceea de "a produce probe în apărare", fără a i se oferi dreptul la o cale de atac efectivă, fapt ce contravine dreptului la un proces echitabil, garantat atât de legislația naționala cât și de cea europeana prin art. 6.1. și art. 13 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, dar și prin art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului prevede ca "orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații In materie penala 'îndreptate împotriva sa".

Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică, a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem de drept.

Dreptul la un proces echitabil presupune și posibilitatea rezonabila a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului sau la apărare.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

În speță însă, aceste drepturi sunt încălcate cată vreme legislația națională nu reglementează posibilitatea ca Raportul de evaluare și Ordonanța comisiei de cercetare să poată fi atacate în fata instanței de judecată.

Stabilitatea juridică și respectarea principiilor ce stau la baza unui stat de drept sunt elemente esențiale ce trebuie să guverneze orice lege este adoptată în acel stat.

Importanța principiilor enunțate mai sus este dublată de faptul că acestea sunt consacrate nu doar la nivel național, ci și la nivel european, motiv pentru care statul român trebuie să acorde o diligență sporită în respectarea acestora, în conformitate cu obligațiile asumate prin aderarea la Uniunea Europeană.

Consideră că, în baza hotărârii preliminare pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o va da, Înalta Curte de Casație și Justiție va putea soluționa prezenta cauză cu respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și a celorlalte principii subsecvente, principii incluse, conform jurisprudenței instanțelor europene, în noțiunea de "proces echitabil" din art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

7.2.3. Punctul de vedere al intimatei Agenția Națională de Integritate

Intimata a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile din art. 267 din TFUE, iar ca neîntemeiată, deoarece cererea formulată de recurenți nu este utilă și nici pertinentă în prezenta cauză.

Din analiza întrebărilor formulate, reiese că recurenții nu invocă o problemă de interpretare a dreptului UE, ci urmăresc clarificarea naturii juridice a procedurii de control a averilor, respectiv garantarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE. Intimata a arătat că aspectele legate de procedura de control a averilor reprezintă chestiuni ce țin de interpretarea dreptului național și revin în competența exclusivă a judecătorului național. Legea nr. 115/1996 nu este o reglementare care pune în aplicare dreptul Uniunii Europene, iar CJUE nu are competența de a se pronunța asupra validității unor prevederi legale interne.

7.2.4. Examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Considerații generale

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

In conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, O., considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, P., C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Recurenții au invocat art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2012/C 326/02):

"Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil

Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție."

De asemenea, în cadrul celei de a doua întrebări, recurenții s-au referit la art. 31 din Directiva 213/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (reformare).

Examinând această cerere, astfel cum a fost prezentată si motivată, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit necesitatea trimiterii preliminare pentru clarificarea înțelesului normelor de drept comunitar invocate, din mai multe perspective.

În primul rând, dispozițiile citate din legea națională par să reglementeze o situație de drept pur internă și de natură procedurală, exclusă din domeniul de aplicare a trimietrilor preliminare.

În al doilea rând, partea care a efectuat solicitarea nu a dovedit existența unei necesități de interpretare a normei de drept comunitar care se referă la protecția jurisdicțională prin dreptul la azil, o asemenea reglementare neavând legătură cu obiectul prezentei cauze, referitor la cercetarea averilor.

În al treilea rând, aspectele legate de procedura de control a averilor reprezintă chestiuni ce țin de interpretarea dreptului național și revin în competența exclusivă a judecătorului național. Legea nr. 115/1996 nu este o reglementare care pune în aplicare dreptul Uniunii Europene, iar CJUE nu are competența de a se pronunța asupra validității unor prevederi legale interne.

Prin urmare, fata de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurenți ca fiind inadmisibilă, apreciind ca nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 267 din TFUE.

7.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenții-pârâți și a apărărilor formulate de intimata ANI

7.3.1. În ceea ce privește susținerile din cererea de recurs, referitoare la netemeinicia sentinței, având în vedere caracterul căii de atac a recursului ca fiind limitat exclusiv la aspecte de drept, acestea nu vor fi analizate de instanța de recurs.

7.3.2. De asemenea, raportat la soluțiile solicitate de recurenții-pârâți a fi pronunțate de instanța de recurs ca urmare a admiterii recursului, Înalta Curte constată că acestea sunt reglementate cu caracter imperativ de C. proc. civ., neaflându-se la latitudinea recurenților.

7.3.3. Înalta Curte constată că recurenții au indicat ca motiv de recurs și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fără a detalia în concret de ce acest motiv de casare este fondat.

Înalta Curte constată că o singură susținere poate fi reținută din întreaga motivare a cererii de recurs ca având legătură cu acest motiv de casare, respectiv aceea că prima instanță ar fi reținut în întregime concluziile Comisiei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță, iar faptul că acestea ar fi similare celor invocate de Comisia de cercetare a averilor nu duce la concluzia automată că aceasta nu a realizat o judeactă proprie cu privire la chestiunile invocate.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Apl