ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3635/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și B. a solicitat anularea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 712/06.12.2017 și obligarea pârâților în solidar la daune morale în sumă de 10.000 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4754 din 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B.; a anulat Decizia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 712/06.12.2017; a respins ca nefondate daunele morale; a obligat pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării către reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON, taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca nefondată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susținut că afirmațiile ("documentele din birou nu sunt în siguranță în preajma sa" și "Ministerul Educației angajează pe alte criterii decât cele profesionale, persoane care nu au treabă cu sistemul de educație", "afară (out) cu voi țiganii care trebuie să meargă la etajul doi, țiganii intră în birou unde sunt documente importante") făcute de către intimată nu pot fi încadrate în limitele dreptului la libertate de exprimare corelativ obligației de a nu discrimina (sub aspectul dreptului la demnitate art. 15 din O.G.. 137/2000R), astfel cum este reglementat principiul nediscriminării atât în legislația națională, cât și în legislația europeană.

Afirmațiile reclamantei reprezintă o diferențiere clară, care are la bază unul din criteriile interzise, mai exact "criteriul etnic" și are ca efect încălcarea dreptului la demnitate. Aceste afirmații au un caracter denigrator și aduc atingere demnității petentului, respectiv etniei din care face parte, prin crearea unei atmosfere umilitoare.

Analizând afirmațiile în coroborare cu dispozițiile legale incidente, se constată că acestea au un caracter discriminatoriu la adresa petentului și creează o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare fiind astfel incidente prevederile art. 2, coroborat cu 15 din O.G. nr. 137/2000.

Dreptul la libera exprimare nu este un drept absolut, iar legiuitorul a instituit în textul constituțional, art. 30 alin. (6) din Constituția României, limitele exercitării dreptului la libera exprimare.

Tot în acest sens, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (cunoscut în general sub denumirea de Convenția europeană a drepturilor omului, în continuare Convenția) prevede, la art. 10 alin. (2), limitarea libertății de exprimare:

"Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau unor sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Prin urmare, în conformitate cu acest tratat internațional, în Europa, ca și în România, libertatea de exprimare nu este un drept absolut.

A mai arătat recurentul că în speță sunt incidente și prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Afirmații precum "documentele din birou nu sunt în siguranță în preajma ta", "Ministerul Educației angajează pe alte criterii decât cele profesionale, persoane care nu au treabă cu sistemul de educație", "afară (out) cu voi", "țiganii trebuie să meargă la etajul doi", ating dreptul la demnitate al petentului. Sintagmele folosite sugerează dispreț la adresa petentului și sunt de natură a-l jigni.

Cu privire la obiectul sesizării dedus soluționării, nu se poate aprecia că în mod izolat utilizarea termenului "țigan" ar fi de natură discriminatorie, însă modalitatea de prezentare a situației ce face obiectul afirmațiilor este de natură a reține o deosebire pe baza etniei, ce are ca efect o interferență asupra dreptului la demnitate personală, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Intimata - reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ în temeiul art. 1, art. 2 alin. (2), art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000, cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 712/06.12.2017 prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că (pct. 1) aspectele sesizate constituie discriminare potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată; de asemenea, prin aceeași hotărâre (pct. 2) s-a aplicat reclamantei amendă contravențională în cuantum de 1000 de RON, precum și (pct. 3) recomandarea de a nu mai folosi limbaj ofensator, discriminator cu adresabilitate la minoritatea etnică.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Din cuprinsul acestor dispoziții legale citate, rezultă că pentru a fi în prezența unei discriminări, orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza criteriilor enunțate de legiuitor, inclusiv apartenența la o categorie profesională, trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000 "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intra sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidat, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia."

Înalta Curte constată că pentru a se reține o faptă de discriminare se impune ca, cel puțin faptele, în materialitatea lor, să fie probate, urmând ca persoana reclamată să dovedească că aceste fapte nu au un caracter discriminatoriu.

În speță, din probele administrate nu a rezultat că reclamanta a comis o faptă de discriminare de natura celor invocate de către recurentul-pârât, instanța de fond în mod corect reținând că nu se confirmă susținerile pârâților.

În speță, declarațiile martorilor audiați în fața comisiei de disciplină (C., care a fost de față la instalarea lui B. și care a declarat că reclamanta a avut o reacție de respingere, motivând că în biroul său se află documente importante; martorul D. nu a asistat la nicio discuție între reclamantă și pârât care să releve un comportament discriminatoriu; martora E., singura care a menționat afirmația reclamantei cu privire la etnicii romi, nu descrie niciun incident din care să rezulte comiterea vreunei fapte de discriminare de către reclamantă în raport cu pârâtul pe criteriul etniei acestuia, afirmația reclamantei părând să aibă, de fapt, legătură chiar cu această martoră), declarația martorului F., audiat în instanță, care arată că nu a asistat la niciun incident între reclamantă și pârât, sunt de natură să infirme constatările recurentului - pârât CNCD, anume că reclamanta a avut un comportament discriminator față de petent pe criterii etnice și că acestuia i-a atribuit practica de furt.

Nici declarația pârâtului B. dată în fața Comisiei de disciplină MEN nu face dovada că reclamanta a comis o faptă de discriminare în ceea ce-l privește, acesta reclamând atitudinea ostilă din partea acesteia și faptul că i s-a adresat pe o tonalitate cu "subînțeles" atunci când i-a solicitat să iasă din birou pentru că documentele nu sunt în siguranță, în opinia pârâtului făcându-se referire la etnia sa.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, s-a reținut prin sentința atacată că, în cauză, din probele administrate nu rezultă că reclamanta a comis o faptă de discriminare în ceea ce-l privește pe pârâtul B., recursul pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării fiind nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 4754 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2021.