Decizia nr. 42/2026 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — conflict de competență

Asupra conflictului negativ de competență; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei 1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 18 iulie 2022, sub nr. de dosar.

x/2022, reclamanții A., B., C., D., E. și F., au solicitat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărâre judecătorească: - să se recunoască starea de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Tg-Mureș, și, pe cale de consecință, să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare brute lunare și a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăruia dintre reclamanți, având în vedere funcția deținută, conform prevederilor Legii nr. 71/2015 și a O.U.G.

nr. 20/2016, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 (01.08.2016) și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare corespunzător avut în vedere la calcul indemnizațiilor de încadrare brute lunare și a celorlalte drepturi salariale aferente ale personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., așa cum au fost prevăzute de O.U.G.

nr. 27/2006; - să se dispună repararea prejudiciului produs prin neaplicarea dispozițiilor legale arătate până la data încetării stării de discriminare, prejudiciu constând în plata diferenței dintre indemnizația de încadrare calculată potrivit modalității de calcul arătată la punctul 1 și indemnizația de încadrare plătită efectiv (inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017), de la data nașterii/recunoașterii dreptului, (respectiv 01 august 2016), și până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, prejudiciu creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze; - să se dispună obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș la plata în favoarea reclamanților a diferențelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlaltor drepturi aferente, având în vedere funcția deținută, prin raportare la nivelul indemnizației personalului auxiliar și conex din cadrul D.N.A.

și D.I.I.C.O.T., pentur perioada efectiv lucrată, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, până la încetarea condițiilor legale de acordare; - să se dispună actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate subsemnaților reclamanți până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior. 1.2.

Prin sentința civilă nr. 2553/14.11.2023 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2022 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocată de Tribunalul Cluj și a fost declinată în favoarea Tribunalului Mureș competența de soluționare a cererii formulate de către reclamanții A., B., C., D., E. Și F., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență 2.1. Prin sentința civilă nr. 414 din 6 martie 2024, Tribunalul Mureș, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș - secția de contencios administrativ și fiscal.

Motivând hotărârea astfel dispusă, Tribunalul Mureș a reținut că litigiul în cauză nu este supus jurisdicției dreptului muncii, ci jurisdicției contenciosului administrativ, întrucât în cadrul întâlnirilor președinților secțiilor specializate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicate unificării practicii judiciare în domeniul contencios administrativ și fiscal, de la București, 22-23 mai 2023, s-a agreat că toate tipurile de acțiuni în justiție care vizează stabilirea/modificarea salariilor sau contestarea actelor de stabilire/modificare a salariilor sunt de competența instanței de contencios administrativ, chiar dacă persoanele vizate erau magistrați, care desfășoară un raport de muncă.

Astfel fiind, a apreciat că și în cazul reclamanților din speță, care au calitatea de personal auxiliar de specialitate al parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, respectiv personal conex și cărora le sunt aplicabile aceleași dispoziții din Legea-cadru nr. 153/2017, instanța competentă să judece acțiunea formulată prin care se solicită recalcularea drepturilor salariale în funcție de noile elemente invocate și obligarea ordonatorului de credite - angajator la plata diferențelor rezultate din noul mod de stabilire a drepturilor salariale solicitate de reclamanți, este tot instanța de contencios administrativ. 2.2.

Prin sentința nr. 148 din 19 noiembrie 2025, Curtea de Apel Târgu Mureș - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. În argumentarea hotărârii astfel pronunțate, instanța a reținut că, în speță, se solicită acordarea retroactivă a unor drepturi salariale nerecunoscute de angajator, în sensul că acestea ar fi într-un cuantum diferit rezultat din raportarea la alte elemente decât cele avute în vedere, fără ca în prealabil reclamantul să se fi adresat cu o cerere de acordare a acestor drepturi către pârâtă, nefiind astfel în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri.

În acest context, a invocat și Decizia RIL nr. 9/2017 prin care a fost analizată natura juridică a actului de stabilire a salariilor prevăzut de legislația ce reglementează salarizarea din fonduri publice. 3. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cel două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Mureș - secția Civilă, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că reclamanții au învestit instanța de conflicte de muncă și asigurări sociale a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând obligarea pârâților să plătească diferențele rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente prin raportare la coeficienții de multiplicare stabiliți în O.U.G.

nr. 27/2006 actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare. Așadar, litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), nefiind circumscris, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziții de excepție sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București doar în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puțin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest text de lege.

Totodată, este de observat că reclamanții nu au formulat critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte și nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite. Or, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite." Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-a reținut că "Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă.

În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.

Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis". Art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii prevede că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar, în conformitate cu art. 269 alin. (2) din același act normativ, "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul." De asemenea, prezintă relevanță dispozițiile art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competența în materie, în sensul în care "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal". În aceste condiții, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamanți se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competența materială de soluționare a acestuia revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Este de menționat și că Înalta Curte că a fost învestită cu un conflict de competență între cele două instanțe sesizate din perspectivă materială (și materială procesuală), iar nu și din perspectivă teritorială. În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Mureș - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă dintre cele două instanțe aflate în conflict de competență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Stabilește competența de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanții A., C., B., D., E., F. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Mureș - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă. Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 ianuarie 2026.