ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4302/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.05.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat, pe calea ordonanței președințiale, obligarea provizorie a pârâtului, ca până la anularea Ordinului nr. 718/C/03.05.2023, să emită ordinul de încadrare a reclamantei ca personal de specialitate juridică asimilat potrivit legii judecătorilor și procurorilor, în conformitate cu opțiunea exprimată în cadrul concursului de admitere la I.N.M. sesiunea 2022-2023, iar nu cum în mod nelegal s-a făcut prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 718/C/03.05.2023 și comunicat la data de 04.05.2023.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 833 din data de 16 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârât, prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată. În ceea ce privește primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a menționat în cuprinsul considerentelor, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., susținerile pe scurt ale reclamantei referitoare la faptul că, în cuprinsul hotărârii CSM nr. 91/07.07.2022, de organizare a concursului au fost prevăzute posturile vacante scoase la concurs, pe direcții și servicii. Astfel, potrivit acestei hotărâri, prin adresa nr. x/15.06.2022, completată ulterior cu adresa nr. x/21.06.2022, Ministerul Justiției a comunicat "posturile vacante ce urmează a fi alocate concursului de admitere la I.N.M., acestea fiind distribuite după cum urmează": 1 post Direcția programe europene; 2 posturi Direcția contencios; 1 post Direcția drept internațional și cooperare judiciară; 1 post Direcția avizare acte normative; 2 posturi Direcția pentru prevenirea criminalității; 2 posturi Direcția afaceri europene și drepturile omului; 1 post Serviciul profesii juridice conexe; 2 posturi în cadrul ANABI; 6 posturi în cadrul Autorității pentru cetățenie; 2 posturi Direcției naționale de probațiune. De asemenea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin adresa nr. x/2022 a comunicat un număr de 4 posturi vacante de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și solicită ca acestea să fie alocate concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii: 2 posturi la P.I.C.C.J.- Biroul Juridic; 1 post la D.I.I.C.O.T.; 1 post la B. (va deveni vacant în perspectiva eliberării din funcție prin pensionare a titularului, în perioada septembrie - octombrie 2022). Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta-reclamantă a mai invocat și existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, având în vedere că instanța de fond a reținut pe de-o parte, că "nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 997 alin. (1) C. proc. civ. pentru emiterea unei ordonanțe președințiale, și, pe cale de consecință, acțiunea va fi admisă", iar pe altă parte, în dispozitiv, a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă. Or, soluția cu privire la o cerere nu poate fi încadrată în categoria erorilor materiale, sens în care a indicat, cu titlu de practică judiciară, decizia civilă nr. 544/11.03.2016, înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. De asemenea, apreciază că motivarea sentinței recurate este superficială, întrucât instanța de fond a analizat doar parțial textele legale incidente, extrăgând o soluție contrară legii. Astfel, instanța de fond a preluat apărarea pârâtului, referitoare la prevederile finale ale art. 31 alin. (2) din Regulamentul privind admiterea la Institutul Național al Magistraturii și a omis să aibă în vedere alin. (5) al art. 31 din Regulament. Consideră că raționamentul instanței de fond este greșit, întrucât concluzionează că art. 31 alin. (2), teza a II-a si a IlI-a, s-ar referi la distincția dintre candidații pentru posturile de auditori și cei pentru posturile de personal asimilat, potrivit legii, judecătorilor și procurorilor, deși în realitate, această prevedere legală se referă strict la candidații pentru posturile de personal asimilat, care pot opta, în ordine descrescătoare a mediilor, pentru unul dintre posturile din listă, iar asupra acestei opțiuni neputându-se reveni. Este adevărat faptul că, în dispozitivul hotărârii nr. 91/07.07.2022 se menționează 10 posturi din cadrul Ministerului Justiției, însă, defalcarea pe direcții și servicii este menționată în considerentele acestei hotărâri, considerente care au aceeași valoare juridică cu a dispozitivului. Reținând că Ministerul Justiției nu ar fi trebuit să mențină vacante cele 10 posturi menționate în hotărârea nr. 91/07.07.2022, instanța de fond a omis exact considerentele acesteia unde se menționează explicit adresa Ministerului Justiției nr. 14/46458/15.06.2022, completată ulterior cu adresa nr. x/21.06.2022, prin care a comunicat posturile vacante ce urmau a fi alocate. Or, Ministerul Justiției nu ar fi putut ocupa posturile vacante alocate concursului, anterior terminării acestuia, câtă vreme numai C.S.M. are competența de a organiza concursul pentru încadrarea personalului asimilat în cadrul diverselor instituții. Nu contestă faptul că Direcțiile din Minister cuprind la rândul lor Servicii și birouri, care nu sunt menționate în hotărârea CSM și cu privire la care poate opera prerogativa oportunității din partea conducerii instituției, dar acest drept nu poate fi exercitat și în legătură cu postul concret scos la concurs, anulând dreptul de opțiune câștigat ca urmare a promovării concursului. Totodată, aprecierea instanței de fond referitoare la existența unui "drept de apreciere al autorității", este lipsită de orice bază legală, având în vedere faptul că potrivit Ordinului nr. 1973/06.05.2022, privind aprobarea Regulamentului de organizare și functionare a Ministerului Justiției, la art. 81- art. 87 sunt enumerate categoriile de personal din cadrul Ministerului și modalitatea în care acestea sunt încadrate. Astfel, Ordinul nr. 718 nu este motivat si prin urmare nu respectă condițiile de validitate, fiind emis cu încălcarea Regulamentului de admitere la INM. Consideră că instanța poate cenzura acte administrative emise de autoritatea publică în exercitarea dreptului său de apreciere, dacă actul a fost adoptat cu exces de putere, cum este cazul în speța de față. Referitor la condițiile urgenței și a prejudiciului, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a reținut în mod eronat că aceasta are posibilitatea să solicite și să obțină diferențele salariale de care a fost lipsită ca urmare a ocupării postului vacant de la Serviciul profesii juridice conexe, prin detașare. Or, această posibilitate nu există câtă vreme nu participă la proiectele și concursurile coordonate de Serviciul profesii juridice conexe. De altfel, la o săptămână de la detașarea în cadrul Ministerului Justiției, prin Ordinul nr. 201/C, depus la dosar, respectiv la data de 07.02.2023 s-a și dispus numirea persoanei detașate, în calitate de lider al unui proiect finanțat din fonduri externe nerambursabile, iar aceasta beneficiază, potrivit art. 16 din Legea nr. 157/2017 de o majorare a salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, cu până la 50%, indiferent de numărul de proiecte în care este implicată. Mai arată că potrivit Ordinului nr. 201/C/07.02.2023, în cadrul proiectului SIPOCA, nu participă nici un angajat de la Direcția Avizare, iar din cadrul Serviciului profesii juridice conexe participă 5 persoane, adică 80% din personalul Serviciului, iar nu o persoană, cum în mod eronat susține pârâtul, în întâmpinare. Așadar, la toate concursurile care privesc profesiile de notar public, executor judecătoresc și experți tehnici judiciari participă numai angajați ai Serviciului profesii juridice conexe, fiind astfel remunerați suplimentar. Doar ocupând un post în cadrul acestui serviciu, putea beneficia și reclamanta de aceste suplimente salariale. Critică și susținerile părții adverse potrivit cărora potrivit judecătorii și procurorii stagiari optează pentru un post la o anumită instanță sau parchet, iar repartizarea lor pe secții în cadrul instanțelor sau pe compartimente în cadrul parchetelor nu s-ar realiza potrivit opțiunii lor, ci în conformitate cu dispoziția conducătorului instituției, arătând că în cazul magistraților stagiari nu există o listă cu secții sau compartimente pentru care ar opta, aceștia putând opta doar pentru orașe, care corespund practic Direcțiilor și Serviciilor din cadrul Ministerului.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 24 iulie 2023, s-a fixat termen de judecată la data de 4 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Din circumstanțele particulare ale cauzei, rezultă că demersul judiciar inițiat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a vizat, obligarea provizorie, pe calea ordonanței președințiale, a pârâtului, la emiterea unui nou ordin de încadrare a reclamantei ca personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, la Serviciul profesii juridice conexe. Prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii invocată de către pârât și apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Sentința pronunțată a fost criticată de către reclamantă, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele: · instanța de fond nu a menționat în considerentele sentinței recurate motivele din cererea de chemare în judecată invocate de către reclamantă, referitoare la faptul că, în cuprinsul Hotărârii CSM nr. 91/07.07.2022 de organizare a concursului de admitere au fost prevăzute posturile vacante scoase la concurs, pe direcții și servicii, astfel cum au fost acestea transmise de către Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție către CSM; · între considerentele și dispozitivul sentinței recurate există o contradicție, întrucât instanța de fond a reținut pe de altă parte, că "nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 997 alin. (1) din C. proc. civ. pentru emiterea unei ordonanțe președințiale și pe cale de consecință, va fi admisă", iar pe de altă parte a dispus respingerea cererii de chemare în judecată; · motivarea sentinței recurate este superficială, întrucât instanța de fond a analizat doar parțial textele legale incidente, extrăgând astfel o soluție contrară legii, prin raportare la art. 31 alin. (2) teza a II-a și a III-a și art. 31 alin. (5) din Regulamentul privind admiterea la Institutul Național al Magistraturii. Trebuie subliniat că, din perspectivă teoretică, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează ipoteza în care sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte reține că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Lecturând sentința recurată, Înalta Curte constată că prima instanță a prezentat motivele și silogismul logico-juridic care au condus la soluția pronunțată, fiind astfel repectate prevederile art. 425 C. proc. civ. În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României), potrivit cărora "..., deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x) … Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)". Așadar, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare. Referitor la pretinsa contradictorialitate dintre considerente și dispozitiv, invocată de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă în realitate o eroare materială strecurată în procesul de tehnoredactare a sentinței recurate. Simpla menționare a cuvântului "admisă" în loc de "respinsă" nu prezintă relevanță în cauza de față, câtă vreme motivarea propriu-zisă nu cuprinde elemente de contradictorialitate și este în acord cu dispozitivul sentinței recurate. Altfel spus, judecătorul fondului a motivat în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, iar considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate au fost dezvoltate și clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. Așadar, nu se poate reține nici susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia motivarea instanței este superficială, având în vedere că instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, respectând astfel prevederile art. 22 alin. (2) și cele ale art. 425 C. proc. civ. și prezentând silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate. Cât privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii la situația juridică în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Conchizând, instanța de control judiciar reține că cerința existenței unei motivări clare și concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, motiv pentru care va respinge ca nefondate criticile circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de către recurenta-reclamantă. Nici restul criticilor, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate de recurenți prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., nu sunt apreciate de instanța de control judiciar ca fiind fondate, câtă vreme prima instanță a aplicat și interpretat corect condițiile de admisibilitate, stabilite de art. 997 și urm. C. proc. civ. Potrivit art. 997 C. proc. civ.:"(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului. (3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen. (4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt". Din interpetarea acestor dispoziții legale, rezultă următoarele condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea unei cereri de ordonanță președințială: aparența de drept trebuie să fie în favoarea reclamantului, măsura solicitată trebuie să aibă caracter urgent și vremelnic și să nu prejudece fondul. Verificând modul în care prima instanță a analizat întrunirea, în cauză, a unor astfel de condiții, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare a normelor de drept relevante materiei ordonanței președințiale, pe care le-a aplicat în litera și spiritul lor, reținând în mod corect că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate. Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că, în cauza de față, este îndeplinită condiția ca aparența de drept să fie în favoarea sa, invocând încălcarea dreptului său de opțiune exprimat ulterior promovării concursului de admitere în acord cu dispozițiile art. 31 alin. (2) din Regulamentul privind admiterea la Institutul Național al Magistraturii aprobat prin Hotărârea nr. 119 din data de 16 iulie 2021, ca urmare a repartizării sale în cadrul Direcției avizare acte normative - Serviciul drept privat, deși optase pentru un post în cadrul Serviciului profesii juridice conexe. Potrivit art. 31 alin. (2) din Regulament, "clasificarea candidaților urmează a se face în ordinea descrescătoare a notelor obținute la concurs, în funcție de opțiunea candidatului formulată potrivit art. 4 alin. (7). Candidații admiși care au optat pentru posturile vacante de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor sunt convocați de comisia de organizare pentru a-și exprima opțiunea pentru unul dintre posturile scoase la concurs, din lista prevăzută la art. 4 alin. (5). Candidații nu pot reveni asupra opțiunii formulate". Totodată, art. 4 alin. (5), la care fac trimitere prevederile legale anterior citate, se referă, la faptul că lista posturilor vacante de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor care se ocupă prin concurs se publică odată cu anunțul referitor la concursul de admitere la I.N.M. Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că, în urma promovării concursului pentru ocuparea posturilor vacante de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, candidații admiși aveau dreptul de a-și exprima opțiunea pentru unul dintre posturile scoase la concurs, menționate în lista ce se publică odată cu anunțul referitor la concursul de admitere. Înalta Curte reține că, în cadrul anunțului s-a menționat în mod expres organizarea concursului în vederea ocupării unui număr de 26 de posturi vacante de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, astfel: 10 posturi în cadrul Ministerului Justiției, 2 posturi la Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, 6 posturi la Autoritatea Națională pentru Cetățenie, 2 posturi în cadrul Direcției Naționale de Probațiune, 4 posturi în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, 2 posturi în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, fiind menționate doar instituțiile în care erau aceste posturi vacante, nu și direcțiile sau serviciile din cadrul acestora. În acord cu prevederile legale menționate anterior, pare că dreptul de opțiune al reclamantei ar fi trebuit să vizeze instituția prevăzută în mod expres în anunț și nu serviciile/direcțiile prevăzute în cuprinsul Hotărârii nr. 91/07.07.2022, întrucât aceasta din urmă ar prezenta relevanță doar asupra necesității și oportunității organizării concursului de admitere la INM, neexistând vreo prevedere legală care să susțină poziția recurentei în sensul extinderii dreptului de opțiune al candidaților admiși asupra celor menționate în considerentele acesteia. În ceea ce privește ocuparea, prin detașare, la data de 1 februarie 2023, conform Hotărârii CSM nr. 87/19.01.2023, a locului vacant din cadrul Serviciului profesii juridice conexe, anterior exercitării dreptului de opțiune de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că acest aspect nu vizează legalitatea ordinului contestat, ci ține de oportunitatea unei astfel de măsuri, lăsată la aprecierea autorității, pentru buna funcționare și desfășurare a activității a acelui serviciu. În concluzie, în limitele permise de instituția ordonanței președințiale și în condițiile unei sumare caracterizări și analize a situației de fapt și de drept, Înalta Curte constată că, în cauză, nu pot fi decelate argumente de natură a stabili în favoarea reclamantei aparența de drept. Pe de altă parte, prin reglementarea acestei instituții în dreptul procesual civil, s-a avut în vedere soluționarea de urgență a unor litigii care, dacă ar urma calea procedurii de drept comun, ar putea determina, datorită formalismului, rămânerea fără obiect a cauzei sau ar conduce la diminuarea semnificativă a importanței acestuia. Așadar, o altă condiție de adminisibilitate o reprezintă caracterul urgent care trebuie să se raporteze la scopul luării măsurii solicitate, și anume păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara sau înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei exercutări. Or, în litigiul pendinte, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unei urgențe de natură a conduce la luarea măsurii solicitate. Susținerile sale s-au limitat la împrejurarea că, prin numirea sa în cadrul altui serviciu din cadrul Ministerului Justiției decât cel pentru care a optat, ar lipsi-o de anumite venituri salariale suplimentare de care se bucură personalul asimilat judecătorilor și procurorilor care face parte din Serviciul profesii juridice conexe. Înalta Curte constată însă că o astfel de afirmație nu are caracter cert și nici nu a fost dovedită. Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere Legea salarizării nr. 153/2017 potrivit căreia nu există o modalitate de stabilire a drepturilor salariale în mod diferențiat în funcție de direcția sau compartimentul din cadrul Ministerului Justiției din care face parte personalul de specialitate asimilat. În același timp, instanța supremă nu identifică și nici nu se invocă nicio prevedere legală care să fundamenteze susținerea recurentei-reclamante conform căreia doar personalul din cadrul Serviciului profesii juridice poate participa la concursurile care privesc profesiile de notari publici, executori judecătorești și experți tehnici judiciari, aceasta fiind doar rezultatul unei interpretări proprii a Ordinului nr. 201/C/07.02.2023 emis în cadrul proiectului OIPOCA. În plus, posibilitatea obținerii unor venituri suplimentare ca urmare a unei astfel de participări nu poate fi văzută ca o certitudine, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă, această neavând cum să cunoască dacă ar fi primit atribuții de serviciu în acest sens. Din această perspectivă, nu pot fi primite nici susținerile recurentei-reclamante referitoare la numirea persoanei detașate în calitate de lider al unui proiect finanțat din fonduri externe nerambursabile, acestea fiind aspecte neavând relevanță în ceea ce privește situația recurentei-reclamante. Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că nu este îndeplinită nici condiția privind prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, având în vedere că recurenta-reclamată, în măsură în care se va dovedi nelegalitatea ordinului contestat în cadrul acțiunii în anulare, are posibilitatea să solicite și să obțină despăgubiri pentru paguba patrimonială suferită, inclusiv sub forma beneficiului nerealizat. Drept urmare, în raport de totalitatea aspectelor analizate anterior, Înalta Curte constată că soluția primei instanței reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, în speță nefiind îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru admiterea cererii de ordonanță președințială, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 997 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.