- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția de contencios administrativ și fiscal
- Data
- 24 septembrie 2025
Decizia nr. 4120/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1221/2023 a Curții de Apel București
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună modificarea Ordinului nr. 294 din data de 13 decembrie 2021 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește data de la care reclamanta să fie reîncadrată pe funcția de magistrat-asistent gradul III, gradația 5, vechime în funcție între 15-20 ani, în sensul de a se reține data de 01.02.2020 și nu data de 01.12.2021, cum s-a consemnat în ordinul contestat, având în vedere că încadrarea acesteia în funcția de grefier cu studii superioare juridice a avut loc la data de 15.01.2005, astfel cum rezultă din carnetul de muncă.
La data de 01.09.2022, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 294 din data de 13 decembrie 2021, emis de Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a Hotărârii nr. 59 emise în data de 30 martie 2022 în soluționarea contestației formulate împotriva ordinului anterior menționat. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1221 din 3 iulie 2023, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității, ca neîntemeiate. A admis acțiunea modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.
A anulat hotărârea nr. 59/30.03.2022 și ordinul nr. 294/13.12.2021 și a obligat pârâta la reîncadrarea reclamantei și acordarea drepturilor corespunzătoare, cu luarea în calcul ca vechime în funcție a perioadei în care reclamanta a beneficiat de concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 1221 din 3 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivare, arată că în mod eronat au fost respinse excepțiile invocate, deoarece comunicarea prin adresa de e-mail de serviciu a angajatului a actelor privind raporturile de muncă nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) și 154 alin. (6) C. proc. civ., acestea aplicându-se în cazul procedurilor judiciare în situația unor acțiuni înregistrate pe rolul instanțelor, dar nu și în relațiile administrative dintre angajator și angajat. Din 1 ianuarie 2012, perioada concediului pentru creșterea copilului constituie vechime în muncă și în serviciu, precum și în specialitate, O.U.G. nr. 124/2011 intrând în vigoare la data la care intimata-reclamantă efectuase concediul respectiv.
Conform principiului neretroactivității, o lege civilă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, nu și situațiilor anterioare acestei date (tempus regit actum). Noua lege nu poate afecta situațiile juridice definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) și nici efectele produse de acestea înainte de intrarea sa în vigoare. Arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, făcând o greșită aplicare a acestui principiu, întrucât a aplicat dispozițiile legii noi unei situații juridice petrecută sub imperiul unei alte reglementări, respectiv a atribuit unei situații juridice trecute (concediul de creștere copil efectuat în perioada 04.11.2006 - 14.08.2008), efecte pe care acestea nu le puteau produce sub imperiul legii sub care s-a format.
Subliniază că actul normativ care a modificat atât articolul 18 alin. (7) din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cât și art. 22 alin. (2) din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copilului, prin introducerea dispoziției referitoare la considerarea perioadei concediului pentru creșterea copilului drept vechime de specialitate, nu era în vigoare în perioada în care intimata-reclamanta s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată, actele și lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale incidente și cu argumentele prezentate de recurentul-pârât, coroborate cu cele ale intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente. În esență, intimata-reclamanta a contestat ordinul nr. 294/13.12.2021, în raport de faptul că la reîncadrarea pe funcția de magistrat- asistent nu a fost luată în calcul, ca vechime în specialitate, intervalul de timp 04.11.2006 - 14.07.2008 în care a beneficiat de concediu pentru creștere copil.
Prin ordinul litigios s-a arătat că pârâta a refuzat recunoașterea în favoarea reclamantei a perioadei cuprinse în intervalul de timp indicat, ca fiind vechime în funcție, asimilată conform art. 86 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, aplicabilă și magistraților asistenți conform art. 66-72 din Capitolul VIII, pe motiv că acest concediu s-a derulat anterior anului 2012, sub imperiul normei care recunoștea doar vechimea în muncă și în serviciu, respectiv art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148/2005, pârâta statuând că nu poate fi aplicabilă retroactiv norma intrată în vigoare ulterior epuizării perioadei de concediu, respectiv art. 17 din O.U.G. nr. 124/2011.
Criticile recurentei-pârâte privind excepția inadmisibilității sunt nefondate, prima instanță reținând corect că nu se poate imputa reclamantei neîndeplinirea procedurii prealabile de contestare a ordinului nr. 294/13.12.2021 în termenul legal, întrucât nu s-a făcut dovada comunicării legale a acestui act administrativ.
Din această perspectivă, sunt elocvente considerentele Deciziei nr. 34 din 24 octombrie 2016 și nr. 75 din 14 noiembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora comunicarea actelor prin poșta electronică de către angajator reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională în condițiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact și există o uzanță a acestei forme de comunicare între părți Or, în cauză, recurenta-pârâtă nu a făcut dovada că reclamanta a comunicat că dorește comunicarea ordinului contestat la adresa de poștă electronică de serviciu.
Întrucât recurenta-pârâtă nu a probat comunicarea către reclamantă a răspunsului la plângere anterior introducerii acțiunii, pentru ca aceasta să poată contesta acest răspuns, și nu ordinul inițial, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al excepției inadmisibilității. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește nelegala comunicare a hotărârii nr. 59/30.03.2022, prin care pârâta a soluționat contestația împotriva ordinului nr. 294/13.12.2021, acest act fiindu-i comunicat reclamantei tot prin e-mailul de serviciu, soluția de respingere a excepției tardivității fiind confirmată în urma controlului jurisdicțional.
Înalta Curte constată că principalul motiv pentru care recurenta-pârâtă a refuzat recunoașterea perioadei de concediu de creștere a copilului ca fiind vechime în specialitate în favoarea reclamantei a fost acela că respectivul concediu s-a derulat anterior anului 2012, sub imperiul normei care recunoștea doar vechimea în muncă și în serviciu, considerând că nu poate fi aplicată retroactiv norma juridică intrată în vigoare ulterior epuizării perioadelor de concediu. Succesiunea actelor normative incidente este redată în cele ce urmează: Conform art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, astfel cum a fost introdus prin art. 12 din Legea nr. 7/2007 pentru aprobarea O.U.G.
nr. 148/2005: "(7) Perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau depănă la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu aceasta". Conform art. 17 din O.U.G. nr. 124/2011, prin intermediul căruia a fost modificat art. 18 alin. (7) din O.U.G.
nr. 148/2005: "17. La articolul 18, alin. (7) se modifică și va avea următorul cuprins: "(7) Perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu, precum și în specialitate și se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea." Prin urmare, problema de drept ce trebuie rezolvată prin prezentul recurs se referă la aplicarea legii civile în timp, respectiv la calificarea situației juridice deduse judecății (stabilirea vechimii în specialitate) ca reprezentând o situație juridică desfășurată integral sub imperiul legii vechi (facta praeterita) ce ar impune aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din C. civ.
(fiind un efect trecut produs de o situație juridică realizată în întregime sub imperiul legii vechi) sau ca reprezentând o situație juridică în curs de modificare la momentul intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia), ce ar impune aplicarea prevederilor art. 6 alin. (5) din C. civ. În continuare, se reține că prima instanță a interpretat corect dispozițiile din materia recunoașterii vechimii în specialitate în situația concediului pentru creșterea copilului anterior anului 2012, prin aplicarea reglementării conținute de prevederile art. 6 din noul C. civ., potrivit cărora: "(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
(..) (5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi." Ca urmare, se face distincția între trei categorii de situații juridice, raportat la data intrării în vigoare a legii noi: - facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele trecute sau viitoare produse de acea situație juridică; - facta pendentia, adică situațiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi; - facta futura, adică situațiile juridice care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi.
Stabilirea vechimii în specialitate reprezintă o situație juridică în curs de modificare la data intrării în vigoare a legii noi, astfel că din punct de vedere al regulilor aplicării legii civile în timp, se încadrează în prevederile art. 6 alin. (5) din noul C. civ., fiindu-i aplicabile pe deplin prevederile legii în forma modificată. Ca urmare, nu sunt încălcate nici prevederile art. 6 alin. (1) din C. civ., invocate de către intimata-pârâtă și nici dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, nefiind incidentă o aplicare retroactivă a legii civile. Calcularea vechimii (în muncă, în funcție și în specialitate) se face în raport de dispozițiile legale valabile la momentul stabilirii acesteia, astfel că orice act administrativ al angajatorului emis în acest scop trebuie să fie conceput în contextul circumscris de prevederile legale în vigoare la momentul emiterii acelui act.
În concluzie, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor recurentei-pârâte, sub aspectul greșitei aplicări în timp a legii civile, ceea ce impune respingerea recursului. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de cele arătate în precedent, observând art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1221 din 3 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1221 din 3 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.