Decizia nr. 4725/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1740/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.01.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâtului la a emite reclamantului un nou ordin de încadrare (salarizare), începând cu data de 01.02.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DII COT), drept apreciat de reclamant ca fiind recunoscut în mod definitiv prin sentința civilă nr. 1999/23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 2316/20.10.2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, Litigii de muncă.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1740 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondată, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată, a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a obligat pârâtul să emită reclamantului actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit prin sentința civilă nr. 1999/23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, începând cu data de 01.02.2016 și în continuare.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate anterior, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, prin care, evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioarei datei de 04.01.2019 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În susținerea căii de atac, recurentul - pârât a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum și pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. (3) 1 alin. (1) 1 - alin. (1) 4 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 și ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la sentința civilă nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița. Printr-un set de argumente subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - pârât a invocat interpretarea și aplicarea greșită, de către prima instanță, a prevederilor art. 171 alin. (1) și ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și a prevederilor art. 2517 și art. 2523 C. civ., învederând că, întrucât reclamantul a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 01.02.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la 04.01.2022, instanța de fond trebuia să constate că a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 04.01.2019. În continuare, recurentul - pârât a arătat că prin sentința civilă nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost obligat la recalcularea indemnizației de încadrare și la plata unor diferențe de drepturi salariale, ci la alocarea fondurilor necesare plății, obligația de plată incumbând doar Parchetului de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. În acest sens, recurentul - pârât a arătat că reclamantul nu deține un titlu executoriu împotriva Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința fiind pronunțată într-un litigiu de muncă, fără a institui în sarcina recurentului obligația de a emite ordine de salarizare. Recurentul a arătat și că, din economia prevederilor Legii nr. 500/2002 și a celor ale O.G. nr. 22/2002, ar rezulta că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate. Recurentul a invocat și incidența, în cauză, a prevederilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, învederând, în esență, că legea nu condiționează executarea sentinței civile nr. 1999 din 23.12.2020 de emiterea unor ordine de salarizare. Totodată, recurentul a apreciat incorect raționamentul primei instanțe referitor la faptul că salarizarea procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. și D.N.A. ar avea la bază doar criteriul apartenenței la un domeniu restrâns de realizare a justiției, sens în care recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 79 1 și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Printr-un alt set de argumente, recurentul a arătat că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale și a subliniat că, începând cu data de 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare concretizat în prevederile Legii nr. 330/2009 și Legii nr. 284/2010, din analiza cărora ar rezulta că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute de sus indicatele legi, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege. Recurentul a invocat și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017. În opinia recurentului, dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi, astfel încât, cu atât mai mult, acest drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017. În continuare, recurentul a evocat prevederile art. 8 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 și a arătat că, din coroborarea acestora cu cele ale art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 rezultă că, începând cu data de 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depășit. Calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectoriale și la coeficienți de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017. Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, fără existența unui calcul care să aibă la bază cele două elemente. În speță, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut. Recurentul a evidențiat faptul că reclamantul nu a deținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind greșit demersul instanței de fond de a dispune recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantului prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurentul a făcut trimitere și la prevederile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 3 1 alin. (1) 3 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016 și la Legea nr. 71/2015, arătând că nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și dreptul acordat de prima instanță și a evocat Deciziile Curții Constituționale nr. 289/2005 și nr. 693/2006, precum și hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Kechko vs. Ucraina și Wieczorek vs. Polonia, privind dreptul statului în determinarea sumelor ce vor fi plătite cu titlu de drepturi salariale.

Apărările formulate în cauză Legal citat, intimatul - reclamant A. nu a formulat întâmpinare față de recursul promovat de recurentul - pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 din C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 mai 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 4 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 4 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1740 din 11 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal până la soluționarea dosarului nr. x/2023, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succedă: a. Cu titlu prealabil, în scopul identificării limitelor învestirii instanței de control judiciar în cauza pendinte, Înalta Curte constată, din examinarea argumentelor expuse de recurentul - pârât în memoriul de recurs, că partea recurentă a formulat critici care vizează exclusiv soluțiile de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 04.01.2019 (pe care partea le-a subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.) și de admitere a acțiunii reclamantului, cu consecința obligării pârâtului la emiterea ordinului de salarizare în favoarea reclamantului, potrivit dispozitivului sentinței civile nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 2316/20.10.2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, litigii de muncă. Niciunul dintre argumentele evocate prin calea de atac nu a vizat considerentele instanței de fond ce au justificat soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe cale de consecință, soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, ca nefondată, nu face obiectul controlului de legalitate declanșat prin argumentele expuse de recurentul - pârât în cuprinsul memoriului de recurs depus în cauză, astfel că o atare soluție a primei instanțe urmează a fi menținută. b. În continuare, Înalta Curte reține că recurentul - pârât a criticat soluția dată de prima instanță excepției prescripției, evocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că, deși recurentul - pârât a invocat sus indicatul caz de casare, precum și interpretarea și aplicarea greșită, de către instanța de fond, a prevederilor art. 171 alin. (1) și a celor ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și a prevederilor art. 2517 și art. 2523 C. civ., acesta nu a dezvoltat susținerile în discuție, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând formularea unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea nu doar a dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță, dar și prin precizarea eventualelor greșeli apreciate de parte ca fiind săvârșite de instanță în legătură cu astfel de dispoziții legale. Prin memoriul de recurs, recurentul s-a rezumat la a afirma că, întrucât reclamantul a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu data de 01.02.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 04.01.2022, instanța de fond trebuia să constate că, în speță, a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 04.01.2019. Prin sentința atacată, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției, reținând că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea de cenzurare a refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri, act asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuz exprimat în cuprinsul adresei nr. x/07.12.2021 . În acest sens, în justificarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a prezentat un raționament logico- juridic axat pe interpretarea și aplicarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, considerând, în esență, că obiectul acțiunii nu este reprezentat de plata unor drepturi salariale. Or, aspectele indicate de recurent nu vizează sus indicatul raționament al instanței de fond, cuprinzând doar evocarea generică a unor texte normative, fără a fi specificată maniera în care acestea au fost încălcate. De altfel, Înalta Curte consideră nefondate criticile recurentului - pârât. În raport de faptul că aspectul supus analizei vizează materia coeficientului de multiplicare 19,000 și de chestiunile dezlegate prin pct. 82 al Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii referitoare la distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților (dezlegări ce vor fi evidențiate în paragrafe ulterioare), instanța de control judiciar reține caracterul corect al modului în care judecătorul fondului a stabilit că, în cauza pendinte, instanța a fost învestită cu verificarea legalității unui act administrativ (refuz nejustificat de a soluționa o cerere) și cu solicitarea de obligare a autorității pârâte la emiterea acestuia, în sensul art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În raport de aceste repere, Înalta Curte arată că, în materia contenciosului administrativ, prescripția este guvernată de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu de prevederile art. 171 alin. (1) și ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii sau de cele ale art. 2517 și art. 2523 C. civ., astfel încât instanța de fond a identificat corect norma aplicabilă chestiunii în discuție. În continuare, Înalta Curte reține că invocarea incidenței prescripției are natura unei apărări ce intră în sfera de reglementare a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., punând în discuție aspecte de drept material. Examinând și din această perspectivă criticile recurentului, Înalta Curte le consideră nefondate. Astfel, în raport de data emiterii actului administrativ atacat, mai precis 07.12.2021 (nefiind indicată data comunicării acestuia), introducerea cererii de chemare în judecată la data de 04.01.2022 s-a realizat înăuntrul termenului de prescripție reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, text normativ care arată că: "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: (...) b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii". Față de cele arătate în precedent, fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurent în privința soluției pronunțate de prima instanță în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte urmează să mențină și o atare soluție din cuprinsul sentinței civile nr. 1740 din 11 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. c. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva soluției date de prima instanță pe fondul cauzei, Înalta Curte apreciază utilă reiterarea unor aspecte de fapt. Astfel, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.02.2016 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006). Totodată, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentate de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 01.02.2016 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective. Prin sentința civilă nr. 1999 din 23.12.2020, Tribunalul Dâmbovița - secția I civilă - Completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în ceea ce privește capătul de cerere privind alocarea fondurilor necesare plății, a admis, în parte, acțiunea formulată, printre alții, și de reclamantul din cauza pendinte în contradictoriu cu pârâții: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și cu participarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a obligat fiecare dintre pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, începând cu data de 01.02.2016 și corespunzător obligației legale de plată a drepturilor salariale avută cu fiecare dintre reclamanți, până la recunoașterea efectivă a dreptului, la recalcularea indemnizației de încadrare cuvenite acestora, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13, și la plata diferențelor dintre venitul astfel cuvenit și cel efectiv plătit, diferențe ce vor fi actualizate cu rata inflației, și la care se vor percepe daune moratorii constând în dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare și până la data plății efective, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind obligat să aloce fondurile necesare în acest sens. Sentința civilă nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată, în fapt, într-un litigiu de dreptul muncii, a dobândit caracter definitiv prin decizia civilă nr. 2316/20.10.2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, litigii de muncă . În demersul de punere în executare a componentei dispozitivului sentinței indicate anterior ce se referea la plata diferențelor pentru perioadele în care reclamantul va activa în cadrul pârâtului, reclamantul a apreciat necesar să se adreseze Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu solicitarea de emitere a unui ordin de salarizare prin care drepturile sale salariale să fie stabilite în funcție de aspectele avute în vedere prin sentința civilă nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița. Prin adresa nr. x/07.12.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în esență, că prin sentința menționată s-au stabilit drepturi de creanță, neexistând o obligație în sarcina ordonatorului principal de credite de emitere a unor acte administrative, mai precis a unui nou ordin de salarizare, precum și că a fost emis Ordinul nr. 1880/18.10.2021 privind drepturile salariale stabilite începând cu data de 15 octombrie 2021, cu corecta stabilire a drepturilor salariale cuvenite reclamantului. Un atare răspuns al autorității recurente - pârâte a fost calificat de instanța de fond drept refuz nejustificat de emitere a ordinului de salarizare, prima instanță reținând, în esență, că pârâtul nu poate face abstracție de cele statuate cu autoritate de lucru judecat în hotărârea invocată de către reclamant. Soluția dată de instanța de fond prin sentința civilă nr. 1740 din 11 octombrie 2022 nu este împărtășită de Înalta Curte, câtă vreme reflectă o eronată interpretare și aplicare atât a prevederilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., cât și a prevederilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, în raport și de dezlegările date prin Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2024 și nr. 4/2024 privind examinarea recursurilor în interesul legii, fiind, astfel, fondate criticile aduse de recurentul - pârât acestei hotărâri și care au fost subsumate de parte cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În planul prevederilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că un prim aspect ce se impune a fi analizat este cel al chestiunilor concret dezlegate prin sentința civilă nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, spre a verifica dacă situația juridică invocată de recurentul - pârât (inclusiv în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017) este diferită de aspectele dezlegate prin hotărârea arătată mai sus. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în motivarea sentinței civile nr. 1999 din 23.12.2020, Tribunalul Dâmbovița a reținut, drept argument central, căruia i-a circumscris întreaga analiză și interpretare a prevederilor normative, conținutul conceptual al principiului care reclamă instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție și al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală). Or, în raport de acest argument central, Înalta Curte reține că natura juridică a obligațiilor de plată stabilite prin sentința civilă nr. 1999 din 23.12.2020 este cea de despăgubiri, inclusiv din perspectiva componentei dispozitivului prin care instanța a statuat în sensul obligării pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, începând cu data de 01.02.2016 și corespunzător obligației legale de plată a drepturilor salariale avută cu fiecare dintre reclamanți, până la recunoașterea efectivă a dreptului, la recalcularea indemnizației de încadrare cuvenite acestora, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13, și la plata diferențelor dintre venitul astfel cuvenit și cel efectiv plătit, diferențe ce vor fi actualizate cu rata inflației, și la care se vor percepe daune moratorii constând în dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare și până la data plății efective, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind obligat să aloce fondurile necesare în acest sens. În stabilirea acestei naturi relevante sunt aspectele statuate prin paragrafele 74 - 77 ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 9 mai 2024, mai precis: "74. Prima chestiune divergentă ce se impune a se rezolva este legată de natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigiile de dreptul muncii, punându-se problema dacă sumele acordate cu acest titlu reprezintă drepturi salariale sau, dimpotrivă, despăgubiri. 75. Din analiza hotărârilor judecătorești atașate prezentului recurs în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferențele rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa paguba pricinuită magistraților reclamanți în privința cărora instanțele judecătorești au reținut că au fost supuși unui tratament discriminatoriu sub aspectul plății drepturilor salariale. În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)". Potrivit acestui text legal, legiuitorul a calificat în mod explicit ca fiind despăgubiri sumele de bani acordate pentru a acoperi situația creată prin discriminare. 76. În concluzie, natura juridică a diferențelor de drepturi bănești rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este aceea de despăgubiri, iar nu aceea de drepturi salariale. Pe cale de consecință, aceste despăgubiri echivalente cu diferențele dintre drepturile încasate și drepturile calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți. 77. În raport cu această clarificare, trebuie subliniat că, așa cum s-a arătat mai sus, indemnizațiile de încadrare ale magistraților se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială, care este constantă pentru tot personalul care activează în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", și prin raportare la coeficienții de multiplicare corespunzători nivelului instanței sau al parchetului și funcției ocupate, element variabil apt să asigure respectarea principiului ierarhizării. Aceasta înseamnă că despăgubirile echivalente drepturilor rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu intră în cuantumul indemnizației de încadrare și, pe cale de consecință, nici nu vor fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu, conform art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004." Într-un atare context, Înalta Curte reține că emiterea unui ordin de salarizare implică existență unui drept salarial, iar nu a unui drept la plata unor despăgubiri, astfel încât, prin adresa nr. x/07.12.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat tocmai teza inexistenței unei obligații de emitere a unui act administrativ stabilite printr-o hotărâre judecătorească în sensul indicat supra, ceea ce exclude un efect de lucru judecat, în sensul art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., al sentinței civile nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița din perspectiva punctuală a emiterii unui ordin de salarizare. De altfel, prin paragraful 94 al Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, s-a arătat astfel: "94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială". Or, câtă vreme, prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimatul - reclamant a solicitat emiterea unui astfel de ordin în considerarea dispozițiilor sentinței civile nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, în raport de obiectului dosarului nr. x/2020 și de obligația de plată stabilită prin sentința indicată anterior, nu se poate reține un efect de lucru judecat al dezlegărilor date prin această hotărâre judecătorească care să vizeze prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017, în planul solicitării de emitere a unui ordin de salarizare, întrucât premisa acestor dezlegări este una diferită, mai precis cea a verificării existenței sau inexistenței unui drept la despăgubiri pentru acoperirea situației create prin discriminare. Într-un atare context, efectul sentinței civile nr. 1999 din 23.12.2020 învederat de instanța de fond nu poate fi evocat în calificarea ca fiind nejustificat a refuzului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de emitere a unui ordin de salarizare prin care să stabilească drepturi salariale cu aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000. În continuare, Înalta Curte reține că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte". În plus față de cele statuate în paragraful 94 al acestei Decizii nr. 4/2024 citat în precedent, Înalta Curte a mai dezlegat, cu caracter obligatoriu, și aspecte privind conținutul și aplicarea în timp a legilor de salarizare anterioare (paragrafele 61 -75), iar prin paragrafele 77-78, 82 - 84, respectiv 95 - 100 a statuat în următorul sens: "77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. 78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii. (...) 82. Așadar, distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectoriale distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale. 83. În schimb, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată. Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil. 84. Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017 legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională "Justiție". (...) 95. Reținând așadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizației de încadrare, instanța supremă constată, totuși, că aceste despăgubiri au fost determinate și acordate prin raportare la norme legale, respectiv la dispozițiile ce reglementează coeficienții de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistrați (procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind așadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale. 96. Prin urmare, atât timp cât despăgubirile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive reprezintă echivalentul unor diferențe salariale calculate prin aplicarea unor anumiți coeficienți de multiplicare prevăzuți de lege, ca element component variabil pentru determinarea indemnizațiilor de încadrare, în raport cu dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 mai sus analizată, trebuie să se țină seama de dispozițiile legale incidente în privința acestor diferențe de drepturi salariale, inclusiv de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, de îndată ce dispozițiile acestui act normativ și ale anexelor sale devin aplicabile. 97. Așa fiind, în raport cu limitele învestirii instanței supreme, stabilite prin prezentul recurs în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ținând seama de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionează că problema de drept care a suscitat controverse în practica judiciară a primit o rezolvare corectă din partea instanțelor care au conturat opinia jurisprudențială majoritară și care au conchis că drepturile acordate prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost recunoscute diferențe bănești determinate prin utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism trebuie să fie limitate la nivelul indemnizației lunare pentru anul 2022, atunci când depășirea acestui plafon ar rezulta din utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. 98. Pe cale de consecință, în perioada relevantă pentru aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017, nivelul despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătorești definitive în discuție se impune a fi determinat prin scăderea din cuantumul rezultat prin utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu aplicarea plafonului legal stabilit de noua lege de salarizare în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017, la care face trimitere art. 38 alin. (6) din acest act normativ, a cuantumului rezultat prin utilizarea coeficienților de multiplicare corespunzători, prevăzuți de legislația anterioară, în raport cu nivelul instanței sau parchetului și al funcției ocupate, pentru fiecare judecător și procuror în parte. 99. În același context, instanța supremă mai subliniază că, de vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive, care au recunoscut judecătorilor și procurorilor drepturi constând în diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, efectul acestor hotărâri judecătorești definitive nu se poate întinde în timp decât pe perioada în care actele normative respective, în temeiul cărora au fost pronunțate hotărârile judecătorești definitive în trecut, sunt în vigoare și produc efecte juridice. 100. Însă, din momentul aplicării efective a unui act normativ nou, cum este și Legea-cadru nr. 153/2017, care așează pe noi principii sistemul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, inclusiv a magistraților, eventuala existență a unui tratament juridic discriminator, în ceea ce privește nivelul indemnizației brute de încadrare, trebuie analizată din perspectiva principiilor și efectelor noului act normativ edictat, dar și a jurisprudenței obligatorii dezvoltate între timp atât la nivelul Curții Constituționale, cât și la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție." Aceste dezlegări sunt obligatorii și în cauza pendinte, conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. și infirmă raționamentul instanței de fond în privința cărora este relevantă interpretarea și aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Într-un atare context, refuzul recurentului - pârât de a emite ordinul de salarizare solicitat de intimatul - reclamant nu are natura unui refuz nejustificat, câtă vreme a fost emis ordinul nr. 1880/18 octombrie 2021 privind drepturile salariale stabilite începând cu data de 15 octombrie 2021, conform gradului profesional avut de intimatul - reclamant la data emiterii, dată la care intimatul - reclamant nu a deținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Față de cele arătate în precedent, Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor aduse de recurentul - pârât sentinței civile nr. 1740 din 11 octombrie 2022 și incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., impunându-se, astfel, casarea sus-indicatei hotărâri. Totodată, în raport de aspectele indicate anterior, nu se mai impune analiza restului argumentelor invocate de recurentul - pârât. În rejudecare, pentru considerentele arătate în paragrafele anterioare, Înalta Curte constată că refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de emitere a unui ordin de salarizare prin care drepturile salariale ale intimatului - reclamant A. să fie stabilite potrivit dispozitivului sentinței civile nr. 1999 din 23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 2316/20.10.2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, litigii de muncă, nu a fost emis cu exces de putere, dreptul de apreciere al autorității nefiind exprimat prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, astfel încât nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004. În concluzie, cererea reclamantului A. de obligare a pârâtului la a emite reclamantului un nou ordin de încadrare (salarizare), începând cu data de 01.02.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DII COT) în considerarea sentinței civile nr. 1999/23.12.2020 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 2316/20.10.2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, Litigii de muncă, este neîntemeiată. Față de considerentele mai sus expuse, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ. și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1740 din 11 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în limitele expuse în precedent, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată, menținând sentința atacată din perspectiva soluțiilor date excepției inadmisibilității acțiunii și excepției prescripției dreptului la acțiune. PENTRU ACESTE MOTIVE,