Decizia nr. 4230/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.05.2022, sub nr. x/2022, creditorii A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu debitorii Guvernul României și Primul Ministru al Guvernului României, au solicitat: 1. aplicarea pârâtului Prim-ministru al României, în calitate de conducător al Guvernului României, unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere; 2. acordarea unor penalități pe zi de întârziere, pentru fiecare reclamant în parte, în condițiile art. 906 C. proc. civ. 3. fixarea sumei reprezentând penalități pe zi de întârziere, pentru fiecare reclamant în parte, prin luarea în calcul și a penalităților pe zi de întârziere, stabilite în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, prin decizia nr. 2370/08.09.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015. Creditorii au depus cerere precizatoare prin care au arătat că înțeleg să se judece și în contradictoriu cu Prim-ministrul României J., și că înțeleg să solicite acordarea penalităților prevăzute în titlu executoriu în temeiul art. 18 alin. (5) Legea 554/2004, până la momentul pronunțării încheierii de acordare a penalităților în temeiul art. 24 alin. (3) Legea 554/2004 și penalități în temeiul art. 24 alin. (3) Legea 554/2004 de la data comunicării încheierii ce se va pronunța, în limita a 3 luni, sau până la data executării obligației de către debitor.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1760 din 17 octombrie 2022, Curtea de Apel București: (i) a respins cererea de suspendare a judecății, ca neîntemeiată; (ii) a respins excepția necompetenței materiale, ca neîntemeiată; (iii) a respins excepția de inadmisibilitate, ca neîntemeiată; (iv) a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; (v) a admis excepția de inadmisibilitate în privința capătului de cerere având ca obiect fixare cuantum penalități; (vi) a respins capătul de cerere având ca obiect fixare cuantum penalități, ca inadmisibil; (vii) a respins în rest cererea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată. Recurenții susțin că sentința civilă nr. 1760/17.10.2022 a Curții de Apel București este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de fond a apreciat în mod eronat că obligația stabilită în sarcina Guvernului României prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost îndeplinită prin adoptarea H.G. nr. 746/2022. Arată că obligația stabilită de instanța supremă viza adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea efectivă în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni K. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț ca în procesul de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe zi de întârziere. Or, prin H.G. nr. 746/2022, Guvernul a stabilit doar vânzarea unui procent de 1% și a amânat realizarea operațiunii până la 31.12.2023, ceea ce nu poate fi calificat drept executarea obligației, ci reprezintă o executare parțială și formală, de natură să golească de conținut hotărârea judecătorească definitivă. Recurenții arată că instanța de fond a omis să analizeze îndeplinirea obligației în mod efectiv și substanțial, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, la durata excesivă a neexecutării obligației și la considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 2370/2019, prin care Înalta Curte a reținut existența unei speranțe legitime a reclamanților și caracterul disproporționat al amânării adoptării actului normativ. Invocă încălcarea principiului proporționalității și a principiului securității juridice, întrucât marja de apreciere a Guvernului nu poate fi exercitată într-un mod care face iluzorii drepturile recunoscute prin lege și confirmate prin hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât media de vârstă a reclamanților este una avansată, iar întârzierea executării afectează însăși substanța dreptului recunoscut. Totodată, susțin că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 atunci când a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind fixarea cuantumului penalităților stabilite anterior în temeiul art. 18 alin. (5) din aceeași lege, prin Decizia nr. 2370/2019, întrucât aceste penalități curg de drept de la data pronunțării hotărârii definitive până la executarea obligației, fără a fi necesară parcurgerea unei proceduri prealabile suplimentare. Arată că, odată ce penalitățile au fost stabilite de instanța supremă, instanța de fond avea obligația de a proceda la fixarea sumei finale în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, iar instituirea unui nou termen de grație pentru debitor este lipsită de temei legal și contrară efectului obligatoriu al hotărârii judecătorești definitive. În consecință, solicită constatarea neîndeplinirii obligației de către Guvernul României, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea cererilor privind aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, acordarea penalităților în condițiile art. 906 C. proc. civ. și fixarea cuantumului penalităților stabilite prin Decizia nr. 2370/2019.

Apărările formulate în recurs Intimații-pârâți Prim-ministrul României și Guvernul României, ambii prin Secretariatul General al Guvernului, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

Cererea de intervenție accesorie La data de 18 aprilie 2023, Ministerul Energiei a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, prin care a solicitat admiterea cererii de intervenție accesorie și respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar. Prin încheierea din 29 mai 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 63 C. proc. civ., a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Energiei în favoarea Guvernului României.

Suspendarea judecării recursului Prin încheierea de ședință din data de 25 iunie 2023 a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești - secția contencios administrativ și fiscal. La data de 20.03.2025 cauza a fost repusă pe rol, urmare cererii de reluare a judecării procesului formulată de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în temeiul art. 415 pct. 1 C. proc. civ. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Înalta Curte reține că prin decizia nr. 2370 din 8 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale K. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Este de reținut că, potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997: "Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va tine evidența acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații K. - S.A. București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului." În cauză, debitorul Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele: "ART. 1 (1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "K." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. ART. 2 În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I." Considerente generale privind procedura de executare silită a obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004 Conform paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunțată de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017), procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape: a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani. Această etapă are un dublu scop: - pe de o parte, dă efect principiului disponibilității care guvernează executarea silită și în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, așa cum rezultă explicit din dispozițiile art. 24 alin. (5); altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) și (4) lit. b) și c) și art. 24 alin. (1), deoarece s-a încălca principiul disponibilității; în plus, spre diferență de dreptul comun, executarea silită în astfel de situații se face de instanța de executare și nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuție este constrângerea la exercițiului puterii publice; - pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligația care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanța de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului și penalitățile în favoarea creditorului. b) Într-o a doua etapă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației. Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligației amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură. Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, daca în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu executa obligația prevăzuta în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației. Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunță la executarea începută). Astfel, potrivit art. 24 alin. (5), în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților. Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalități de întârziere conform legii nr. 554/2004: - pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) și (6), odată cu soluționarea acțiunii sau a recursului, la cererea părții interesate (reclamantul); - pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. De altfel, art. 18 alin. (5) și (6) nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziția creditorului de a cere încă din cursul judecății executarea obligației principale sub sancțiunea penalităților, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalități în temeiul art. 24 alin. (3), fiind aceleași penalități, care de data aceasta încep să curgă diferit. Apoi, trebuie observat faptul că stabilirea cuantumului final al penalităților nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condițiile C. proc. civ.. Dacă ar fi așa, dispozițiile art. 24 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 nu ar mai avea nicio rațiune, iar penalitățile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) s-ar executa direct în temeiul C. proc. civ., fără mijlocirea instanței de executare. De altfel, obligația de a emite un act administrativ individual, indiferent de numărul destinatarilor actului, conține o obligație unică în sarcina autorității publice emitente de a emite un singur act administrativ, acest caracter unic răsfrângându-se și asupra mijlocului de constrângere reprezentat de stabilirea penalităților de întârziere. Mergând mai departe cu raționamentul juridic, se constată că stabilirea penalităților în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeași lege, cel puțin ca și cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reține de către instanță o neexecutare a unei obligații legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligații stabilite pe cale judecătorească și devenită executorie. În mod evident, stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ. Așadar, în cazul obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și exercițiul autorității publice, dacă obligațiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) și 5. Este esențial că obiectul executării silite nu constă în penalitățile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligația de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și, implicit, exercițiul forțat al autorității publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări. Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire. Acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile). În situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și totuși formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde și aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanța este ținută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligația nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere. Susținerea recurenților-reclamanți este aceea că prima instanță în mod greșit a apreciat că pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația de a face stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370/2019 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. x/2015. Recurenții invocă, așadar, o neexecutare a titlului executoriu invocat în speță. Preliminar, Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2023 a fost soluționat definitiv la data de 20.06.2024, prin decizia nr. 3517 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul admiterii recursurilor declarate, casării hotărârilor recurate și respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea H.G. nr. 746/08.06.2022 pentru aprobarea cotei procentuale ce urmează a fi achiziționată de salariații societății "K." - S.A. În continuare, procedând la examinarea criticilor invocate de recurenți, față de dispozitivul deciziei nr. 2370/2019 și prin raportare la prevederile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de-o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați, iar, pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor. Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023, iar cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați este de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, dispoziții care corespund obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească. În sprijinul afirmației neexecutării titlului executoriu, recurenții-reclamanți au mai susținut că H.G. nr. 746/2022 stabilește că va fi vândută o cotă de 1%, iar nu de 8% din acțiunile K., astfel cum s-a dispus prin titlul executoriu și că nu detaliază în întregime modalitatea de punere în executare a obligației, care este delegată altei autorități publice (Ministerul Energiei). Având în vedere că, prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale K. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar prin H.G. nr. 746/2022 s-a aprobat vânzarea unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "K." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte constată în mod corect instanța de fond a reținut că pârâtul debitor a respectat obligațiile stabilite prin titlul executoriu. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, prin decizia Înaltei Curți nu s-a stabilit că hotărârea de guvern trebuie să dispună vânzarea de acțiuni într-un procent fix de 8% din capitalul social ci, în acord cu art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, procentul de acțiuni urma a fi stabilit prin hotărârea de guvern până la limita de 8%. Acest text de lege recunoaște autorității publice dreptul de a stabili cota procentuală din capitalul social, în raport de care se pot vinde acțiunile, până la limita de 8%, iar această marjă de apreciere a fost reținută și în dispozitivul titlului executoriu, fiind exercitată prin adoptarea H.G. nr. 746/2022. Totodată, H.G. nr. 746/2022 prevede și termenul limită până la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariații K. - 31 decembrie 2023. Cum prin H.G. nr. 746/2022 Guvernul României a stabilit atât cota procentuală în care se vor vinde acțiunile, cât și termenul până la care acestea se vor vinde, obligația prevăzută de titlul executoriu a fost îndeplinită, iar împrejurarea că hotărârea de guvern nu cuprinde totalitatea procedurilor ce ar trebui urmate în vederea vânzării efective ori data la care va începe procedura de vânzare nu poate fi interpretată ca o neexecutare a hotărârii judecătorești. Câtă vreme titlul executoriu și dispozițiile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 nu impun obligația reglementării, prin hotărârea de guvern, a întregii proceduri de vânzare a acțiunilor și nu impun ca procedura să se desfășoare nemijlocit de către Guvernul României, pârâtul a avut posibilitatea de a aproba prin hotărâre de guvern cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și termenul până la care se va face vânzarea, urmând ca restul procedurilor să fie stabilite ulterior, în speță prin ordin de ministru (emis de Ministerul Energiei). Toate acest aspecte au fost valorificate de instanța de fond prin sentința recurată, care cuprinde detaliat motivele pentru care s-a apreciat că obligația din titlul executoriu a fost îndeplinită. Înalta Curte mai reține că răspunderea reglementată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcționează ca un mijloc de constrângere la executare. Prin reglementare, caracter și scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătorești definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmărește obligarea la executarea titlului executoriu și sancționarea conducătorului autorității publice. Or, în cauza de față, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022, astfel că, în mod corect prima instanță a reținut că cererea este neîntemeiată, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită. În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții H., A., E., I., C., G., B., F., D. împotriva sentinței civile nr. 1760 din data de 17 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Având în vedere soluția asupra cererii de recurs, în baza art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Energiei în favoarea intimatului-pârât.