Decizia nr. 4121/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1687/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2023, reclamantul Municipiul Turda a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., anularea hotărârii nr. 124/15.03.2023 pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2022 înregistrat pe rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1687 din 24 octombrie 2024, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A., ca neîntemeiată, a respins acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Turda, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 1687 din 24 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Municipiul Turda a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii. În motivare, în ceea ce privește primul motiv de casare, partea recurentă a susținut o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, existând o încălcare a dispozițiilor art. 9 și art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, la termenul de judecată din 12 septembrie 2024 Municipiul a arătat primei instanțe faptul că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 268/2023 a fost modificat art. 22 lit. l) din Hotărârea litigioasă nr. 199/2019 pentru care a fost aplicată sancțiunea contravențională. În aceste condiții, se impunea rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată și pronunțarea unei hotărâri în consecință.

În acord cu art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., curtea de apel trebuia să se pronunțe asupra excepției rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, respectând și principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ.. Or, prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii respective. Referitor la al doilea motiv de casare, partea recurentă a pretins că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 10 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. În concret, a existat un echilibru între interesul general și respectul acordat fiecărui beneficiar al mijloacelor de transport în comun. În esență că, prin dispozițiile hotărârii de Consiliu Local, nu s-a intenționat discriminarea sau realizarea unei diferențe de tratament între persoanele vulnerabile și restul beneficiarilor, cu atât mai puțin în privința persoanelor care suferă de anumite afecțiuni.

În vederea aplicării sancțiunii pentru comportamentul necorespunzător, respectiv conduita (i) persoanelor care miros urât sau (ii) care se urcă în mijloacele de transport în comun cu haine murdare, Consiliul Local a impus condiția ca acestea să creeze indignare sau disconfort în rândul călătorilor. Colegiul Director nu putea însă ajunge la concluzia discriminării, deoarece tehnica legislativă utilizată și termenii utilizați nu ridică suspiciuni și nu pot confirma o conduită necorespunzătoare din partea recurentei-reclamante. Cele două situații menționate anterior implică însă și o condiție privind atitudinea celorlalți călători, anume indignare sau disconfort creat acestora din urmă.

Instanța de judecată trebuie să respingă orice argument care încearcă să nuanțeze sau să restrângă sfera de aplicare a dispozițiilor contravenționale, căci o astfel de interpretare ar conduce la conturarea unor situații aparent discriminatorii, dar care nu corespund realității cu care partea se confruntă. Absența intenției de a defavoriza persoanele care suferă de anumite afecțiuni medicale sau de a afecta echilibrul dintre diferitele categorii sociale reiese chiar din condiția obligatorie a stării de indignare sau disconfort în care trebuie să se afle ceilalți beneficiari ai serviciului de transport în comun. Norma ce instituie sancțiunea contravențională nu individualizează și nici nu conduce la identificarea unei anumite categorii dintre cele pe care legiuitorul le-a avut în vedere în înțelesul art. 15 din O.G.

nr. 37/2000. De asemenea, nu poate fi considerată nici o încălcare a prevederilor art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, deoarece în discuție nu este un refuz de acordarea a unor facilități sau a unor drepturi pentru o persoană sau un grup de persoane. Normele de conviețuire socială transpuse într-un act administrativ local reprezintă o condiție esențială pentru creșterea nivelului de trai și pentru asigurarea unor servicii publice care să răspundă cerințelor și exigențelor beneficiarilor acestora. În plus, nu au existat sancțiuni contravenționale aplicate în temeiul art. 22 lit. i) din Hotărârea Consiliului Local, iar beneficiarii serviciilor de transport în comun nu și-au manifestat niciodată dezacordul față de dispozițiile acesteia, motiv pentru care nu a fost promovată nicio procedură judiciară împotriva acestui act administrativ începând cu data intrării în vigoare, respectiv anul 2019. Nu poate fi considerată însă nici încălcarea art. 10 lit. h) din O.G.

nr. 137/2000, lipsind refuzul de acordare a unor facilități sau a unor drepturi pentru o persoană sau un grup de persoane. Recurentul-reclamant nu a manifestat astfel o atitudine de refuz în raport de drepturile persoanelor și nici în raport cu facilitățile pe care le-ar putea avea anumite persoane sau categorii de persoane. În concret, deși au existat numeroase aspecte sesizate privind mirosul urât al unor persoane ori vestimentația murdară a acestora, nu au fost aplicate sancțiuni contravenționale în baza actului normativ în discuție în perioada 2019-2023. Hotărârea CNCD se prezintă într-o formă succintă și în deplin dezacord cu situația reală pe care a generat-o intrarea în vigoare a acelei hotărâri de consiliu local.

În plus, motivarea prezintă un caracter ambiguu și contradictoriu. De asemenea, se impune a fi avută în vedere proporționalitatea între măsura dispusă și scopul urmărit, dar și atitudinea de clemență a autorităților locale față de situația persoanelor care se regăsesc în situația de a crea un disconfort celorlalți participanți la transportul în comun, generat de mirosurile urâte pe care le emană. Deși nu exista nicio trimitere la categoriile sociale și nici la comunitățile vulnerabile din Municipiul Turda, intimatul a făcut afirmații în acest sens, fără a proba în niciun fel o astfel de realitate social. Argumentul amintit a fost preluat prin copiere dintr-o altă hotărâre CNCD referitoare la situația din Municipiul Cluj din 2022, ceea ce induce un dubiu serios asupra legalității și temeinicie actului litigios.

Nu în ultimul rând, sancțiunea "avertismentului" nu se regăsește în niciuna dintre prevederile art. 26 din O.G. nr. 137/2000, astfel că prin hotărârea pronunțată de Consiliul Director a fost aplicată o sancțiune care excedează dispozițiile legale și care trebuie să atragă anularea întregii hotărâri. Or, atât organismele cu rol de control și sancțiune, cât și instanța judecătorească au obligația de a respecta prevederile legale, limitele prevăzute de lege pentru fiecare sancțiune stabilită de legiuitor, precum și sancțiunile stabilite în norma legală. Aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de dispozițiile legale, dar cu o intensitate inferioară amenzii contravenționale denotă caracterul nelegal al actului litigios, dar și că pretinsa discriminare nu există în realitate.

4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat. În motivare, partea intimată a apreciat că hotărârea primei instanțe a realizat o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, existând sub aspectul acelei norme juridice stabilite prin hotărârea de consiliul local o formulare ambiguă și discriminatorie, din moment ce există mai multe categorii de boli ce pot declanșa mirosuri neplăcute, ale căror efecte nu trebuie sancționate contravențional. În plus, nu există omisiuni de pronunțare asupra apărărilor formulate de partea adversă, inclusiv chestiunea pretinsei rămâneri fără obiect fiind soluționată de curtea de apel.

În concluzie, s-a solicitat respingerea căii de atac în discuție. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinarea depusă și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc.

civ. "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Prin memoriul de recurs, partea recurentă-reclamantă a invocat motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc.

civ. Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, premisa aplicării textului legal menționat constituind-o încălcarea unei reguli de procedură civilă. Înalta Curte reține că acțiunea civilă, ca ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților din proces (art. 29 C. proc. civ.), implică întrunirea cumulativă a patru condiții generale, respectiv formularea unei pretenții, interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală (art. 32 C. proc.

civ.), după cum presupune existența a trei elemente, anume părțile, obiectul și cauza. Astfel, pretenția formulată de partea reclamantă prin acțiune, alcătuind obiectul cererii de chemare în judecată, trebuie să subziste pe parcursul judecății. Totodată, potrivit art. 194 lit. c) din C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) c) obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

(…)", iar potrivit art. 196 alin. (1) din același act normativ "Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde (…), obiectul cererii, (…) este nulă.(...)". Din lectura atentă a normelor procesual civile amintite, precum și a doctrinei relevante în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că într-o jurisprudență constantă și îndelungată excepția lipsei de obiect privește omisiunea părții reclamante de a se conforma obligației de indicare a obiectului cererii de chemare în judecată potrivit art. 194 lit. c) din C. proc. civ., cu consecința nulității acesteia potrivit art. 196 alin. (1) din același act normativ, în timp ce excepția rămânerii fără obiect a acțiunii presupune o realizare a pretențiilor părții reclamante sau o imposibilitate obiectivă de realizare a acestora în cursul procedurii judiciare.

Printr-o primă critică formulată în recurs, partea recurentă-reclamantă pretinde că judecătorul fondului, cu încălcarea art. 9 și a art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., a omis în soluționare excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, ce a fost invocată de aceasta în urma modificării prin Hotărârea Consiliului Local Turda nr. 268/2023 a art. 22 din Hotărârea Consiliului Local Turda nr. 199/2019, în considerarea căruia a fost sancționată contravențional prin hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 124/2023. Instanța de control judiciar observă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub dosar nr. x/2023, reclamantul-recurent Municipiul Turda a solicitat, în contradictoriu cu pârâții-intimați Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și A., anularea hotărârii CNCD nr. 124/15.03.2023.

Prin hotărârea nr. 124/15.03.2023, emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2022, s-a constatat că partea reclamată, respectiv UAT Municipiul Turda, județul Cluj, a săvârșit o faptă de discriminare potrivit art. 2 alin. (3), art. 10 lit. h) și g) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și s-a dispus sancționarea sa cu avertisment, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Hotărârea CNCD nr. 124/15.03.2023 are la bază petiția nr. 8618/24.11.2022, prin care petentul A. a sesizat o posibilă faptă de discriminare ca urmare a adoptării Hotărârii Consiliului Local Turda nr. 265, care a completat și a modificat Hotărârea de Consiliu Local nr. 199/28.09.2019 în privința dispozițiilor art. 22 lit. i), în sensul majorării amenzii contravenționale la un cuantum cuprins între 800-1500 RON pentru "persoanele care miros urât, care se urcă în mijloacele de transport în comun cu haine murdare sau care creează prin aceasta disconfort ori indignarea călătorilor". Înalta Curte de Casație și Justiție mai observă și că, prin considerentele sentinței recurate, Curtea de Apel București a consemnat expres în sensul că «adoptarea de către Consiliul Local al Municipiului Turda a Hotărârii nr. 268/28.11.2023 privind modificarea art. 22 lit. i) din HCL nr. 199/29.08.2019 nu poate să conducă la rămânerea fără obiect a contestației, cum susține reclamantul, câtă vreme hotărârea anterioară (HCL nr. 265) a fost în vigoare până la momentul adoptării HCL nr. 268/28.11.2023, iar prin Hotărârea CNCD nr. 124/15.03.2023 a fost constatată și sancționată o faptă de discriminare legată de adoptarea Hotărârii Consiliului Local Turda nr. 265 prin care au fost modificate dispozițiile art. 22 lit. i)».

Așadar, judecătorul fondului nu a omis din analiză excepția indicată de recurentul-reclamant, arătând motivul pentru care nu i-a acordat efectul pretins de Municipiul Turda. În plus, din moment ce acțiunea a fost respinsă pe fond, implicit excepția respectivă nu a fost apreciată ca fiind fondată, sens în care s-au și arătat în considerentele sentinței recurate argumentele pentru care era lipsită de temei. De altfel, obiectul cererii de chemare în judecată era reprezentat de hotărârea CNCD litigioasă nr. 124/15.03.2023, iar nu de dispozițiile Hotărârii Consiliului Local Turda nr. 199/2019, pentru a prezenta relevanță sub aspectul obiectului acțiunii exercitate faptul că acest din urmă act administrativ fusese modificat prin Hotărârea Consiliului Local Turda nr. 268/2023.

Analiza în legătură cu mențiunile Hotărârii Consiliului Local Turda nr. 199/2019 sau Hotărârii Consiliului Local Turda nr. 268/2023 interesau cauza juridică a cererii de chemare în judecată, anume motivele de fapt și de drept dezvoltate în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată. Or, obiectul și cauza juridică ale cererii de chemare în judecată nu se confundă, constituind elemente distincte ale acesteia. Din moment ce obiectul cererii de chemare în judecată consta în solicitarea de anulare a hotărârii CNCD nr. 124/2023, doar desființarea acestui act administrativ într-o altă modalitate decât prin anularea sa de către instanță era de natură a determina o rămânere fără obiect a acțiunii exercitate în dosarul nr. x/2023.

Partea recurentă-reclamantă nu indică însă vreo desființare a actului administrativ litigios - hotărârea CNCD nr. 124/2023, ci invocă o modificare intervenită în conținutul unei hotărâri de Consiliul Local ce a făcut obiectul analizei prin hotărârea CNCD nr. 124/2023. În consecință, excepția rămânerii fără obiect nu avea fundament. În mod corespunzător, nu se poate susține vreo încălcare a principiului disponibilității consacrat de art. 9 din C. proc. civ., câtă vreme Curtea de Apel București a infirmat în urma analizei excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, iar simpla invocare a acesteia de către partea reclamantă nu impunea instanței o respingere a acțiunii în considerarea acelei excepții, ci o astfel de soluție putea interveni doar condiționat de caracterul său întemeiat, ceea ce însă nu s-a demonstrat în proces.

De asemenea, nu poate fi confirmată nici vreo nulitate raportat la dispozițiile art. 248 din C. proc. civ., întrucât din lectura ansamblului sentinței recurate reiese că prima instanță a analizat excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, conchizând că o astfel de împrejurare nu putea fi reținută în proces. Altfel spus, deși o soluționare expresă nu se regăsește în dispozitivul sentinței recurate, totuși nu poate fi reținută vreo vătămare care să fi fost suferită de partea reclamantă sub acest aspect, câtă vreme Curtea de Apel București s-a referit la chestiunea respectivă, argumentând motivul pentru care nu a fost reținută ca întemeiată. Cauza de nulitate asociată modului de aplicare a art. 248 din C. proc.

civ. este însă una condiționată de vătămare, fiind în prezența unei nulități virtuale, ce nu este menționată explicit de lege, și care nu se circumscrie nici ipotezelor prevăzute de art. 176 din C. proc. civ. Cum curtea de apel a infirmat excepția amintită în conținutul sentinței pronunțate, iar recurentul-reclamant nu probează o vătămare suferită în acest context, cu atât mai mult cu cât soluția primei instanțe de invalidare a acelei excepții este corectă, nu poate fi reținută vreo cauză de nulitate cu privire la hotărârea recurată de natură a determina casarea sa. Totodată, circumscris motivului de casare următor, ce privește aplicarea și interpretarea dreptului substanțial, partea recurentă-reclamantă a indicat o pretinsă încălcare de către curtea de apel a drepturilor sale la apărare și la un proces echitabil, aspecte de natură procesuală ce se circumscriu tot dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc.

civ. Cu toate acestea, pretinsa eroare a Curții de Apel București în soluționarea aspectelor de fond ale cererii de chemare în judecată nu constituie un argument valid pentru a susține încălcarea în sens procesual a dreptului la apărare ori a celui la un proces echitabil, din moment ce prima instanță a acordat recurentului-reclamant posibilitatea să participe la proces, să își argumenteze pretențiile formulate și să conteste apărările părții adverse prin administrarea probelor admisibile și care erau de natură să ducă la soluționarea cauzei. În consecință, primul motiv de casare/nelegalitate nu este întemeiat. În ce privește motivul de casare/nelegalitate invocat prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. O primă cauză de anulare a hotărârii CNCD nr. 124/2023, reluată și prin memoriul de recurs, este cea referitoare la motivarea actului litigios, recurentul-reclamant apreciind în esență că motivarea respectivă este ambiguă, contradictoriu, succintă și în dezacord cu situația reală generată de intrarea în vigoare a Hotărârii Consiliului Local Turda.

Verificând critica respectivă, Curtea de Apel București a constatat că din conținutul hotărârii CNCD nr. 124/15.03.2023 rezultă că motivarea este completă, hotărârea cuprinzând în detaliu motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, raportat la aspectele sesizate de petent, la concluziile scrise transmise de acesta la CNCD și la apărările formulate de partea reclamată, susținerile părților fiind examinate în mod obiectiv pe baza înscrisurilor prezentate în procedura administrată la nivelul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2022.

A mai reținut prima instanță că situația de fapt a fost reținută și redată în mod clar și corect în conținutul hotărârii CNCD, constatându-se în mod argumentat, raportat la contextul în care a fost efectuată analiza, că dispozițiile art. 22 lit. i) din HCL nr. 199/29.08.2019, în forma modificată prin HCL nr. 265, prin modul lor de formulare, conduc la interpretări subiective și produc efecte discriminatorii pentru diferite comunități și grupuri vulnerabile, în absența unor criterii obiective, cuantificabile, determinate.

Sub aspectul contextului la care s-a raportat pârâtul CNCD în efectuarea analizei situației de discriminare, acesta a avut în vedere și existența unei comunități de romi cuprinsă între 7000 și 8000 de persoane, majoritatea locuind în zonele informale, cu locuințe inadecvate și acces limitat la resurse de apă și condiții decente de locuire, precum și că, potrivit Strategiei de dezvoltare a municipiului Turda, există cinci zone marginalizate cu populații sărace care au acces limitat la apă și condiții decente de locuire.

Judecătorul fondului s-a raportat și la problema paragrafele 52, 53 și 54 din hotărârea litigioasă, despre care partea reclamantă a susținut că se regăsesc și într-o altă hotărâre a CNCD, conchizând că nu este afectată legalitatea și temeinicia hotărârii litigioase, câtă vreme este vorba de date și informații obiective care privesc Municipiul Turda și care au la bază statistica realizată de Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale și Strategia de dezvoltare a municipiului Turda, fiind totodată analizate argumentat aspectele prezentate de petent și reclamat, respectiv înscrisurile administrate ca probe în procedura din fața CNCD.

În aceste condiții, curtea de apel a conchis că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit în mod legal, respectiv prin aplicarea corectă a procedurii de examinare a faptei reclamate de petent și a dispozițiilor legale incidente, că «impunerea mirosului și a ținutei vestimentare care să nu provoace disconfortul ori indignarea, în alte condiții fiind sancționați contravențional călătorii, reprezintă discriminare indirectă, conform prevederilor art. 2 alin. (3), art. 10 lit. h) și g) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare».

Așadar, prima instanță a realizat o analiză detaliată a problemei vizând modul de motivare a hotărârii CNCD litigioase, combătând argumentat afirmațiile părții reclamante privind caracterul pretins succint, contradictoriu, ambiguu al motivării respective, demonstrând totodată reflectarea în mod real a contextului în care era menită să producă efecte juridice norma imputată din Hotărârea Consiliului Local Turda. Afirmațiile dezvoltate prin memoriul de recurs spre a susține vicierea motivării hotărârii CNCD nu infirmă analiza efectuată de curtea de apel sub acest aspect, reprezentând o reluare similară a motivului prezentat în cererea de chemare în judecată, fără a constitui însă o infirmare a raționamentului dezvoltat de judecătorul fondului în acest sens.

Or, în prezența unei simple reluări formale a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, critica din recurs nu poate fi confirmată de instanța de control judiciar, lipsind substanța invalidării considerentelor prezentate în sentința recurată. Referitor la existența faptei contravenționale, raportându-se la reglementarea art. 2 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, curtea de apel a indicat în mod corect că, în acord cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, este vorba despre un criteriu care este impus și aplicat tuturor utilizatorilor serviciilor publice de transport din Municipiul Turda, fiind exclus accesul persoanelor care nu îndeplinesc cerința impusă.

Astfel, potrivit art. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: ... g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace; h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități", iar potrivit art. 15 din același act normativ "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, ... ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile,

sexul sau orientarea sexuală a acestuia". Or, pe de o parte, reglementarea din actul administrativ adoptat de autoritatea publică locală este de natură a refuza de manieră discriminatorie accesul la serviciul de transport public în comun și acordarea unui astfel de drept, ca urmare a apartenenței persoanelor vizate la o categorie defavorizată, iar, pe de altă parte, în considerarea aceluiași criteriu cu caracter discriminatoriu, de a aduce atingere demnității acelor persoane. Nu se poate susține în mod valid că identificarea prin norma juridică respectivă a contravenientului prin prisma mirosului ori a hainelor sale nu are în vedere o anumită categorie de persoane, în ambele ipoteze în discuție fiind persoane defavorizate fie sub aspectul unor condiții precare de trai, fie al stării de sănătate, fie al altei împrejurări ce le plasează într-o zonă de vulnerabilitate.

Într-adevăr, urmărește un scop legitim nevoia comunității locale respective de a fi asigurat nivelul necesar de confort în timpul călătoriei cu mijlocul de transport în comun sau instituirea unui anumit grad de civilizație. Cu toate acestea, un astfel de scop nu poate justifica doar prin el însuși intervenția normativă ce a fost criticată prin hotărârea CNCD litigioasă.

În acest context, prima instanță s-a raportat și la problema proporționalității reglementării respective, spre a observa dacă se respectă un just echilibru între interesul general specific acelei comunități locale și interesul privat al fiecărui individ interesat să recurgă la serviciul public de transport în comun, conchizând că prevederile art. 22 lit. i) din Hotărârea Consiliului Local nr. 199/29.08.2019, în forma modificată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 265, determină îngrădirea accesului la serviciile publice de transport în comun a unor persoane care fac parte din anumite comunități și grupuri vulnerabile. O astfel de îngrădire a exercițiului unui drept și a accesului la un serviciu public trebuie să respecte însă un nivel de proporționalitate, astfel încât să nu devină absolută.

Pe de o parte, atunci când cauza problemei identificate de recurentul-reclamant este medicală, fiind independentă de manifestarea de voință a persoanei vizate, o astfel de excludere nu își poate găsi nicio justificare rațională. Pe de altă parte, în măsura în care acea problemă își găsește izvorul în nivelul de trai al persoanei vizate, excluderea respectivă nu poate fi acceptată în absența unei demonstrații din partea autorității publice locale a faptului că a luat toate măsurile posibile pentru a remedia situația persoanelor ce ar putea intra sub incidența normei juridice, asigurându-le condiții adecvate pentru locuire și desfășurarea activităților cotidiene, astfel încât să nu existe riscul de a recurge la mijlocul de transport în comun prin utilizarea unei vestimentații improprii.

Nu este pertinentă apărarea recurentului-reclamant prin prisma faptului că respectiva contravenție este incidentă doar în măsura în care prezența persoanelor, care miros urât sau se urcă în mijloacele de transport în comun cu haine murdare, creează prin aceasta disconfort ori indignarea călătorilor. În acest sens, Înalta Curte arată că efectul generării disconfortului ori indignării călătorilor nu prezintă relevanță decât în măsura în care există premisa esențială a imputării faptului că persoana vizată ar prezenta un miros urât sau haine murdare în mijlocul de transport în comun. Prin aceasta din urmă însă este instituit un criteriu discriminatoriu în raport de care persoanele vizate sunt excluse de la exercitarea unui drept și utilizarea unui serviciu public.

Or, față de această premisă esențială ce a fost instituită în conținutul normei contravenționale, recurentul-reclamant prin prepușii acestuia ar fi trebuit să conștientizeze caracterul discriminatoriu al textului reglementat, al cărui scop era de altfel să nege exercițiul unui drept și accesul la serviciul public de transport în comun ca urmare a faptului că o persoană fie ar emana un miros urât, fie ar avea haine murdare, aspecte de natură a o plasa într-o categorie defavorizată, ceea ce implică existența vinovăției părții recurente-reclamante, fără a fi determinant sub acest aspect dacă a existat în forma intenției sau a culpei. În prezența acelei norme juridice de sancționare contravențională în perioada de referință, nu este relevant sub aspectul incidenței Ordonanței de Guvern nr. 137/2000 faptul că nu ar fi fost aplicată nicio sancțiune contravențională ori că hotărârea de consiliul local nu ar fi fost atacată în anulare.

Astfel de împrejurări pot fi valorificate cel mult sub aspectul individualizării sancțiunii contravenționale aplicate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, indicând în acea perioadă un grad redus de pericol social în legătură cu existența art. 22 lit. i) din Hotărârea Consiliului Local Turda nr. 199/2019, în forma modificată prin Hotărârea Consiliului Local Turda nr. 265. Totuși, respectiva reglementare a constituit o realitate juridică în perioada de referință, fiind susceptibilă de a produce efecte, inclusiv o descurajare a persoanelor vizate de a folosit transportul în comun din cauza condiției lor proprii, astfel că fapta în sine nu poate fi negată, existând atât atingerea adusă demnității umane, cât și refuzul transmis celor interesați, care sunt plasați într-o situație dezavantajoasă.

În consecință, prima instanță a realizat o corectă aplicare și interpretare a cadrului normativ relevant în raport de situația de fapt stabilită, confirmând caracterul motivat al hotărârii CNCD și demonstrând întrunirea conținutului constitutiv al faptelor stabilite prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la sancțiunea avertismentului ce a fost aplicată prin hotărârea CNCD atacată în anulare, judecătorul fondului arătând în mod corect că intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut legal art. 7 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, text potrivit căruia "Avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune". Așadar, prin prisma acestei din urmă norme legale, în acord cu concluzia curții de apel, avertismentul poate fi aplicat și în cazul în care Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu prevede în mod expres sancțiunea avertismentului pentru contravențiile pe care le reglementează.

De altfel, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 reprezintă dreptul comun în materia răspunderii contravenționale, aplicându-se ori de câte ori norma specială nu reglementează în mod explicit un anumit aspect ori nu îi înlătură expres aplicabilitatea. Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază faptul că acțiunea de față este exercitată în materia contenciosului administrativ subiectiv, în condițiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind condiționată sub fiecare aspect invocat și de o demonstrare a vătămării suferite de recurentul-reclamant. Or, o astfel de vătămare nu poate fi admisă sub motiv că recurentului-reclamant nu i-ar fi fost aplicată o amendă într-un cuantum de până la 100.000 RON, ci doar un avertisment.

Dacă avertismentul constituie potrivit art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 o atenționare verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale, totuși amenda contravențională constă într-o obligație de plată a unei sume de bani, având un caracter sancționator mai pronunțat, implicând dincolo de efectul moral și o sarcina patrimonială. Față de cele arătate în precedent, nefiind validate motivele de casare/nelegalitate analizate și observând dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Turda împotriva sentinței civile nr. 1687 din 24 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.