Decizia nr. 4724/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1739/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.11.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligarea pârâtului la emiterea, pentru fiecare dintre reclamanți, a unor noi ordine de încadrare salarială, producătoare de efecte juridice începând cu data de 22.11.2015 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1739 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția rămânerii fără obiect, ca nefondate, a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a obligat pârâtul să emită reclamanților actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit prin sentința civilă nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, pronunțată în dosarul nr. x/2018, începând cu data de 22.11.2015 și până la încetarea condițiilor de acordare.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile indicate supra, au declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție. 3.1. Prin calea de atac exercitată împotriva sentinței primei instanțe, recurentul -pârât Ministerul Justiției, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrise, respectiv ca neîntemeiată. Rezumând susținerile sus indicatului pârât, a cărui calitate de recurent a fost transmisă Înaltei Curți de Casație și Justiție, se observă că, printr-un prim set de critici, acesta a arătat, în esență, că instanța de fond ar fi aplicat eronat prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, raportat la prevederile art. 2500, coroborat cu art. 2517 și art. 2524 din C. civ. și cu art. 171 alin. (1) din Codul muncii, câtă vreme, în optica recurentului, acțiunea ar fi prescrisă pentru perioada anterioară datei de 22.11.2018. În continuare, subliniind că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, prin care a fost pusă în executare sentința civilă nr. 911/2019 a Tribunalului Vâlcea, toți judecătorii cu funcții de execuție de la toate instanțele, indiferent de nivel, au atins nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017, recurentul a subliniat că toți destinatarii acestei legi cadru sunt ținuți să respecte dispozițiile acesteia, inclusiv pe cele referitoare la plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din acest act normativ. Subsecvent unei prezentă a succesiunii în timp a diverselor prevederi normative aplicabile materiei salarizării magistraților, recurentul a argumentat în sensul că drepturile salariale ale reclamanților au fost stabilite conform acestor prevederi legale și cu luarea în considerare a coeficientului stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006, câtă vreme acest coeficient prezenta relevanță pentru stabilirea indemnizațiilor cuvenite magistraților, iar începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, în funcție de coordonatele (grad, vechime în muncă și în funcție) carierei profesionale a reclamanților în favoarea cărora a fost pronunțată sentința civilă nr. 911/2019 a Tribunatului Vâlcea, astfel cum a rămas definitivă, iar nu ale unui procuror cu grad de P.I. C. civ..J., întrucât această hotărâre judecătorească nu a atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci a acordat drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul de multiplicare prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006), câtă vreme acest coeficient era aplicabil. 3.2. Prin recursul exercitat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului și, pe fond respingerea acțiunii ca prescrisă, respectiv neîntemeiată. Evocând, la rândul său, prevederile art. 2500, coroborat cu art. 2517 și art. 2524 din C. civ. și cu art. 171 alin. (1) din Codul muncii, recurenta a argumentat în sensul unei eronate dezlegări a chestiunii prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 22.11.2018, în considerarea unui termen de 3 ani, calculat în raport de data introducerii acțiunii. Pe fondul cauzei, recurenta a evocat aspecte similare celor din recursul Ministerului Justiției, evidențiind evoluția în timp a prevederilor aplicabile materiei și limitele efectelor sentinței civile nr. 911/2019 a Tribunatului Vâlcea, În esență, recurenta a arătat că, începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare coordonatelor profesionale ale magistratului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimații - reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H.. I., J., K., L., M., N. și O. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței atacate, apreciind ca nefiind incident motivul de casare indicat în cererea de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Subliniind aspecte aferente situației de fapt, intimații - reclamanți au apreciat că soluția dată de instanța de fond reflectă o corectă aplicare a prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Din perspectiva fondului cauzei, intimații au argumentat în sensul că nu se poate aprecia că Ministerul Justiției ar fi răspuns pretențiilor reclamanților prin emiterea Ordinului 6245, câtă vreme acest ordin ar fi fost emis ulterior formulării cererii de chemare în judecată în prezentul litigiu și nu a avut în vedere sentința civilă nr. 911/20.06.2019, ci acordarea VRS 605,225, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care reclamanții au contestat ordinul de salarizare astfel emis, contestații ce se află pe rolul Curții de Apel București. Intimații au subliniat că demersurile lor pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești, în sensul emiterii ordinelor de salarizare care să cuprindă recalcularea indemnizației de încadrare conform acestor hotărâri judecătorești nu au fost soluționate. În continuare, intimații au susținut teza naturii coeficientului de multiplicare 19,000 de drept salarial, recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile în favoarea unor magistrați, judecători sau procurori, astfel încât, evocând Decizia nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte în interesul legii (apreciată de intimați ca aplicându-se mutatis mutandis), au apreciat că acest coeficient ar trebui inclus în indemnizația brută de încadrare, atât în situația aplicării dispozițiilor Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cât și după intrarea in vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. În continuare, intimații au subliniat că sentința civilă nr. 911/20.06.2019 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018 a dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 din C. proc. civ., astfel încât refuzul recurentului pârât de a ține seama de dispozițiile instanței judecătorești, cu privire la drepturile de natură salarială, ar fi nejustificat. În optica intimaților, art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-ar impune a fi interpretat în sensul că se referă exclusiv la majorările prevăzute de alineatele precedente ale aceluiași articol din lege, iar nu la indemnizațiile de încadrare stabilite prin luarea în considerare a V.R.S. de 605.225 RON sau a coeficientului de multiplicare 19 (mai ales în cazul în care acestea au fost recunoscute pentru perioade anterioare anului 2018). Au mai arătat intimații că și dacă nu s-ar reține această interpretare, ar trebui să se constate că, oricum, aceste dispoziții plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite drepturi salariale. O interpretare contrară ar însemna, în viziunea intimaților, ca o hotărâre judecătorească să rămână fără efect, ceea ce ar contraveni practicii C.E.D.O. citată prin întâmpinare. Făcând trimitere și la Deciziile nr. 794/2016 și nr. 409/2021 ale Curții Constituționale, intimații au apreciat că aplicând raționamentul expus de instanța de contencios constituțional în cazul dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, ar rezulta că reținerea unei plafonări/limitări, conform acestui text de lege, în ipotezele în care există hotărâri judecătorești, ar genera o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Plecând de la elementele ce compuneau, anterior Legii-cadru nr. 153/2017, salariul de încadrare al magistraților și subliniind că angajatorii din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" au aplicat neunitar legile succesive de salarizare din anul 2007 și până în prezent, astfel cum reiese din nenumărate hotărâri judecătorești definitive prin care s-a recunoscut modul greșit de calcul al salariilor și, implicit, recalcularea acestora retroactiv și pentru viitor, intimații au punctat faptul că salariul este un drept patrimonial ce nu poate fi diminuat prin încălcarea statuărilor definitive ale instanțelor judecătorești, decât cu încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează protecția proprietății. Or, în optica intimaților - reclamanți este clar că, prin adoptarea Legii-cadru nr. 153/2017, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a reduce salariile, jurisprudența Curții Constituționale fiind în acord cu această viziune. În acest sens, intimații au citat paragrafe din Deciziile nr. 282/2021 și nr. 409/2021 ale Curții Constituționale. Au mai învederat intimații că și dacă s-ar admite incidența art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 în contra unor hotărâri judecătorești, în materia litigiilor privind coeficienții de multiplicare 19-23 aferenți procurorilor din cadrul D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., raportarea se impune a fi făcută la nivelul grilei din 2022 pentru Parchetul General, deoarece procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., indiferent de gradul lor profesional, sunt salarizați la acest nivel, iar tocmai acest aspect a fost avut în vedere la recunoașterea coeficientului 19,000 prin sentința civilă nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, pronunțată în dosarul nr. x/2018. În opinia intimaților, cum hotărârile judecătorești constată definitiv discriminarea și obligă ordonatorii de credite la recalcularea drepturilor salariale precum ale procurorilor din cadrul D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., a achita drepturi salariale într-un mod de calculare diferit reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziției unei hotărâri judecătorești definitive. În această cheie de argumentare, intimații au apreciat că o astfel de punere în plată ar reprezenta o înlăturare a diferențelor salariale pentru fiecare grad profesional și au arătat că, în faza de executare nu pot fi folosite argumente de fond în cazul unor hotărâri judecătorești, debitorul titlului executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă nemaiputând face aprecieri cu privire la legalitatea hotărârii, astfel că nu poate refuza sau aplica parțial o hotărâre judecătorească din rațiuni de apreciere a legalității.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 din C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 3 aprilie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 1 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 1 noiembrie 2023, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și de recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1739 din 11 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal până la soluționarea dosarului nr. x/2023, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de normele legale incidente și de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Justiției și de recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce succedă: a. Cu titlu prealabil, în scopul identificării limitelor învestirii instanței de control judiciar în cauza pendinte, Înalta Curte constată, din examinarea argumentelor expuse de recurenți în memoriile de recurs, aceștia au formulat critici care vizează exclusiv soluțiile de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 22.11.2018 și de admitere a acțiunii reclamanților, cu consecința obligării pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit prin sentința civilă nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, pronunțată în dosarul nr. x/2018, începând cu data de 22.11.2015 și până la încetarea condițiilor de acordare. Niciunul dintre argumentele evocate prin căile de atac nu a vizat considerentele instanței de fond ce au justificat soluția de respingere a excepției rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată. Pe cale de consecință, soluția de respingere a excepției rămânerii fără obiect a acțiunii, ca nefondată, nu face obiectul controlului de legalitate declanșat prin argumentele expuse de recurenți în cuprinsul memoriilor de recurs depuse în cauză, astfel că o atare soluție a primei instanțe urmează a fi menținută. b. În continuare, Înalta Curte reține că recurenți au criticat soluția dată de prima instanță excepției prescripției, evocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Dat fiind gradul de asemănare a criticilor expuse în cele două memorii de recurs, acestea vor fi examinate în prezenta hotărâre judecătorească printr-o argumentare unitară. Înalta Curte constată că, deși recurenții au invocat interpretarea și aplicarea greșită, de către instanța de fond, a prevederilor art. 171 alin. (1), precum și a prevederilor art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ., aceștia nu au dezvoltat susținerile în discuție, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând formularea unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea nu doar a dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță, dar și prin precizarea eventualelor greșeli apreciate de părți ca fiind săvârșite de instanță în legătură cu astfel de dispoziții legale. Prin memoriile de recurs, recurenții s-au rezumat la a afirma că, întrucât reclamanții au solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu data de 22.11.2015, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 22.11.2021, instanța de fond trebuia să constate că, în speță, a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 22.11.2018. Prin sentința atacată, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției, reținând că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea de cenzurare a refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri, act asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuz exprimat în cuprinsul adresei nr. x/2021 . În acest sens, în justificarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a prezentat un raționament logico - juridic axat pe interpretarea și aplicarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, considerând, în esență, că obiectul acțiunii nu este reprezentat de plata unor drepturi salariale. Or, aspectele prezentate de recurenți nu vizează sus indicatul raționament al instanței de fond, cuprinzând doar evocarea generică a unor texte normative, fără a fi specificată maniera în care acestea au fost încălcate. De altfel, Înalta Curte consideră nefondate criticile recurenților. În raport de faptul că aspectul supus analizei vizează materia coeficientului de multiplicare 19,000 și de chestiunile dezlegate prin pct. 82 al Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii referitoare la distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților (dezlegări ce vor fi evidențiate în paragrafe ulterioare), instanța de control judiciar reține caracterul corect al modului în care judecătorul fondului a stabilit că, în cauza pendinte, instanța a fost învestită cu verificarea legalității unui act administrativ (refuz nejustificat de a soluționa o cerere) și cu solicitarea de obligare a autorității pârâte la emiterea acestuia, în sensul art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În raport de aceste repere, Înalta Curte arată că, în materia contenciosului administrativ, prescripția este guvernată de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu de prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii sau de cele ale art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ., astfel încât instanța de fond a identificat corect norma aplicabilă chestiunii în discuție. În continuare, examinând din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. criticile recurenților, Înalta Curte le consideră nefondate. Astfel, în raport de data emiterii actului administrativ atacat, mai precis 22.10.2021 (cu dată de intrare la Judecătoria Tg. Jiu 29.10.2021), introducerea cererii de chemare în judecată la data de 22.11.2021 s-a realizat înăuntrul termenului de prescripție reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, text normativ care arată că: "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: (...) b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii". Față de cele arătate în precedent, fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurenți în privința dezlegării date de prima instanță în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte urmează să mențină și o atare soluție din cuprinsul sentinței civile nr. 1739 din 11 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. c. În ceea ce privește recursurile formulate împotriva soluției date de prima instanță pe fondul cauzei, Înalta Curte apreciază utilă reiterarea unor aspecte de fapt evidențiate și de prima instanță. Astfel, prin sentința civilă nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte cererea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Gorj, a fost obligat pârâtul Tribunalul Gorj la recalcularea indemnizației brute lunare a reclamanților, începând cu data de 22.11.2015 și până la încetarea condițiilor de acordare, prin raportare la coeficientul de multiplicare de 19,00, precum și la repararea prejudiciului constând în plata diferenței de drepturi salariate rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația de încadrare actuală, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective. Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Craiova să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale menționate. Prin decizia civilă nr. 653/17.02.2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâții Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Gorj și Ministerul Justiției împotriva încheierii de ședință din data de 24.04.2019 și a sentinței civile nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea. Intimații - reclamanți au solicitat Ministerului Justiției emiterea unor noi ordine ale ministrului justiției de recalculare a indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.000, în temeiul sentinței civile nr. 911/2019 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 653/2021 a Curții de Apel Pitești, iar prin adresa nr. x/2021, Ministerului Justiției a comunicat că prin hotărârile judecătorești invocate, Ministerul Justiției a fost obligat la recalcularea indemnizației brute lunare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 și nu la emiterea unui ordin de salarizare cu luarea în considerare a acestui coeficient, iar cererea nu poate fi soluționată favorabil. Un atare răspuns al autorității recurente - pârâte a fost calificat de instanța de fond drept refuz nejustificat de emitere a ordinului de salarizare, prima instanță reținând, în esență, că pârâtul nu poate face abstracție de cele statuate cu autoritate de lucru judecat în hotărârea invocată de către reclamanți. d. Soluția dată de instanța de fond prin sentința civilă nr. 1739 din 11 octombrie 2022 nu este împărtășită de Înalta Curte, câtă vreme reflectă o eronată interpretare și aplicare atât a prevederilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., cât și a prevederilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, în raport și de dezlegările date prin Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2024 și nr. 4/2024 privind examinarea recursurilor în interesul legii, fiind, astfel, fondate criticile aduse de recurenți acestei hotărâri și care au fost subsumate de părțile recurente cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Observând același grad de asemănare existent și între criticile expuse, din perspectiva fondului cauzei, în cele două memorii de recurs, acestea vor fi examinate printr-o argumentare comună. Din perspectiva prevederilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că un prim aspect ce se impune a fi analizat este cel al chestiunilor concret dezlegate prin sentința civilă nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, spre a verifica dacă situația juridică invocată de recurenți (inclusiv în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017) este diferită de aspectele dezlegate prin hotărârea arătată mai sus. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în motivarea sentinței civile nr. 911/20.06.2019, evidențiată în decizia nr. 653/2021 aflată la filele x ale dosarului primei instanțe, Tribunalul Vâlcea a reținut, drept argument central, căruia i-a circumscris întreaga analiză și interpretare a prevederilor normative, conținutul conceptual al principiului care reclamă instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție și al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală). Or, în raport de acest argument central, Înalta Curte reține că natura juridică a obligațiilor de plată stabilite prin sentința civilă nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea este cea de despăgubiri, inclusiv din perspectiva componentei dispozitivului prin care instanța a statuat în sensul obligării Tribunalului Gorj la recalcularea indemnizației brute lunare a reclamanților, începând cu data de 22.11.2015 și până la încetarea condițiilor de acordare, prin raportare la coeficientul de multiplicare de 19,00 și al obligării Ministerului Justiției și Curții de Apel Craiova la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale menționate. În stabilirea acestei naturi a obligațiilor de plată arătate în precedent relevante sunt aspectele statuate prin paragrafele 74 - 77 ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 9 mai 2024, mai precis: "74. Prima chestiune divergentă ce se impune a se rezolva este legată de natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigiile de dreptul muncii, punându-se problema dacă sumele acordate cu acest titlu reprezintă drepturi salariale sau, dimpotrivă, despăgubiri. 75. Din analiza hotărârilor judecătorești atașate prezentului recurs în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferențele rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa paguba pricinuită magistraților reclamanți în privința cărora instanțele judecătorești au reținut că au fost supuși unui tratament discriminatoriu sub aspectul plății drepturilor salariale. În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)". Potrivit acestui text legal, legiuitorul a calificat în mod explicit ca fiind despăgubiri sumele de bani acordate pentru a acoperi situația creată prin discriminare. 76. În concluzie, natura juridică a diferențelor de drepturi bănești rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este aceea de despăgubiri, iar nu aceea de drepturi salariale. Pe cale de consecință, aceste despăgubiri echivalente cu diferențele dintre drepturile încasate și drepturile calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți. 77. În raport cu această clarificare, trebuie subliniat că, așa cum s-a arătat mai sus, indemnizațiile de încadrare ale magistraților se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială, care este constantă pentru tot personalul care activează în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", și prin raportare la coeficienții de multiplicare corespunzători nivelului instanței sau al parchetului și funcției ocupate, element variabil apt să asigure respectarea principiului ierarhizării. Aceasta înseamnă că despăgubirile echivalente drepturilor rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu intră în cuantumul indemnizației de încadrare și, pe cale de consecință, nici nu vor fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu, conform art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004." Într-un atare context, Înalta Curte reține că emiterea unui ordin de salarizare implică existență unui drept salarial, iar nu a unui drept la plata unor despăgubiri, astfel încât, prin adresa nr. x/2021, Ministerul Justiției a invocat, în esență, tocmai teza inexistenței unei obligații de emitere a unui act administrativ, stabilite printr-o hotărâre judecătorească în sensul indicat supra, ceea ce exclude un efect de lucru judecat, în sensul art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., al sentinței civile nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea din perspectiva punctuală relevantă cauzei pendinte. De altfel, prin paragraful 94 al Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, s-a arătat astfel: "94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială". Or, câtă vreme, prin cererea adresată Ministerului Justiției, intimații - reclamanți au solicitat emiterea unui astfel de ordin în considerarea dispozițiilor sentinței civile nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, în raport de obiectului dosarului nr. x/2018 și de obligația stabilită prin sentința indicată anterior, nu se poate reține un efect de lucru judecat al dezlegărilor date prin această hotărâre judecătorească care să vizeze prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017, în planul solicitării de emitere a unui ordin de salarizare, întrucât premisa acestor dezlegări este una diferită, mai precis cea a verificării existenței sau inexistenței unui drept la despăgubiri pentru acoperirea situației create prin discriminare. Într-un atare context, efectul sentinței civile nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea învederat de instanța de fond nu poate fi evocat în calificarea ca fiind nejustificat a refuzului Ministerului Justiției de emitere a unui ordin de salarizare prin care să stabilească drepturi salariale cu aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000. În continuare, Înalta Curte reține că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte". În plus față de cele statuate în paragraful 94 al acestei Decizii nr. 4/2024 citat în precedent, Înalta Curte a mai dezlegat, cu caracter obligatoriu, și aspecte privind conținutul și aplicarea în timp a legilor de salarizare anterioare (paragrafele 61 -75), iar prin paragrafele 77-78, 82 - 84, respectiv 95 - 100 a statuat în următorul sens: "77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. 78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii. (...) 82. Așadar, distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectoriale distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale. 83. În schimb, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată. Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil. 84. Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017 legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională "Justiție". (...) 95. Reținând așadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizației de încadrare, instanța supremă constată, totuși, că aceste despăgubiri au fost determinate și acordate prin raportare la norme legale, respectiv la dispozițiile ce reglementează coeficienții de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistrați (procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind așadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale. 96. Prin urmare, atât timp cât despăgubirile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive reprezintă echivalentul unor diferențe salariale calculate prin aplicarea unor anumiți coeficienți de multiplicare prevăzuți de lege, ca element component variabil pentru determinarea indemnizațiilor de încadrare, în raport cu dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 mai sus analizată, trebuie să se țină seama de dispozițiile legale incidente în privința acestor diferențe de drepturi salariale, inclusiv de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, de îndată ce dispozițiile acestui act normativ și ale anexelor sale devin aplicabile. 97. Așa fiind, în raport cu limitele învestirii instanței supreme, stabilite prin prezentul recurs în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ținând seama de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionează că problema de drept care a suscitat controverse în practica judiciară a primit o rezolvare corectă din partea instanțelor care au conturat opinia jurisprudențială majoritară și care au conchis că drepturile acordate prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost recunoscute diferențe bănești determinate prin utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism trebuie să fie limitate la nivelul indemnizației lunare pentru anul 2022, atunci când depășirea acestui plafon ar rezulta din utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. 98. Pe cale de consecință, în perioada relevantă pentru aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017, nivelul despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătorești definitive în discuție se impune a fi determinat prin scăderea din cuantumul rezultat prin utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu aplicarea plafonului legal stabilit de noua lege de salarizare în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017, la care face trimitere art. 38 alin. (6) din acest act normativ, a cuantumului rezultat prin utilizarea coeficienților de multiplicare corespunzători, prevăzuți de legislația anterioară, în raport cu nivelul instanței sau parchetului și al funcției ocupate, pentru fiecare judecător și procuror în parte. 99. În același context, instanța supremă mai subliniază că, de vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive, care au recunoscut judecătorilor și procurorilor drepturi constând în diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, efectul acestor hotărâri judecătorești definitive nu se poate întinde în timp decât pe perioada în care actele normative respective, în temeiul cărora au fost pronunțate hotărârile judecătorești definitive în trecut, sunt în vigoare și produc efecte juridice. 100. Însă, din momentul aplicării efective a unui act normativ nou, cum este și Legea-cadru nr. 153/2017, care așează pe noi principii sistemul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, inclusiv a magistraților, eventuala existență a unui tratament juridic discriminator, în ceea ce privește nivelul indemnizației brute de încadrare, trebuie analizată din perspectiva principiilor și efectelor noului act normativ edictat, dar și a jurisprudenței obligatorii dezvoltate între timp atât la nivelul Curții Constituționale, cât și la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție." Aceste dezlegări sunt obligatorii și în cauza pendinte, conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. și infirmă raționamentul instanței de fond în privința cărora este relevantă interpretarea și aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Într-un atare context, refuzul Ministerului Justiției de a emite ordinul de salarizare solicitat de intimații - reclamanți nu are natura unui refuz nejustificat. Față de cele arătate în precedent, Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor aduse de recurenți sentinței civile nr. 1739 din 11 octombrie 2022 și incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., impunându-se, astfel, casarea sus-indicatei hotărâri. În rejudecare, pentru considerentele arătate în paragrafele anterioare, Înalta Curte constată că refuzul Ministerului Justiției de emitere a unui ordin de salarizare prin care drepturile salariale ale intimaților -reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. să fie stabilite potrivit dispozitivului sentinței civile nr. 911/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 653/17.02.2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, nu a fost emis cu exces de putere, dreptul de apreciere al autorității nefiind exprimat prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, astfel încât nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004. În concluzie, cererea reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. de obligare a Ministerului Justiției, a cărui calitate procesuală a fost transmisă către Înalta Curte de Casație și Justiție, la emiterea, pentru fiecare dintre reclamanți, a unor noi ordine de încadrare salarială, producătoare de efecte juridice începând cu data de 22.11.2015 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., este neîntemeiată. Față de considerentele mai sus expuse, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ. și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și de recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1739 din 11 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în limitele expuse în precedent, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a cărui calitate procesuală, în cauză, a fost transmisă către Înalta Curte de Casație și Justiție, menținând sentința atacată din perspectiva soluțiilor date excepției rămânerii fără obiect a acțiunii și excepției prescripției dreptului la acțiune. PENTRU ACESTE MOTIVE,