Decizia nr. 4066/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 392/2023 a Curții de Apel Craiova

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 30.03.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, a solicitat recunoașterea dreptului la repararea prejudiciului cauzat de pârâte prin soluționarea nelegală a decontului de TVA din 21.12.2016, prejudiciu compus din: prejudiciu efectiv cauzat în sumă de 7.725.371,77 RON și beneficiu nerealizat evaluat la suma de 1.801.395,52 RON; daune morale evaluate la suma de 100.000 RON și cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Hotărârea primei instanțe 2.1. Prin încheierea de ședință din 12 septembrie 2023, Curtea de Craiova a respins cererea de unire cu fondul a excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținând că probele solicitate prin cererea introductivă privesc întinderea prejudiciului, iar nu stabilirea momentului de început al termenului de prescripție, și că pentru soluționarea excepției nu se impune administrarea acelorași probe ca și pentru fond. 2.2. Prin sentința nr. 392 din 25 septembrie 2023, Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal: - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; - a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; - a admis excepția prescripției; - a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta DGRFP Craiova, prin AJFP Dolj, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Cererea de recurs Împotriva încheierii din 12.09.2023 și a sentinței nr. 392 din 25.09.2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii și a sentinței, fie pentru a se dispune unirea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu fondul, fie pentru a se respinge excepția prescripției și a se trimite cauza spre rejudecare pe fond. În ceea ce privește încheierea din 12.09.2023, recurenta critică soluția instanței de fond de a respinge cererea de unire cu fondul a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că prescripția reprezintă o apărare de fond, iar stabilirea momentului în care prejudiciul s-a produs și a momentului în care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei ar necesita administrarea acelorași probe ca și fondul cauzei. În această logică, recurenta apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., care permit unirea excepției cu fondul atunci când soluționarea excepției depinde de același probatoriu ca și fondul. În sprijinul acestei teze, recurenta invocă Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți, susținând că instanța supremă ar fi statuat că determinarea momentului de început al prescripției presupune administrarea unui probatoriu complet. În ceea ce privește sentința recurată, recurenta critică soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că instanța de fond ar fi interpretat greșit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Potrivit recurentei, termenul de prescripție nu putea începe să curgă înainte ca aceasta să cunoască efectiv întinderea prejudiciului, iar acest moment nu ar fi putut fi anterior soluționării definitive a acțiunii în anulare a actelor administrativ fiscale. Recurenta arată că prejudiciul aferent anului 2017 a fost determinat abia la închiderea exercițiului financiar, la 29 mai 2018, iar prejudiciile aferente anilor 2018-2021 au devenit cunoscute succesiv, la finalul fiecărui exercițiu financiar. În plus, recurenta susține că numai anularea definitivă a deciziei de impunere, prin decizia din 29 martie 2022, a confirmat caracterul nelegal al actului și a deschis posibilitatea reală de a formula o acțiune în despăgubiri. În acest sens, invocă atât Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți, cât și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special cauza Plaumann, pentru a susține că prescripția nu poate începe să curgă înainte de anularea actului administrativ, întrucât până la acel moment actul produce efecte juridice și prejudiciul nu este cert. În aceeași logică, a susținut că acțiunea în despăgubiri este subsecventă acțiunii în anulare și nu poate fi introdusă înainte de soluționarea definitivă a acesteia, astfel că termenul de prescripție nu poate curge anterior acestui moment. Recurenta conchide că termenul de prescripție de un an a început să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare (29.03.2022), iar acțiunea în despăgubiri, introdusă la 30.03.2023, este în termen.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă DGRFP Craiova, în nume propriu și în numele și pentru Administrașia Judeșeană a Finanșelor Publice Dolj, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale. Intimata a susținut că respingerea cererii de unire cu fondul a excepției prescripției a fost legală, deoarece probele solicitate de reclamantă vizau întinderea prejudiciului, iar nu stabilirea momentului de început al prescripției, astfel că nu erau necesare aceleași probe ca pentru fond. Cu privire la prescripție, intimata-pârâtă a arătat că termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la momentul în care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea prejudiciului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare. Intimata invocă Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți, subliniind că aceasta nu condiționează începutul prescripției de anularea definitivă a actului administrativ. În speță, reclamanta a indicat ea însăși cuantumul prejudiciilor pentru fiecare an din perioada 2017-2021, ceea ce arată că acestea erau cunoscute succesiv, la finalul fiecărui exercițiu financiar. DGRFP mai arată că, potrivit art. 204 C. proc. civ., reclamanta putea solicita despăgubirile în cadrul acțiunii în anulare sau prin modificarea cererii până la primul termen de judecată, astfel că susținerea imposibilității formulării pretențiilor este nefondată. Intimata subliniază că, chiar și dacă termenul ar curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare (29.03.2022), acțiunea introdusă la 30.03.2023 este tardivă.

Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Recurenta- reclamantă critică două aspecte ale hotărârilor instanței de fond: (1) respingerea cererii de unire cu fondul a excepției prescripției prin încheierea din 12.09.2023 și (2) soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune prin sentința nr. 392/25.09.2023. 5.1. Criticile referitoare la respingerea cererii de unire cu fondul a excepției prescripției prin încheierea din 12.09.2023 Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond trebuia să unească excepția prescripției cu fondul cauzei, întrucât soluționarea acesteia necesita administrarea acelorași probe ca și fondul, invocând dispozițiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ. și Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Acest motiv de recurs, care în realitate ar putea fi încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este întrunit în cauză. Potrivit art. 248 alin. (4) C. proc. civ., unirea excepției cu fondul este permisă numai dacă soluționarea excepției presupune administrarea acelorași probe ca și fondul. În cauză, instanța de fond a constatat în mod corect că probele solicitate de reclamantă vizau întinderea prejudiciului, în timp ce soluționarea excepției prescripției privește momentul în care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, aspect ce poate fi stabilit pe baza actelor deja existente la dosar, fără a fi necesară administrarea probatoriului solicitat pentru fond. În susținerea tezei sale, recurenta-reclamantă invocă Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pe care o interpretează în sensul că determinarea momentului de început al prescripției nu se poate face fără un probatoriu complex, identic cu cel necesar soluționării fondului. Înalta Curte reține că această interpretare este eronată și scoate din context considerentele deciziei invocate. Decizia nr. 22/2019-RIL stabilește, într-adevăr, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este o chestiune de fapt, care se determină în funcție de circumstanțele cauzei, luând în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale, precum și momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Această constatare nu echivalează însă cu instituirea unei obligații generale de administrare a unui probatoriu complex, cu atât mai puțin cu impunerea unui probatoriu identic cu cel necesar soluționării fondului. Decizia menționată consacră o regulă de principiu privind criteriul de determinare a momentului de început al prescripției, iar nu o regulă procedurală referitoare la modalitatea de administrare a probelor. În realitate, Decizia nr. 22/2019 nu impune administrarea unui anumit tip de probatoriu, ci stabilește că instanța trebuie să identifice momentul cunoașterii prejudiciului în funcție de datele concrete ale cauzei. În unele situații, acest moment poate fi stabilit pe baza înscrisurilor existente la dosar; în altele, poate fi necesară administrarea unor probe suplimentare. Însă această apreciere se face de la caz la caz, iar nu printr-o regulă generală. A interpreta decizia în sensul susținut de recurentă ar însemna să se transforme excepția prescripției într-o chestiune care nu ar putea fi soluționată decât odată cu fondul, ceea ce ar contraveni chiar textului art. 248 C. proc. civ., care reglementează unirea excepției cu fondul ca o posibilitate, nu ca o obligație. În speță, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., reținând că soluționarea excepției prescripției nu depinde de administrarea probatoriului solicitat pentru fond. Respingerea cererii de unire cu fondul este legală, iar critica recurentei, întemeiată pe o interpretare eronată a Deciziei nr. 22/2019, nu poate fi primită. 5.2. Criticile referitoare la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune prin sentința nr. 392/25.09.2023 Sentința atacată nu este susceptibilă de critici din perspectiva motivului casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Recurenta susține că instanța de fond ar fi interpretat greșit art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât a considerat că termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care reclamanta cunoaștea actul sau faptul ilicit și autoritatea responsabilă, fără a ține seama de condiția esențială a cunoașterii întinderii prejudiciului. În această logică, recurenta arată că prejudiciul aferent anului 2017 a fost determinat abia la în chiderea exercițiului financiar, iar prejudiciile aferente anilor 2018-2021 au devenit cunoscute succesiv, la finalul fiecărui exercițiu financiar. Mai susține că, în mod obiectiv, nu putea cunoaște existența și întinderea prejudiciului înainte de soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a actelor administrativ fiscale, întrucât numai anularea definitivă a deciziei de impunere a confirmat caracterul nelegal al actului și a deschis posibilitatea reală de a formula o acțiune în despăgubiri. Înalta Curte reține că această critică se întemeiază pe o confuzie între două planuri juridice distincte: pe de o parte, condiția de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri, care presupune existența unei hotărâri prin care acțiunea în anulare a fost admisă, iar pe de altă parte, momentul de început al prescripției, care, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este legat exclusiv de data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Textul legal nu condiționează începutul prescripției de soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, iar Decizia nr. 22/2019 nu modifică această regulă, ci o confirmă. În considerentele sale, instanța supremă a arătat că momentul cunoașterii pagubei este o chestiune de fapt, ce trebuie determinată în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, fără a institui o regulă generală potrivit căreia prescripția ar începe să curgă abia de la data anulării actului administrativ. În plus, Înalta Curte observă că susținerea recurentei potrivit căreia nu ar fi putut formula pretențiile de despăgubiri în cadrul acțiunii în anulare, întrucât nu ar fi cunoscut întinderea prejudiciului la data introducerii acesteia, nu poate fi primită. Potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul are posibilitatea de a modifica cererea de chemare în judecată până la primul termen la care este legal citat. Or, chiar potrivit propriilor afirmații ale recurentei, momentul la care aceasta susține că ar fi cunoscut prejudiciul aferent anului 2017 (29 mai 2018) este anterior primului termen de judecată din dosarul nr. x/2018, astfel că nimic nu o împiedica să formuleze pretențiile în cadrul acelei acțiuni sau prin modificarea cererii. Această împrejurare infirmă teza imposibilității obiective invocate de recurentă. Totodată, argumentul potrivit căruia acțiunea în despăgubiri nu putea fi introdusă decât după rămânerea definitivă a hotărârii de anulare este lipsit de suport legal. Conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează fondul procesului sau o excepție procesuală are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar alin. (4) consacră caracterul provizoriu al acestei autorități atunci când hotărârea este supusă căilor de atac. Prin urmare, încă de la data pronunțării sentinței nr. 233/03.06.2019, prin care s-a admis în parte acțiunea în anulare, era îndeplinită condiția necesară pentru formularea acțiunii în despăgubiri pe cale separată, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004. Recurenta nu era ținută să aștepte soluționarea recursului, întrucât hotărârea de primă instanță producea efecte juridice suficiente pentru a permite promovarea acțiunii în despăgubiri. Așadar, teza potrivit căreia acțiunea nu putea fi introdusă decât după rămânerea definitivă a hotărârii este nefondată. În speță, instanța de fond a stabilit în mod corect că prejudiciile invocate de reclamantă erau cunoscute sau puteau fi cunoscute la finalul fiecărui exercițiu financiar pentru care aceasta pretinde despăgubiri. Reclamanta a indicat ea însăși, în cererea introductivă, valorile exacte ale prejudiciilor pentru fiecare an din perioada 2017-2021, ceea ce demonstrează că aceste prejudicii erau determinabile succesiv, independent de soluționarea acțiunii în anulare. Depunerea bilanțului nu reprezintă momentul descoperirii prejudiciului, ci o formalitate fiscală ulterioară, care nu poate amâna începutul prescripției. În mod corect, instanța de fond a reținut că prejudiciile aferente anului 2017 erau cunoscute cel târziu la începutul anului 2018, cele aferente anilor 2018-2019 erau cunoscute cel târziu la data pronunțării sentinței nr. 233/2019, iar cele aferente anilor 2020-2021 erau cunoscute la finalul fiecărui an de referință. Mai mult, chiar dacă s-ar accepta, prin absurd, teza recurentei potrivit căreia termenul de prescripție ar începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare (29 martie 2022), acțiunea în despăgubiri ar fi oricum tardivă. Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu art. 19 alin. (2) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de un an s-a împlinit la data de 29 martie 2023. Or, acțiunea a fost introdusă la 30 martie 2023, cu depășirea termenului legal. Această constatare confirmă, încă o dată, caracterul nefondat al criticilor formulate. Invocarea jurisprudenței CJUE în cauza Plaumann nu este pertinentă, întrucât aceasta privește răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene, într-un cadru normativ distinct, fără aplicabilitate directă în materia art. 19 din Legea nr. 554/2004. În dreptul intern, legiuitorul a stabilit expres regula momentului cunoașterii pagubei, iar instanța de fond a aplicat-o corect.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legale și temeinice încheierea de ședință și sentința pronunțate de instanța de fond, urmând să respingă recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.