ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 379/2024

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș – secția civilă, la data de 18.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,

- recunoașterea stării de discriminare în care se află reclamanții din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul DNA și DIICOT și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de apel Brașov la recalcularea indemnizației de încadrare brute lunare și a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăruia dintre reclamanți, având în vedere funcția deținută, conform prevederilor Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 (01.08.2016) și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare corespunzător avut în vedere la calculul indemnizațiilor de încadrare brute lunare și a celorlalte drepturi salariate aferente ale personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul DNA și DIICOT, așa cum au fost prevăzute de O.U.G. nr. 27/2006;

- repararea prejudiciului produs prin neaplicarea dispozițiilor legale mai sus arătate prin acțiunea pârâților până la data încetării stării de discriminare, prejudiciu constând în plata diferenței dintre indemnizația de încadrare calculată potrivit modalității de calcul arătată la pct. 1 și indemnizația de încadrare plătită efectiv (inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017) de la data nașterii/recunoașterii dreptului (01.08.2016) și până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, prejudiciu creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanții;

- obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna la plata în favoarea reclamanților a diferențelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, având în vedere funcția deținută, prin raportare la nivelul indemnizației personalului auxiliar și conex din cadrul DNA și DIICOT, pentru perioada efectiv lucrată, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, până la încetarea condițiilor legale de acordare;

- actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentința nr. 1537 din 7 decembrie 2022, Tribunalul Mureș a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Covasna.

A reținut instanța că Tribunalul Mureș nu este nici instanța în a cărei circumscripție își au domiciliul reclamanții și nici locul de muncă al acestora. Reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Secuiesc, iar litigiul are natura juridică a unui litigiu de muncă, reclamanții solicitând obligarea pârâților la plata unor drepturi bănești despre care se afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi salariale. Astfel, din perspectiva persoanelor care au calitatea de reclamant nu sunt îndeplinite cerințele art. 127 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul că reclamanții care sunt personal conex, de plano, nu fac parte dintre categoriile enumerate în norma juridică (judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier). De asemenea, reclamanții care au calitatea de grefier nu îndeplinesc cerința de la art. 127 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că sunt grefieri la parchetul de pe lângă judecătorie, iar competența de soluționare a cauzei aparține unei instanțe superioare, adică Tribunalului Covasna.

1.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna – secția civilă la data de 30.01.2023.

Prin Sentința 455 din 27 aprilie 2023, Tribunalul Covasna a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal.

A reținut instanța că în cauză se contestă situația creată de ordinele de salarizare, acte administrative emise de Ministerul Jusiției pentru reclamanții care au calitate de personal auxiliar în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, nefiind vorba despre un litigiu clasic de dreptul muncii. Astfel, în temeiul art. 7 din Secțiunea I a Cap. VIII din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, competența aparține Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 30.05.2023.

Prin sentința civilă nr. 1386 din 10 octombrie 2023, Curtea a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Covasna.

A reținut instanța că art. 7 din Secțiunea I a Cap. VIII din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017 instituie o competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București doar în ipoteza când personalul salarizat potrivit Capitolului VIII din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017 nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale formulează o acțiune împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) al art. art. 7 din Secțiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017, respectiv atunci când formulează plângere împotriva hotărârilor organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului National al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori Colegiilor de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

În cauză, reclamanții nu au învestit instanța cu o acțiune prin care să conteste o hotărâre a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna prin care ar fi fost soluționată o contestație a acestora împotriva unor acte administrative de stabilire a drepturilor salariale, ci se solicită obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare brute lunare și a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăruia dintre reclamanți potrivit solicitărilor acestora și plata diferențelor dintre indemnizația de încadrare calculată potrivit modalității de calcul indicată de reclamanți și indemnizația de încadrare plătită efectiv.

Or, norma prevăzută de art. 7 din Secțiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017 este o normă de competență specială, care se aplică doar în cazul strict prevăzut în cadrul său, neputând fi extins și în alte situații, potrivit regulii de interpretare specialia generalibus derogant, litigiul de față fiind un litigiu de muncă tipic.

Constatând ivit conflict negativ de competență, în temeiul art. 134 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport cu hotărârile pronunțate și cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține următoarele.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între instanțele sesizate îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu obiectul dedus judecății și prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că reclamanții au învestit instanța de conflicte de muncă și asigurări sociale a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând obligarea pârâților să plătească diferențele rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente prin raportare la coeficienții de multiplicare stabiliți în O.U.G. nr. 27/2006 actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

Astfel, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziții de excepție sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București doar în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puțin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest text de lege.

Așadar, litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), nefiind circumscris, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Totodată, este de observat că reclamanții nu au formulat critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte și nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite.

Or, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și din Legea nr. 304/2004 (abrogată și înlocuită cu Legea nr. 303/2022), Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-a reținut că "Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii prevede că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar, în conformitate cu art. 269 alin. (2) din același act normativ, "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

De asemenea, prezintă relevanță dispozițiile art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competența în materie, în sensul în care "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

În aceste condiții, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamanți se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competența materială de soluționare a acestuia revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Covasna – secția civilă, complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTEMOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții A., B. și C. și pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna în favoarea Tribunalului Covasna – secția civilă, complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.