Decizia nr. 3965/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, la data de 18 februarie 2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Maramureș, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: - obligarea pârâților de rând 2-3 la plata diferențelor de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate de reclamanți și cele rezultate prin luarea în calcul la stabilirea drepturilor cuvenite, începând cu data de 1.08.2016 pentru reclamantul A., respectiv începând cu data de 24.07.2017 pentru reclamantele B. și C., și în continuare și pentru viitor, a unei valori de referință sectoriale de 605,225 RON (respectiv valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G.

nr. 20/2016), sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective; - obligarea pârâtului Ministerul Justiției la înlăturarea în integralitate a efectelor acestei situații discriminatorii în care se află reclamanții prin emiterea ordinelor specifice de reîncadrare a reclamanților și de recalculare a drepturilor salariale raportate la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON (respectiv valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016), pentru perioada mai sus arătată.

Prin încheierea din data de 9 iulie 2020, Tribunalul Mureș a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș.

Prin sentința civilă nr. 840 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Mureș a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de pârâți; a admis excepția lipsei calități procesuale pasive în ceea ce privește petitul referitor la plata diferențelor de drepturi salariale, invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare; a respins petitul referitor la plata diferențelor de drepturi salariale din cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel pentru petitul privind stabilirea cuantumului indemnizației; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.08.2016-17.02.2017; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții B., C., A., în contradictoriu cu Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției, Tribunalul Maramureș, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție, astfel: - ca prescrisă pentru pretențiile aferente perioadei 01.08.2016-17.02.2017; ca neîntemeiată pentru restul pretențiilor.

Prin decizia civilă nr. 87 A/14.12.2021 a Curții de Apel Tg. Mureș, secția I civilă a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 840/20.10.2021 pronunțate de Tribunalul Mureș; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții menționați, în contradictoriul cu pârâții Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Maramureș; au fost obligați pârâții menționați la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente reclamanților, raportat la perioada în care au avut calitatea de angajatori ai acestora, având în vedere funcția deținută, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 484,18 RON, majorată cu 25%, conform art. III din O.U.G.

nr. 20/2016 (VRS 605,225 RON) și la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 18.02.2017, și în continuare, până la încetarea condițiilor legale de acordare Diferențele salariale mai sus menționate vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe și până la data plății integrale a debitului principal. La diferențele salariale mai sus menționate se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe și până la data pronunțării prezentei hotărâri, iar, în continuare, și până plata integrală a debitului principal, diferența dintre dobânda legală penalizatoare și cea remuneratorie.

De asemenea, Curtea de Apel Tg. Mureș a admis apelul incident formulat de Ministerul Justiției, împotriva sentinței civile nr. 840/20.10.2021 și a încheierii civile din data de 09.07.2020, ambele pronunțate de Tribunalul Mureș; a anulat sentința și încheierea civilă menționate mai sus, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș și modul de soluționare a petitului nr. 2 din cererea de chemare în judecată. S-a disjuns petitul nr. 2, referitor la obligarea pârâtului menționat la emiterea de noi ordine de salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, majorată cu 25%, conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016 (VRS 605,225 RON). A fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce privește capătul de cerere menționat mai sus și a fost declinată competența de soluționare a acestuia în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată, după declinare, pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.12.2021, sub nr. unic de dosar x/2021, și soluționată prin sentința civilă nr. 524 din data de 16.03.2022. Împotriva acestei sentințe, la data de 12.09.2022, a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției. Prin decizia nr. 910 din data de 15.02.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 524 din 16.03.2022, în ale cărui drepturi și obligații s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a dispus casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2180 din 23 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admis în parte capătul al doilea disjuns al cererii de chemare în judecată formulat de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție. A fost obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea în favoarea reclamanților a ordinelor de reîncadrare și recalculare a drepturilor salariale ale reclamanților, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON (respectiv valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G.

nr. 20/2016), începând cu data de 18.02.2017 și în continuare, până la încetarea condițiilor legale de acordare. 3. Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a pretenției de emitere ordin prin raportare la VRS 605,225 RON (VRS 484,18 la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016). În motivarea recursului, a arătat că instanța a pronunțat hotărârea cu greșita interpretare a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 și a Legii nr. 554/2004.

A susținut că, pentru a se putea adresa instanței de contencios administrativ, este necesar ca persoana care formulează cererea să dovedească existența unui prejudiciu, a unei vătămări, în lipsa existenței și dovedirii acestora cererea fiind neîntemeiată. Pretenția reclamanților de obligare a recurentei-pârâte la emiterea ordinului a fost formulată și admisă în mod greșit de instanță, întrucât indemnizația acestora a fost calculată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON de la data stabilită prin hotărârea judecătorească, respectiv prin sentința civilă nr. 840/20 octombrie 2020, definitivă prin decizia civilă nr. 87A/14.12.2021 a Curții de Apel Târgu Mureș; totodată, reclamanților le-au fost achitate diferențele salariale de către instanțele angajatoare, conform dispozițiilor legale în vigoare.

A mai arătat recurenta că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea celor statuate cu titlu obligatoriu prin Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A apreciat recurenta că, în lumina celor statuate prin decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este necesar a se dispune obligarea la emiterea unui ordin de salarizare, fiind vorba despre o problemă ce ține de punerea în executare a dreptului deja recunoscut prin hotărârea judecătorească. Hotărârile judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 sunt avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

A concluzionat recurenta că intimații-reclamanți nu pot dovedi existența unei vătămări pentru a putea fi îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în această situație, hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală. 4. Apărările intimaților Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. Față de cele constatate, Înalta Curte reține că în cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a normelor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad. Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015. Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 31 alin (1)2 din O.U.G.

nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale. În cuprinsul deciziei s-a menționat că: "Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc.

civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind.

1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim." Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3 1 alin. (1ind. 2) din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare". Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătorești în cauză, "stabilirea" indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situații punctuale și personale.

Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71). În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2014 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 prevede și în anul 2018 și 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare. Înalta Curte constată că instanța de fond a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt și dispozițiile legale incidente, concluzionând că valoarea concretă și corectă a valorii de referință sectoriale trebuie să fie cea de 605,225 RON, respectiv valoarea sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G nr. 20/2016.

Totodată, judecătorul fondului a mai avut în vedere și faptul că prin decizia nr. 874/A/14.12.2021, pronunțată de către Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și obligați pârâții la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente reclamanților, raportat la perioada în care au avut calitatea de angajatori ai acestora, având în vedere funcția deținută, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 484,18 RON, majorată cu 25%, conform art. III din O.U.G.

nr. 20/2016 (VRS 605,225 RON), și la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 18.02.2017, și în continuare, până la încetarea condițiilor legale de acordare, diferențele salariale mai sus menționate urmând a fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe și până la data plății integrale a debitului principal, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe și până la data pronunțării prezentei hotărâri, iar, în continuare, și până plata integrală a debitului principal, diferența dintre dobânda legală penalizatoare și cea remuneratorie.

Instanța de control judiciar apreciază că sunt nefondate și criticile referitoare la greșita interpretare a dispozițiilor art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 de către instanța de fond. Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu efectuarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, mai precis a refuzului pârâtului de soluționare a solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare (cu consecința obligării pârâtului la emiterea acestor ordine). Prin titlul executoriu obținut anterior în fața unei instanțe de litigii de muncă, s-a acordat plata efectivă a unor diferențe bănești rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente; iar, prin prezenta acțiune, reclamanții au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare.

Or, emiterea efectivă a unui ordin salarial produce efecte juridice diferite de cele ale acordării diferențelor bănești, din perspectiva consecințelor referitoare la încadrarea salarială si efectele viitoare ale unui ordin de salarizare.

Ca urmare, faptul că intimații-reclamanți beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale potrivit hotărârilor judecătorești invocate în susținerea acțiunii, pronunțate în materia litigiilor de muncă, nu înlătură folosul material al acțiunii în obligarea la emiterea eventualului ordin de salarizare care să includă aceste drepturi salariale considerate a fi datorate de către reclamanți; aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate conform solicitării reclamanților, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu sunt de natură a modifica/completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială.

În aceste condiții, nu se poate susține că intimații-reclamanți nu au dovedit faptul că se consideră vătămați prin neemiterea ordinelor; aceștia justifică un interes procesual, privit ca folosul practic urmărit prin declanșarea prezentei proceduri judiciare. Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentei-pârâte privind greșita interpretare a dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017 și ale Legii nr. 554/2004 nu pot fi primite, aceasta având obligația să emită ordinele de salarizare în ceea ce îi privește pe intimații-reclamanți, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 2180 din 23 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 2180 din 23 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 18 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.