Decizia nr. 4456/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 868/2023 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 19.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Educației a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., anularea Hotărârii nr. 561/21.07.2021, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2020. Prin sentința civilă nr. 868 din 12 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Educației și a dispus anularea Hotărârii nr. 561/21.07.2021, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată. Recurentul-pârât și-a structurat criticile corespunzător considerentelor decisive reținute în sentința atacată, susținând, în esență, că aceasta a fost pronunțată cu aplicarea eronată a normelor de drept material încidente speței, prin confuzia creată între discriminarea directă și discriminarea indirectă și stabilirea greșită a conținutului faptei de discriminare în raport cu dispozițiile art. 2 din O.G.

nr. 137/2000. În ceea ce privește fondul raportului litigios, recurentul-pârât ca arătat că hotărârea adoptată în cadrul procedurii administrativ- jurisdicționale este legală și a fost greșit anulată de prima instanță, pentru că în speță a existat un tratament nediferențiat, care nu a ținut cont de nevoile speciale ale autorului petiției și l-a plasat pe acesta într-o situație dezavantajoasă. 3. Apărările formulate Intimatul-reclamant Ministerul Educației a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând apărări punctuale față de criticile invocate în recurs. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs și cu apărările formulate prin întâmpinare, reținând și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, în majoritate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Intimatul-reclamant Ministerul Educației a învestit instanța de contencios administrativ în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 561/21.07.2021, adoptată de intimatul- pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Prin hotărârea contestată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că nealocarea de locuri speciale în vederea accesului la învățământul universitar/superior pentru persoanele cu cerințe educaționale speciale/dizabilități reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (4), art. 2 alin. (9) precum și art. 11 din O.G. nr. 137/2000, a sancționat Ministerul Educației cu avertisment, potrivit art. 5 alin. (2) și art. (7) alin. (3) din O.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și a solicitat părții reclamate, Ministerul Educației, să depună toate diligențele pentru adoptarea metodelor celor mai adecvate în vederea creării de locuri speciale pentru persoanele cu cerințe educaționale speciale/dizabilități în învățământul superior. Curtea de apel a examinat motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicțional invocate de reclamant în raport cu probele administrate în cauză, a ajuns la concluzia că hotărârea CNCD este nelegală și a anulat-o. Această concluzie este împărtășită și de instanța ce control judiciar, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prevederile O.G.

nr. 137/2000, reținute de CNCD, au următorul conținut: "Art. 2. - (1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(………) (4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale. (……..) (9) Măsurile luate de autoritățile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunități, vizând asigurarea dezvoltării lor firești și realizarea efectivă a egalității de șanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunități, precum și măsurile pozitive ce vizează protecția grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanțe.

Art. 11. - (1) Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la sistemul de educație de stat sau privat, la orice formă, grad și nivel, din cauza apartenenței acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză." În interpretarea dispozițiilor legale, instanța de fond a reținut că fapta de discriminare presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1. existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); 2. existența unui criteriu de discriminare dintre cele enumerate de art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenența la o categorie defavorizată precum și orice alt criteriu; 3. tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; 4. tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate și necesare. Aplicând aceste considerente de principiu la speța dedusă judecății, judecătorul fondului a reținut că în cauză nu se constată existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, tratament care să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de lege.

Concursul de admitere s-a desfășurat în concordanță cu art. 119 alin. (1) din Legea 1/2011 potrivit căruia în instituțiile de învățământ superior de stat, învățământul este gratuit pentru cifra de școlarizare aprobată anual de Guvern, precum și în concordanță cu metodologia organizării și desfășurării concursului de admitere 2020 - Studii universitare de licență, metodologie publicată pe site-ul Universității din București.

Pârâtul-petent A. a participat la concursul de admitere, în aceleași condiții ca toți ceilalți candidați, cu respectarea principiului egalității de șanse, iar împrejurarea că a fost admis la o specializare diferită de cea la care a fost admis fratele său, ori decât cea care a reprezentat prima sa opțiune, nu reprezintă o faptă de discriminare; în urma concursului de admitere, a obținut o medie ridicată și a devenit student al unei facultăți prestigioase, astfel că dizabilitatea sa nu a constituit un impediment real în accederea la învățământul superior.

Pe de altă parte, în considerentele sentinței s-a reținut că Legea educației naționale nr. 1/2011 nu prevede stabilirea de locuri distincte în cadrul învățământului superior pentru studenții care ar avea cerințe educaționale speciale; prevederile speciale privind elevii cu cerințe educaționale speciale se aplică doar învățământului preuniversitar, în timp ce pentru persoanele adulte cu handicap, înmatriculate în cadrul formelor de învățământ universitar, se stabilesc obligații speciale în sarcina instituțiilor de învățământ.

Astfel, instanța de fond a avut în vedere că art. 13 alin. (5) din metodologia-cadru privind organizarea admiterii în ciclurile de studii universitare de licență, de master și de doctorat [aprobată prin OMEC nr. 6/2016] prevede că [...] în cadrul metodologiei proprii instituțiile de învățământ superior stabilesc, potrivit legii, măsuri privind egalitatea de șansă pentru persoanele cu handicap, asigurând, acolo unde este necesar, suport adițional adaptat nevoilor adulților cu handicap, sprijinind accesul acestora în instituțiile de învățământ superior. Or, cu începere din octombrie 2020, Universitatea din București a adoptat măsuri de sprijin, în sensul că a lansat o rețea de voluntariat, denumită B., și care reprezintă inițiativa instituțională deschisă tuturor studenților din cadrul comunității academice, obiectivul principal constând în susținerea tinerilor cu dizabilități în accesarea serviciilor administrative și educaționale oferite de universitate.

Această rețea este gândită să vină în întâmpinarea nevoilor studenților cu dizabilități, să faciliteze accesarea serviciilor educaționale și administrative ale Universității, să contribuie inclusiv la accesibilizarea resurselor și a serviciilor educaționale care sunt furnizate în regim online. În acest context, analizând criticile formulate de recurentul- pârât în dezvoltarea motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susținut că instanța ar fi creat o confuzie între discriminarea directă (formală sau de jure), existentă atunci când există o diferențiere sau un tratament diferit pentru două persoane sau situații între care nu există vreo distincție relevantă, și discriminarea indirectă (substanțială sau de facto), care intervine atunci când se tratează într-o manieră identică două sau mai multe persoane ori situații care sunt în fapt diferite între ele.

Argumentația din recurs a fost structurată în jurul ideii că hotărârea recurată este nelegală, pentru că instanța a reținut greșit inexistența tratamentului diferențiat, în contextul în care a analizat condițiile discriminării directe și a ajuns la concluzia neincidenței discriminării directe, cu toate că în realitate, după cum rezultă chiar din pct. 43 al Hotărârii CNCD, Colegiul Director a analizat existența faptei de discriminare din perspectiva celei de-a doua teze, respectiv omiterea de a trata diferit situații diferite, necomparabile, întrucât persoanele cu cerințe educaționale speciale sau dizabilități sunt persoane care fac parte din categorii dezavantajate, nu beneficiază de șanse egale, fiind pe poziții inferioare comparativ cu majoritatea.

Fără a nega fundamentarea considerentelor de ordin teoretic referitoare la înțelesul noțiunii de discriminare, astfel cum au fost prezentate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că, deși în expunerea elementelor definitorii ale faptei de discriminare prima instanță pare a se fi limitat la discriminarea directă, în realitate a analizat conduita Ministerului și din perspectiva faptei de discriminare indirectă, în sensul că a constatat că Legea educației naționale nr. 1/2011 nu prevede stabilirea de locuri distincte în cadrul învățământului superior pentru studenții care ar avea cerințe educaționale speciale, egalitatea de șanse fiind protejată printr-o serie de măsuri reglementate în sarcina instituțiilor de învățământ superior astfel încât să asigure, acolo unde este necesar, suport adițional adaptat nevoilor adulților cu handicap și să sprijine accesul acestora în instituțiile de învățământ superior.

În virtutea principiului autonomiei universitare, aceste măsuri se stabilesc în cadrul metodologiei proprii a instituțiilor de învățământ superior. În ceea ce privește fondul raportului litigios, recurentul-pârât a invocat, ca temei pentru susținerea tezei comportamentului pasiv, în dezacord cu legea, al Ministerului Educației și Cercetării, dispozițiile art. 205 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, conform cărora în instituțiile de învățământ superior de stat, candidații proveniți din medii cu risc socioeconomic ridicat sau marginalizate din punct de vedere social - romi, absolvenți ai liceelor din mediul rural sau din orașe cu mai puțin de 10.000 de locuitori - pot beneficia de un număr de locuri bugetate garantate, în condițiile legii.

Alineatul (5) al aceluiași articol prevede că instituțiile de învățământ superior de stat acordă cel puțin 10 locuri bugetate, în cadrul cifrei de școlarizare aprobate, absolvenților cu diplomă de bacalaureat proveniți din sistemul de protecție socială. În cazul în care locurile nu se ocupă, universitățile le redistribuie către ceilalți candidați. În optica CNCD, la nivelul legislației primare, art. 205 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 oferea cadrul normativ pentru aplicarea unor măsuri afirmative, iar enumerarea categoriilor expres prevăzute în corpul legii (romi, absolvenți ai liceelor din mediul rural sau din orașe cu mai puțin de 10.000 de locuitori) are doar caracter exemplificativ, astfel că ministerul de resort ar fi trebuit să creeze condiții ca și persoanele cu dizabilități să beneficieze de locuri bugetate garantate.

Este adevărat că Ministerul Educației are o un obiect de activitate mai amplu, care include și atribuții legate de crearea cadrului normativ pentru apt să transpună în practică principiul nediscriminării- prin inițierea de proiecte de acte normative primare ori secundare și adoptarea de acte normative la nivelul legislației terțiare (ordine, metodologii etc.). Dar, din perspectiva atragerii răspunderii contravenționale, Înalta Curte reține că aprecierea caracterului ilicit al pretinsului comportament pasiv trebuie, pe de o parte, să fie plasată în contextul reperelor trasate de cadrul normativ cu forță juridică superioară, în dinamica evolutivă, și, pe de altă parte, să țină seama de elementele concrete ale faptei comisive sau omisive care a format obiectul sesizării CNCD.

Din această perspectivă, prima instanță a ținut seama de regimul normativ diferit pe care Legea nr. 1/2011 îl instituia pentru învățământul preuniversitar față de învățământul universitar, de atribuțiile ce revin universităților de stat în temeiul principiului autonomiei universitare, dar și de marja de apreciere conferită de conținutul concret al art. 205 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, conform căruia candidații proveniți din medii cu risc socioeconomic ridicat sau marginalizate din punct de vedere social "pot beneficia de un număr de locuri bugetate garantate, în condițiile legii". Spre comparație, Înalta Curte notează că prin Legea învățământului superior nr. 199/2023, intrată în vigoare ulterior hotărârii contestate, legiuitorul primar a regândit norma de protecție în discuție, în sensul că, prin art. 128 alin. (8), s-au prevăzut următoarele: "Instituțiile de învățământ superior de stat acordă câte cel puțin 25 de locuri bugetate atât la programele de studii universitare de licență, cât și la programele de studii universitare de master, în cadrul cifrei de școlarizare aprobate, absolvenților cu diplomă de bacalaureat proveniți din rândul: a) minorităților naționale, pentru programele de studii care nu există în învățământul superior de stat în limba minorității respective; b) sistemului de protecție socială; c) persoanelor cu dizabilități." Prin urmare,

în ceea ce privește sentința atacată, nu poate fi reținută interpretarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, care să atragă incidență motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Acestea sunt considerentele pentru care instanța de control judiciar, cu majoritate de voturi, în temeiul art. 398 alin. (2) și art. 496 din C. proc. civ., a decis să respingă ca nefondat recursului formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE În majoritate: Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 868 din 12 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 9 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Cu opinie separată: Admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 868 din 12 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și, rejudecând: Respinge acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Educației în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca neîntemeiată.

OPINIE SEPARATĂ redactată în temeiul disp. art. 426 alin. (2) C. proc. civ. În fapt, se reține că recurentul-reclamant A., persoană cu certificat de încadrare în grad de handicap, cu valabilitate permanentă, diagnosticat cu hipoacuzie neurosenzorială bilaterală, se consideră discriminat urmare a faptului că Facultatea de Matematică și Informatică - Universitatea din București a alocat locuri speciale doar pentru candidații care proveneau din mediul rural și cei de etnie romă. În ipoteza în are s-ar fi alocat locuri speciale și pentru candidații cu cerințe educaționale speciale, cazul său, ar fi fost admis la profilul informatică, deoarece media sa, 9,42 îi permitea să ocupe un astfel de loc, ultima medie fiind de 9,15 și 8,92, în plus, ar fi putut să fie alături de fratele său geamăn, de care până la admiterea la facultate nu mai fusese despărțit.

Se mai reține că recurentul-reclamant a ocupat un loc la specialitatea matematică, în timp ce fratele său geamăn a urmat specialitatea informatică, iar cererea sa de transfer la acest program de studii, a fost respinsă. Prin Hotărârea nr. 561/21.07.2021, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, recurent-pârât în prezentul dosar, ținând seama de prevederile art. 205 din Legea educației naționale nr. 1/2011, art. 2 și art. 11 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 15 și art. 19 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, a constatat că nealocarea de locuri speciale în vederea accesului la învățământul universitar/superior pentru persoanele cu cerințe educaționale speciale/dizabilități reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (4), art. 2 alin. (9) și art. 11 alin. (2) din O.U.G.

nr. 137/2000 și a sancționat Ministerul Educației cu avertisment. În cauză, recurentul-pârât a analizat existența faptei de discriminare din perspectiva omiterii de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile, întrucât persoanele cu cerințe educaționale speciale/dizabilități sunt persoane care fac parte din categorii dezavantajate, nu beneficiază de șanse egale, fiind pe poziții inferioare comparativ cu majoritatea. Recurentul-pârât și-a menținut astfel jurisprudența în domeniu, obiect similar prezentei spețe fiind deliberat prin Hotărârea nr. 202/26.02.2020, prin care s-a constatat că nealocarea locurilor speciale pentru copiii cu cerințe educaționale speciale reprezintă discriminare.

Măsura afirmativă din Hotărârea nr. 202/26.02.2020 a fost implementată ulterior prin hotărâre a Ministerului Educației pentru învățământul preuniversitar, dar nu a fost aplicată și pentru admiterea în învățământul superior/universități. Recurentul-pârât și-a exprimat nevoia imperioasă de instituire a măsurilor afirmative și pentru învățământul superior/universității, arătând că disp. art. 205 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 exemplifică două categorii care îndeplinesc condițiile generale de proveniență (mediu cu risc socio-economic sau marginalizate) și de aceea nu trebuie excluse și alte categorii de persoane care îndeplinesc condițiile pentru care statul are obligația de a institui atare măsuri.

Numai în această situație poate fi respectată obligația statului de adoptare a măsurilor afirmative, cu scopul de a se respecta principiul egalității de șanse în domeniul educației, solicitându-se Ministerului Educației să creeze locuri speciale pentru categoria persoanelor cu cerințe educaționale speciale/dizabilități, persoane dezavantajate și marginalizate din punct de vedere social, la admiterea în învățământul superior. Instanța de fond, analizând Hotărârea nr. 561/21.07.2021, a reținut că pârâtul-petent A. a participat la concursul de admitere, în aceleași condiții ca toți ceilalți candidați, cu respectarea principiului egalității de șanse, iar împrejurarea că a fost admis la o specializare diferită de cea la care a fost admis fratele său, ori decât cea care a reprezentat prima opțiunea, nu reprezintă o faptă de discriminare, iar dizabilitatea sa nu a reprezentat un impediment real pentru reușita în accederea în învățământul superior.

A mai reținut prima instanță că Legea educației naționale nr. 1/2011 nu prevede stabilirea de locuri distincte în cadrul învățământului superior pentru studenții cu cerințe educaționale speciale, acestea aplicându-se numai pentru elevii cu astfel de cerințe din învățământul preuniversitar. Pentru adulții persoane cu handicap, a reținut prima instanță, disp. art. 13 alin. (5) din Metodologia-cadru privind organizarea admiterii în ciclurile de studii universitare de licență, de master și de doctorat aprobate prin OMEC nr. 6/2016 stabilesc măsuri referitoare la suport adițional adoptat pentru sprijinirea accesului în instituțiile de învățământ superior. Prin motivele de nelegalitate ale sentinței de fond, întemeiate pe disp.

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării invocă existența unei confuzii între discriminarea directă și discriminarea indirectă, aplicând astfel eronat normele de drept material incidente speței. În cazul de față, susține recurentul-pârât, lipsa unor locuri speciale pentru studenții cu cerințe educaționale speciale constituie discriminare indirectă și chiar dacă regulile sunt aplicate unitar, acestea nu țin seama de nevoile specifice ale persoanelor cu dizabilități. Lipsa locurilor speciale pentru studenții cu dizabilități în învățământul superior reprezintă o problemă juridică complexă, în contextul obligațiilor naționale și internaționale ale României de a proteja aceste persoane, iar responsabilitatea Ministerului Educației nu poate fi exclusă, deoarece această instituție are obligația legală de a asigura respectarea principiilor egalității de șanse și nediscriminării în sistemul educațional.

Cu privire la existența rețelei "B.", se arată că aceasta reprezintă un pas pozitiv și o inițiativă valoroasă, dar nu este suficientă pentru a asigura respectarea deplină a drepturilor peroanelor cu dizabilități. Analizându-se motivele de casare invocate și apărările formulate în cauză, contrar celor susținute de opinia majoritară, consider că recursul este fondat, actul atacat fiind emis cu respectarea dispozițiilor legale în materie. Cu privire la confuzia creată de instanța de fond între discriminarea directă și discriminarea indirectă se constată că prima instanță, la pag.

4 din sentința pronunțată a reținut că "în cauză nu se constată existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, tratament care să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de lege", întrucât petentul A. "a participat la concursul de admitere la cursurile universitare, în aceleași condiții ca toți ceilalți candidați" (pag. 5), acestea reprezentând condiții pentru stabilirea unei discriminări directe. Or, din cuprinsul Hotărârii nr. 561/21.07.2021 reiese faptul că s-a analizat existența faptei de discriminare din perspectiva discriminării indirecte, respectiv omiterea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile.

Reamintesc astfel că discriminarea directă este atunci când există o diferențiere sau un tratament diferit între două persoane sau situații, fără să existe vreo distincție relevantă între ele, iar discriminarea indirectă este tratamentul identic în cazul în care două sau mai multe persoane/situații sunt, în fapt, diferite. Instanța de fond a considerat că petentul A. se află într-o situație identică cu toate celelalte persoane care au candidat pentru un loc la specializarea informatică sau matematică. Petentul, persoană cu dizabilități, se află sub protecția unei legislații speciale, face parte dintr-o categorie dezavantajată, iar lipsa unui tratament diferențiat a creat astfel un neajuns pentru această categorie protejată.

Chiar dacă regulile după care s-a desfășurat concursul de admitere în învățământul superior sunt aplicate egal pentru toți participanții, acestea nu au ținut seama de nevoile speciale ale unei categorii vulnerabile, persoane cu dizabilități. Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, prin dispozițiile sale, impune pentru aceste persoane acces liber și egal la orice formă de educație, indiferent de vârstă, pentru a beneficia de șanse egale. Astfel, o practică aparent neutră, prin existența unor măsuri generale, poate lua forma unei practici discriminatorii împotriva unui întreg grup de persoane aflat într-o situație total diferită.

Lipsa unor locuri speciale pentru candidații cu cerințe educaționale speciale, la concursul de admitere în învățământul universitar, nu ține seama de nevoile persoanelor cu dizabilități și contravine legislației specifice care impune luarea unor măsuri practice pentru a asigura egalitatea de șanse și nediscriminarea, în domeniul educației, indiferent de vârstă. Prin urmare, inclusiv adultul care se încadrează în această categorie are dreptul la egalitate de șanse la concursul de admitere la studii universitare. Discriminarea indirectă la care a fost supus petentul a fost indicată în mod concret de către acesta, astfel că, dacă Ministerul Educației reglementa situația persoanelor cu dizabilități, alături de celelalte cazuri vulnerabile, prin media obținută, ar fi fost înscris la specializarea informatică, pentru care a avut prima opțiune.

Cu privire la susținerile instanței de fond în sensul că Legea nr. 1/2011 nu prevede stabilirea de locuri distincte în cadrul învățământului superior pentru studenții cu cerințe educaționale speciale, ci doar pentru categoriile enumerate, consider că acesta nu reprezintă un impediment pentru luarea unei atare măsuri proactive, întrucât în domeniul protejării persoanelor cu dizabilități există o legislație specifică atât internă, cât și internațională, respectiv Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și Legea nr. 221/2010 prin care s-a ratificat Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, cele două acte impunând statelor obligația de a lua măsuri pentru a se asigura accesul efectiv al acestor persoane la educație, indiferent de vârstă.

Prezenta opinie are în vedere și existența Hotărârii nr. 202/26.02.2020 a CNCD prin care s-a constatat că nealocarea locurilor speciale pentru copiii cu cerințe educaționale speciale reprezintă discriminare, iar Ministerul Educației prin Ordinul nr. 4532/15.06.2020 a dispus ca pentru admiterea în învățământul liceal de stat pentru anul școlar 2020-2021 să se prevadă locuri distincte în unitățile de învățământ de masă, peste numărul de locuri repartizat respectivelor unități de învățământ, pentru elevii cu cerințe educaționale speciale, astfel de măsuri fiind luate și pentru viitor, prin Ordinul nr. 5457/2021 pentru anul școlar 2021-2022, de exemplu, deși art. 205 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 nu conține dispoziții exprese cu privire la existența unor locuri distincte pentru copiii cu cerințe educaționale speciale.

Similar, existând obligația proactivă a instituțiilor statului de a realiza un cadru legislativ care să permită egalitatea de șanse și accesul la educația pentru persoanele cu nevoi speciale/dizabilități, indiferent de vârstă, menționată anterior, consider că nu există niciun impediment legal pentru că Ministerul Educației are responsabilitatea să asigure respectarea acestor principii, prin elaborarea unor reglementări în acest sens. Invocarea autonomiei universitare în acest domeniu este subsumată respectării principiului egalității, consacrat de disp. art. 16 din Constituția României, astfel încât criteriile de admitere nu pot fi decât unitare și stabilite de Ministerul Educației, indiferent de existența unor măsuri de sprijin studenților cu dizabilități, cum este rețeaua B., creată la nivelul Universității din București.

Se constată că în prezent, Legea nr. 1/2011 a fost înlocuită de noile legi ale educației, interesând Legea învățământului superior nr. 199/2023, iar prin Ordinul Ministrului Educației nr. 4481/2024 au fost aprobate Normele privind accesibilizarea învățământului superior pentru persoanele cu dizabilități.

Aceste Norme au fost emise în temeiul Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Legii nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Cartei sociale europene ratificată prin Legea nr. 74/1999 și Legii asistenței sociale nr. 292/2011, acte normative existente și la nivelul anilor 2020-2021 și invocate de recurentul-pârât, prin urmare, există încă un motiv pentru care nu poate fi acceptată teza instanței de fond potrivit căreia, Legea nr. 1/2011 nu prevede expres stabilirea de locuri distincte pentru persoanele cu dizabilități, cât timp principiul egalității de șanse este avut în vedere, iar situațiile indicate în lege sunt date cu titlu exemplificativ.

Mai mult, așa-zisa inexistență în Legea nr. 1/2011 a posibilității de a se stabili locuri distincte pentru persoanele cu dizabilități la admiterea în învățământul superior nu înseamnă că instanța de fond a analizat discriminarea din perspectiva celei de-a doua teze, a discriminării indirecte, întrucât judecătorul a făcut doar o constatare fără să examineze dacă această omisiune a legii are vreun fundament constituțional și dacă această practică, aparent neutră, creează un dezavantaj pentru o categorie protejată. Față de cele arătate, consider că în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, recursul trebuie admis, sub consecința casării sentinței recurate și, în rejudecare, acțiunea reclamantului, respinsă ca neîntemeiată.