ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2900/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele:

I. Anularea Ordinelor nr. 3206 din 29.11.2019 si nr. 3387 din 31.12.2019, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

II. Emiterea unor noi ordine de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care:

Ulterior, reclamanții au depus cerere adițională de modificare a acțiunii, prin care au solicitat anularea Ordinelor nr. 3206 din 29.11.2019 și nr. 3387 din 31.12.2019, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și emiterea unor noi ordine de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Modificările au vizat cererile de la pct. II.1) și II.2), având următorul conținut:

TEZA A.

II. Emiterea unor noi ordine de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care să se dispună majorarea VRS-ului începând cu data de 09.04.2015 (și nu cu 01.12.2016 cum s-a dispus), în cuantum de:

- 440,16 RON, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 (VRS 405 RON indexat cu 4+4,5% prin includerea procentului prevăzut de O.G. nr. 13/2008) și 484,18 RON, pentru perioada 01.12.2015 - 31.07.2016 (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015 aplicată la VRS 440,16) și

- 605,225 RON începând cu 01.08.2016 și în continuare (valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016)

TEZA B.

În subsidiar, în cazul în care nu se va constata întreruperea prescripției de 3 ani, reținând că plângerea prealabilă a fost formulată la data de 11.02.2020, acțiunea a fost înregistrată la instanța de contencios administrativ la data de 06.07.2020, iar modificarea acțiunii s-a formulat la data de 01.12.2020, s-a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care să se dispună majorarea VRS-ului începând cu data de 01.12.2017 și în continuare în cuantum de 605,225 RON (valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016).

Prin sentința civilă nr. 686 din 28 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 05.07.2017 și a respins acțiunea ca prescrisă cu privire la această perioadă.

A respins excepția lipsei de obiect, invocată de pârât.

A admis în parte acțiunea, formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a fost modificată.

A anulat în parte Ordinele nr. 3206/29.11.2019 și nr. 3387/31.12.2019, emise de pârât și a obligat pârâtul să emită reclamanților noi ordine de salarizare prin care să dispună majorarea valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017 și până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții C., G., D., H., B., F., J., A., E. și I., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

Referitor la incidența dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, recurenții au susținut că plafonarea are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii și nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

În acest sens, au invocat Decizia RIL nr. 7 din 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ale cărei considerente au apreciat că se aplică mutatis mutandis și în ceea ce privește dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, care a vizat stabilirea momentului până la care reclamanții-magistrați, care au obținut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de acordare a drepturilor bănești majorate cu procentele de 18% (5% + 2% + 11%), prevăzute de art. I din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007. S-a analizat dacă reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de plata acestor drepturi, mai exact, dacă aceste majorări puteau fi acordate numai până la intrarea in vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 sau, dimpotrivă, ar fi trebuit acordate și plătite reclamanților și după intrarea in vigoare a acestei legi.

Conform dispozițiilor art. I alin. (1) din Legea nr. 330 din 2009 "prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol începând cu data intrării in vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.". Totodată, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Raportat la aceste prevederi, în opinia recurenților, intenția legiuitorului, atât prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, cât și prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330 din 2009, a fost aceea că se vor avea în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii și nu drepturile salariate recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, prin Decizia nr. 7 din 2019, ICCJ a stabilit că majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330 din 2009, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.

Recurenții au mai făcut referire la considerentului 58 din Decizia nr. 7 din 2019 a ICCJ și Decizia nr. 794 din 2016 pronunțată de Curtea Constituțională a României

S-a mai arătat că un alt argument pentru care nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017 este reprezentat de faptul că prin hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei de către reclamanți nu s-a dispus stabilirea drepturilor salariale cu utilizarea unei valori de referință sectorială de 605.225 RON fără a se depăși plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, motiv pentru care nici ulterior nu se poate reține incidența art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, deoarece în această situație s-ar încalca Decizia CCR nr. 794 din 2016, discriminarea existând în continuare.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, recurenții au precizat că, prin acțiunea dedusă judecății au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine raportat la o valoare de referință sectorială acordată prin egalizare față de VRS-ul existent în familia ocupațională Justie, stabilit prin hotărâri judecătorești care au avut în vedere o situație de discriminare în materie de salarizare în raport cu alți membri ai familiei ocupaționale Justiție.

Prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată au susținut că sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Au apreciat că dispozițiile art. 2500, art. 2512 din C. civ. și art. 268 alin. (1) lit. (c) din Codul muncii nu sunt aplicabile în speță având în vedere incidența dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, astfel încât prescripția se impune a fî analizată și prin raportare la dispozițiile din cuprinsul acestui act normativ, respectiv art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000.

Invocând și considerentele Decizia RIL nr. 10 din 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție recurenții au susțintu că termenul de prescripție curge de la data la care altor salariați din cadrul familiei ocupaționale Justiție le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizației cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, respectiv de la data pronunțării primelor hotărâri judecătorești prin care au fost recunoscute aceste VRS-uri.

Astfel, au arătat că prin sentința nr. 646/2019 pronunțată de Tribunalul Alba în dosaraul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 1533/2019 a Curții de Apel Alba-Iulia, s-a stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de VRS 484,16 începând cu data de 01.12.2016 RON. De asemeanea, prin sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia 286 din 24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

În condițiile în care instituția prescripției sancționează pasivitatea debitorului, recurenții au susținut că nu au stat în pasivitate, ci nu au avut posibilitatea de a solicita o astfel de acțiune având în vedere că nici chiar destinatarii textului de lege, cum ar fi cei ai art. III din O.U.G. nr. 20/2016, nu au beneficiat de recalcularea și plata indemnizației de încadrare cu luarea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 484,16 și 605,225 RON decât ulterior admiterii primelor hotărâri judecătorești mai sus invocate.

Au mai arătat că și în situația în care în speță ar fi incidente dispozițiile art. 2500, art. 2512 din C. civ. și/sau art. 268 alin. (1) lit. "c" din Codul muncii, iar nu dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137 din 2000, tot se impune ca excepția prescripției să fie respinsă.

Recurenții au subliniat că este esențial a se stabili data nașterii dreptului la acțiune, iar data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea dreptului (art. 2523 C. civ.) sau data nașterii dreptului la acțiune (art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii) este reprezentată de data pronunțării primei hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizației prin raportare la VRS 484,16 și 605,225 RON, în favoarea altor salariați din cadrul familiei ocupaționale Justiție, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286 din 24.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Ordinele nr. 3206 din 29.11.2019 și nr. 3387 din 31.12.2019 emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 05.07.2017 și a respins acțiunea ca prescrisă cu privire la această perioadă. Totodată, a anulat în parte Ordinele nr. 3206/29.11.2019 și nr. 3387/31.12.2019, emise de pârât și a obligat pârâtul să emită reclamanților noi ordine de salarizare prin care să dispună majorarea valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017 și până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

Sunt nefondate criticile recurenților reclamanți în sensul că în mod greșit prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 05.07.2017.

Contrar suținerilor recurenților, potrivit cărora dreptul acestora de a beneficia de VRS 605,25 RON trebuia stabilit începând cu data de 01.08.2016, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect incidența termenului de prescripție de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

Astfel, prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Înalta Curte subliniază că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016.

Aplicarea conformă a legii a fost rațiunea esențială a admiterii în parte acțiunii sub aspectul recunoașterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON. Într-o astfel de situație, recunoașterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuție, iar nu doar pentru viitor, sub condiția însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripție de 3 ani.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2517 din C. civ. în sensul că, prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 06.07.2020, sunt prescrise pretențiile anterioare datei de 05.07.2017.

Nu poate fi reținută incidența dipozițiilor O.G. nr. 137/2000, întrucât invocarea principiului nediscriminării drept cauză a cererii de chemare în judecată, în scopul stabilirii și plății cu caracter retroactiv a drepturilor salariale neacordate, nu poate conduce la înlăturarea efectelor împlinirii termenului general al prescripției extinctive. Fundamentul dreptului reprezintă o chestiune de fond și nu poate fi cercetat decât în măsura în care însuși dreptul la acțiune a fost exercitat în limita temporală prevăzută de lege.

În cauză sunt, însă, fondate în parte criticile recurenților-reclamanți cu privire la plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 28 iunie 2017 și a intrat în vigoare de la data de 1 iulie 2017.

Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017, iar, conform alin. (6) din același articol, În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Din aceste prevederi legale rezultă că se poate vorbi despre o plafonare a salariilor în condițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, astfel cum este expres reglementat, iar nu cu o dată anterioară.

În aceste condiții, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi obligat să emită un nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamanților dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018.

Astfel, în ceea ce privește plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține incidența Deciziei nr. 3 din 11 martie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Decizia a fost emisă în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Deși decizia a privit natura juridică a drepturilor acordate prin hotărâri judecătorești definitive reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la lit. A) nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, se impune a fi menționate paragrafele 69 și următoarele din decizie potrivit cărora:

"69. … este necesar a se ține seama de distincția esențială dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", (…). Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată (…). 70. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81), și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). În această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", (…) 71. (…) distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.". [s.n.]

Totodată, în același sens sunt și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 43/2024 privind examinarea sesizărilor conexate formulate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2024, și de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarele nr. x, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile:

"93. Verificând îndeplinirea acestei condiții, se constată că instanța supremă a statuat anterior în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la inaplicabilitatea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când depășirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referință sectorială, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, în considerentele de la paragrafele 69 și 71 ale acestei decizii, s-a reținut că: valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată, în timp ce coeficienții de multiplicare sunt distincți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari. Distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale".

Prin urmare, reținându-se că valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, iar aceasta a fost deja recunoscută în mod constant în practica judiciară și administrativă, se impune a fi avut în vedere și caracterul neplafonabil al acesteia.

În condițiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, neplafonate, începând cu data de 07.12.2018, pârâtul va fi obligat la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanților, având în vedere o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada 01.01.2018 - 06.12.2018, urmând că acțiunea să fie respinsă ca rămasă fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 07.12.2018.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) și (8) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamanți, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va anula în parte Ordinele nr. 3206/29.11.2019 și nr. 3387/31.12.2019 emise de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va obliga pârâtul la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanților, având în vedere o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada 01.01.2018 - 06.12.2018, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective, va respinge acțiunea ca rămasă fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 07.12.2018, va menține soluția privind respingerea excepției lipsei de obiect și soluția privind admiterea prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioarei datei de 05.07.2017 și de respingere a acțiunii ca prescrisă cu privire la această perioadă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de recurenții-reclamanți C., G., D., H., B., F., J., A., E. și I. și recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 686 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții C., G., D., H., B., F., J., A., E., I. și K..

Anulează în parte Ordinele nr. 3206/29.11.2019 și nr. 3387/31.12.2019 emise de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligă pârâtul la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanților, având în vedere o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada 01.01.2018 - 06.12.2018, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

Respinge acțiunea ca rămasă fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 07.12.2018.

Menține soluția privind respingerea excepției lipsei de obiect și soluția privind admiterea prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioarei datei de 05.07.2017 și de respingere a acțiunii ca prescrisă cu privire la această perioadă.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 28 mai 2024.