Decizia nr. 3759/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei.

Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat: - anularea Deciziei nr. 223/13.10.2020 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, - anularea Deciziei de impunere nr. x/29.04.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016 emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna; - anularea Deciziei nr. 2983/23.10.2020 emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, - anularea Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016 emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna; - obligarea celor două pârâte la restituirea către reclamantă a debitelor achitate stabilite prin Decizia nr. F - CV 55/29.04.2016.

Reclamanta a formulat cerere precizatoare, arătând că suma reprezentând cuantumul debitelor a căror restituire s-a solicitat este de 3.525.968 RON.

Prin încheierea de ședință din 21 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost amânată pronunțarea hotărârii la data de 1 noiembrie 2021. Prin sentința civilă nr. 106 din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, invocată cu privire la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a debitelor stabilite suplimentar prin Decizia de impunere nr. x/29.04.2016 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, s-a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală cu privire la aceeași cerere, fiind respinsă acțiunea, astfel cum a fost formulată și precizată.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ. La rândul lor, pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna au declarat recurs incident împotriva sentinței nr. 106 din 16 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

2. Hotărârea supusă revizuirii Prin decizia nr. 3746 din data de 20 iulie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Respinge excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna. Respinge recursurile incidente formulate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna împotriva sentinței nr. 106 din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 21 octombrie 2021, ca nefondat. Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 106 din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare: Admite în parte acțiunea. Anulează în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 223/13.10.2020 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Decizia de impunere nr. x/29.04.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016 emise de pârâta A.J.F.P.

Covasna, în ceea ce privește: - obligațiile fiscale suplimentare și accesoriile aferente, rezultate din stabilirea ca nedeductibile la calculul impozitului pe profit a sumelor de 154.093,78 RON, 102.373,02 RON și 646.836 RON; - obligațiile fiscale suplimentare constând în impozit pe veniturile din dividende, în sumă de 2.398.978,24 RON, și accesoriile aferente. Anulează Decizia de soluționare a contestației nr. 2983/23.10.2020 și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016, emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna. Obligă pârâtele să restituie reclamantei sumele achitate în baza Deciziei de impunere nr. x/29.04.2016, anulate în parte.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate." 3. Cererea de revizuire La data de 17.07.2024 revizuenta A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei instanței de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 solicitând schimbarea în parte a deciziei, în sensul admiterii recursului formulat de societate împotriva sentinței nr. 106 din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu consecința casării în integralitate a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în integralitate a acțiunii și anularea în integralitate a Deciziei de soluționare a contestației nr. 223/13.10.2020 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a Deciziei de Impunere nr. x/29.04.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016 emise de pârâta A.J.F.P.

Covasna. În motivarea cererii de revizuire, după prezentarea situației de fapt și a parcursului dosarului, revizuenta a arătat sunt incidente prevederile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece a fost pronunțată o sentință penală care reține realitatea operațiunilor analizate de instanța de recurs cu ocazia analizei deductibilității cheltuielilor angajate de societate și a taxei pe valoarea adăugată, iar potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, privind C. proc. pen., această sentință are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

A arătat revizuenta că instanța penală a verificat, la rândul său, realitatea operațiunilor care au făcut obiectul analizei instanței civile de recurs, ajungând la o concluzie contrară celei ale instanței de contencios administrativ expuse în decizia atacată cu revizuire, pronunțată în considerarea faptului că "nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale pentru deductibilitatea cheltuielilor și a taxei pe valoarea adăugată. Situația de fapt a relevat elemente obiective din care a rezultat că tranzacțiile fie nu au avut scop economic, fie nu au reflectat conținutul economic real al operațiunilor desfășurate, recurenta-reclamantă participând la operațiuni implicate în fraude la aranjamente artificiale, lipsite de realitate economică, din care a obținut avantaje fiscale.

Aceste elemente obiective au condus în mod corect la reconsiderarea tranzacțiilor care nu au avut scop economic, la reîncadrarea tranzacțiilor pentru a reflecta conținutul economic al acestora, astfel că în mod corect s-a constatat că recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la recunoașterea caracterului deductibil al cheltuielilor din punctul de vedere al impozitului pe profit și la recunoașterea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată." Ordonanța din data de 21.04.2023 emisă în dosarul de urmărire penală nr. 270/277/P/2016 reține însă caracterul real al operațiunilor economice ale societății, în mod contrar celor reținute prin decizia care face obiectul revizuirii, care a reținut caracterul fictiv al acelorași operațiuni economice.

Prin sentința penală nr. 27 din data de 13 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2016 nedefinitivă la momentul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. 3746/2023 din data de 20 iulie 2023, se reține caracterul real al operațiunilor economice ale societății, în mod contrar celor reținute prin decizia care face obiectul revizuirii care a reținut caracterul fictiv al acelorași operațiuni economice. A mai apreciat revizuenta că decizia a cărei revizuire se solicită reține în mod greșit poziția organelor fiscale privind caracterul fictiv al operațiunilor economice desfășurate de către societate, subliniind și faptul că argumentele de ordin substanțial ale instanței de fond și menținute de instanța de recurs, în covârșitoarea lor majoritate acestea sunt preluate din actele atacate, contrar celor reținute prin sentința penală nr. 27 din data de 13 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2016.

În continuare, revizuenta a reluat argumentele pentru care se consideră că actele atacate sunt afectate de multiple vicii de nelegalitate, referindu-se doar punctual la raționamentele instanței de fond, acolo unde acestea au fost oferite. Plecând de la definiția tranzacțiilor artificiale, s-a solicitat a se observa că niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 11 Codul fiscal nu eera îndeplinită, pentru a justifica soluția instanței de contencikos administrativ.

Instanța de judecată nu a invocat în concret probe concludente care să ateste lipsa de scop economic a tranzacțiilor, limitându-se la a valida reîncadrarea tranzacțiilor efectuată de organul de inspecție fiscală strict pe baza unor circumstanțe vizând fie comportamentul furnizorilor societății, fie aspecte precum faptul că societatea ar fi avut dreptul efectuării achizițiilor intracomunitare în mod direct, cu ignorarea documentelor justificative (contracte, facturi, avize de expediție) care dovedesc faptul că tranzacțiile respective au avut loc.

Referitor la deductibilitatea cheltuielilor cu amortizarea și cu valoarea rămasă neamortizată în cazul scoaterii din gestiune a mijloacelor fixe, s-a arătat că impunerea impozitului pe profit suplimentar a avut loc în contextul ajustării prețului tranzacțiilor, cu toate că organele fiscale nu aveau dreptul de a imputa contribuabilului prețul la care a decis să achiziționeze diverse bunuri, în absența solicitării și analizării dosarului prețurilor de transfer privind tranzacțiile cu părți afiliate.

Concluziile organului fiscal privind tranzacțiile verificate au fost preluate nelegal de instanță, fiind contrazise, în repetate rânduri, și de concluziile organelor judiciare, sens în care relevante sunt rezultatul cercetărilor penale demarate în anul 2012, finalizate cu soluția de neîncepere a urmăririi penale, în dosarul penal nr. x/2012, precum și al cercetărilor penale din dosarul penal nr. x/2015 soluționat prin Ordonanța de clasare din 17.12.2019 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita ("Ordonanța de clasare"), rămasă definitivă prin neatacare. Referitor la baza impozabilă suplimentară stabilită de organul fiscal, reprezentând TVA, revizuenta a arătat că tranzacțiile efectuate au avut un scop economic, fiind de natură să producă avantaje economice societății.

Revizuenta a arătat că D.G.S.C. a invocat aplicabilitatea jurisprudenței CJUE prin raportare la cauza C-255/2002 Halifax în susținerea avantajului fiscal "identificat" la nivelul societății urmare a achizițiilor de bunuri și servicii de la presupușii furnizori cu comportament necorespunzător, fără a demonstra care a fost în fapt acest avantaj.

Însă, potrivit acestei Decizii, Curtea a printre altele, ca, pentru constatarea unei practici abuzive în domeniul TVA, este necesar, pe de o parte ca, în pofida aplicării formale a condițiilor prevăzute de dispozițiile relevante din directiva și din legislația națională de transpunere a acesteia, operațiunile despre care este vorba să aibă că rezultat obținerea unui avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară obiectivului urmărit prin dispozițiile aplicabile ale directivei si, pe de altă parte, că dintr-un ansamblu de elemente obiective să reiasă că scopul esențial al operațiunilor în cauză se limitează la obținerea acestui avantaj fiscal.

Or, întrucât în situația de față, societatea are drept integral de deducere și indiferent de tipul achiziției realizate (locală sau intracomunitară) aceasta ar fi impozabilă pe teritoriul României, iar bunurile/serviciile achiziționate au fost utilizate în operațiunile taxabile realizate (respectiv vânzare rumeguș și lemn) nu poate fi dovedit avantajul fiscal creat la nivelul societății. Faptul că au fost achiziționate diverse bunuri și servicii de la furnizori români și nu direct de la furnizori stabiliți în alte state membre și că elementele operațiunilor realizate au fost alese în funcție de considerații proprii operatorilor economici implicați nu poate fi considerat un abuz de drept. Societatea a achiziționat și livrat ulterior bunuri/servicii în cadrul unei activități economice reale, iar operațiunile în cauză au avut loc între părți între care nu exista o relație de afiliere și mai mult, au fost efectuate în cadrul unor schimburi comerciale obișnuite.

Caracteristicile operațiunilor în discuție și natura raporturilor existente între societățile care au efectuat aceste operațiuni nu conțin niciun element de natură să dovedească existența unui aranjament artificial, lipsit de realitate economică și efectuat cu unicul scop de a obține o facilitate fiscală (Hotărârea în cauza C-162/07 - Ampliscientifica și Amplifin, punctul 28). Practica abuzivă presupune implicarea persoanei impozabile în circuitul economic în vederea fraudării mecanismelor de funcționare a dreptului de deducere a TVA, acționând chiar cu intenție. În speță, în lipsa unor dovezi clare cu privire la practici abuzive, neconforme cu mecanismele TVA, dreptul de deducere al societății nu putea fi contestat.

În consecință, contrar soluției instanței de fond menținute de către instanța de recurs, rezultă că în cauză aplicarea reîncadrării tranzacțiilor prin raportare la dispozițiile art. 11 din Codul fiscal, s-a efectuat în mod eronat, nefiind îndeplinite condițiile în acest sens raportat la realitatea operațiunilor economice constatată prin sentință penală. În susținerea motivului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a arătat revizuenta că decizia instanței de recurs contravine hotărârii pronunțate în cauza C-277/14 PPUH.

În acest sens, referitor la nelegalitatea refuzului dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii de la societăți presupus implicate în circuite evazioniste, s-a arătat că instanța de recurs nu a aplicat corect jurisprudența comunitară, respingând nelegal argumentele potrivit cărora sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislația incidență în sensul recunoașterii dreptului de deducere a TVA. Referitor la motivul principal invocat de autoritățile fiscale în justificarea refuzului de deducere al TVA, respectiv conduita fiscală a furnizorilor societății și presupusa cunoaștere de către A. a comportamentului de tip "fantomă" al partenerilor de afaceri, s-a arătat pe de o parte că (i) comportamentul fiscal al furnizorilor societății nu este de natură a conduce la respingerea dreptului de deducere al TVA, iar (ii) societatea nu a cunoscut și nu avea cum să cunoască aspectele imputate de organele fiscale privind conduita furnizorilor.

Existența unor cercetări în curs sau suspiciuni cu privire la conduita fiscală a furnizorilor nu poate determina de plano concluzia unui comportament fiscal inadecvat în ceea ce privește societatea. Pretinsele încălcări de către furnizori a legislației fiscale nu sunt de natură să atragă în mod automat sancțiuni la nivelul societății, în contextul în care nu exista niciun temei legal pentru negarea deductibilității TVA aferente operațiunilor desfășurate de societate cu respectivii furnizori. Referitor la "comportamentul de tip fantomă" invocat de autoritățile fiscale, potrivit constatărilor echipei de inspecție din RIF ar fi intervenit ulterior operațiunilor desfășurate cu societatea, fiind imposibil astfel pentru societate să anticipeze presupusele intenții frauduloase ale acestora.

Pentru niciunul din furnizorii societății cu privire la care se pretinde că ar avea un comportament tip "fantomă", nu se dovedește că declararea inactivității ar fi avut loc înainte de derularea tranzacțiilor cu A.. Așa-zisele "elemente obiective" care fundamentează soluția instanței de fond în sensul activității operațiunilor economice analizate se rezumă la aprecieri cu privire la comportamentul fiscal al cocontractanților societății. Or, acest argument nu poate fi invocat în mod valabil pentru a nu recunoaște deductibilitatea TVA pentru un contribuabil de bună-credință.

În condițiile în care organele fiscale nu au dovedit participarea societății la înțelegeri frauduloase și, în plus, nici instanța de fond nu a găsit argumente convingătoare în acest sens (împrejurările subliniate de prima instanță fiind simple circumstanțe consemnate cu prilejul diferitelor controale ale fiscului), întregul raționament pe care se bazează sentința recurată este invalidat, premisa acestuia fiind fictivitatea operațiunilor însoțită de elementul subiectiv - cunoașterea caracterului fraudulos -, două împrejurări de fapt care nu sunt fundamentate pe probatoriul administrat în fața primei instanțe de judecată. Înn cauza C-277/14 PPUH s-a rfeținut că aspectele în legătură cu comportamentul fiscal al furnizorilor nu reprezintă o condiție de deducere a TVA, fiind adăugat în mod artificial de către organele fiscale și validat în mod nelegal de instanța de fond.

Potrivit jurisprudenței CJUE "este sarcina administrației fiscale care a constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective șl fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA". Or, organele fiscale au încercat să răstoarne sarcina probei pretinzând în mod implicit societății să facă dovada realității activității și a sediului furnizorilor sau să justifice conduita fiscală a acestora și plecând de la premisa că tranzacțiile supuse analizei sunt fictive.

Achizițiile pentru care organul fiscal a refuzat dreptul de deducere a TVA, argumentând că acestea nu au fost în folosul operațiunilor impozabile ale societății/nu s-au derulat în mod real au fost probate cu documentele justificative. În cazul specific al societății există suficiente elemente - ce au fost înaintate și organelor de inspecție fiscală - care să demonstreze realitatea serviciilor/bunurilor achiziționate de societate. Cu toate acestea, soluția instanței a fost să ignore în integralitate documentele justificative deținute de societate și să dea eficiență constatărilor organelor fiscale care, de cele mai multe ori, se rezumă la simple suspiciuni și observații circumstanțiale. Necesitatea acordării deductibilității TVA aferentă a fost în mod constant reținută la nivelul practicii CJUE, în cazuri similare în care autoritățile naționale au negat deductibilitatea pe motivul unei conduite fiscale necorespunzătoare a anumitor parteneri contractuali.

În acest sens, s-au invocat și considerentele Cauzei C-285/11 "Bonik EOOD", în cuprinsul căreia CJUE stabilește că " ... dreptul de deducere nu poate firefuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește.

în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i-au fost livrate bunurile sau i-au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii, a participat la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA -ui săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări." Decizia atacată cu revizuire reține că organele de inspecție fiscale au probat elementele obiective în baza cărora s-a concluzionat că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau de unalt operator care a intervenit în amonte.

Totodată, decizia reține că în ceea ce privește principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, o persoană impozabilă care a creat condițiile aferente obținerii unui drept în mod abuziv sau fraudulos nu este îndreptățită să se prevaleze de aceste principii pentru a se opune refuzului acordării dreptului în cauză în temeiul principiului interzicerii practicilor abuzive (Hotărârea din 8 iunie 2000, Breitsohl, C-400/98, punctul 38, Hotărârea Halifax, punctul 84, Hotărârea din 22 noiembrie 2017, Edward Cussens și alții, C-251/16, punctul 43). A concluzionat instanța de recurs că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale pentru deductibilitatea cheltuielilor și a taxei pe valoarea adăugată, dat fiind că situația de fapt relevă elemente obiective din care rezultă ca tranzacțiile fie nu au avut scop economic, fie nu au reflectat conținutul economic real al operațiunilor desfășurate, recurenta-reclamantă participând la operațiuni implicate în fraude la aranjamente artificiale, lipsite de realitate economică, din care a obținut avantaje fiscale.

Aceste elemente obiective au condus în mod corect la reconsiderarea tranzacțiilor care nu au avut scop economic, la reîncadrarea tranzacțiilor pentru a reflecta conținutul economic al acestora, astfel că în mod corect s-a constatat că recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la recunoașterea caracterului deductibil al cheltuielilor din punctul de vedere al impozitului pe profit și la recunoașterea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

Revizuenta a arătat că soluția contravine cauzelor C-368/09 "Pannon Gep Centrum", C-465/03 "Kretztechnik", C-16/00 "Cibo", C-98/98 "Midland Bank", C-408/98 "Abbey National", C-437/06"Securenta"și C-29/08 "AB SKF", deoarece potrivit acestei jurisprudențe autoritățile fiscale nu pot impune condiții suplimentare în scopul de a determina dacă persoana impozabilă are dreptul să deducă TVA, atât timp cât există dovezi care în mod rezonabil atestă că bunurile și serviciile au fost efectiv achiziționate în scopul activităților taxabile ale societății.

În baza principiilor de TVA, dreptul de deducere este conferit persoanelor impozabile chiar și în cazul unor achiziții de bunuri și servicii care nu au legătură directă și imediată cu tranzacțiile de vânzare pentru care TVA este deductibilă, dar pentru care costul acestor bunuri și servicii este inclus în costurile generale ale persoanei impozabile și prin urmare, sunt componente ale prețului bunurilor vândute de aceasta (cauzele C-465/03 "Kretztechnik", C-16/00 "Cibo", C-98/98 "Midland Bank", C-408/98 "Abbey National", C^37/06 "Securenta" și C-29/08 "AB SKF"). TVA aferentă achizițiilor efectuate de societate de la respectivii furnizori este deductibilă cu atât mai mult cu cât legătura dintre acestea și vânzările efectuate de societate este directă și imediată (livrările de biomasă efectuate către B. S.R.L.

- factura x/23.12.2014 și C. S.R.L. - factura y/31.03.2014). Conform principiului proporționalității, în implementarea de măsuri naționale autoritățile fiscale nu trebuie să meargă mai departe decât ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele în cadrul Directivei de TVA. În speță, deși legislația națională respectă prevederile Directivei de TVA, autoritățile fiscale ar merge mai departe decât obiectivul Directivei de TVA, contrar principiului proporționalității, în cazul refuzării dreptului de deducere a TVA aferentă unor achiziții efectuate în scopul activități taxabile.

În cauza C-277/14 PPUH s-a concluzionat în sensul că atunci când condițiile de fond și de formă prevăzute de directiva de TVA pentru nașterea și exercitarea dreptului de deducere a TVA sunt întrunite, nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere să se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor. Simplul motiv al unei investigații/suspiciuni la nivelul furnizorilor nu poate justifica refuzul dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor la nivelul societății.

În ceea ce privește eliminarea de către echipa de inspecție fiscală a intermediarilor din lanțul de tranzacționare, s-a precizat că potrivit legislației de TVA, în cazul a două sau mai multe transferuri succesive ale dreptului de proprietate asupra unui bun, fiecare transfer este considerat o livrare separată a bunului, chiar dacă bunul este transportat direct beneficiarului final. Din punctul de vedere al TVA, se consideră că un cumpărător-revânzător realizează o livrare/prestare de aceeași natură ca și cea realizată de persoana care a realizat efectiv livrarea/prestarea inițială.

Prin urmare, afirmația echipei de control, considerată "pertinentă" de către instanța de fond" și menținută prin poziția instanței de recurs, potrivit căreia în aceasta situație rolul intermediarilor (cumpărătorilor-revanzatori) a fost doar acela de a crea documente de proveniența de pe teritoriul național, respectiv facturi de vânzare cu TVA dovedește o grava necunoaștere a realității economice, practicilor comerciale și a legislației fiscale aplicabile, fiind contrară principiilor comunitare în materie de TVA. În continuare, s-a invocat faptul că Decizia contravine cauzelor C-255/02 Halifax, C-98/98 Midland Bank, C-408/98 Abbey National, C174/08 noul C. civ.

Construction Danmark, C 277/09 RBS Deutschland Holding, C-441/16 SMS Group GmbH, din perspectiva nerespectării principiului neutralității, care impune degrevarea în totalitate a persoanelor impozabile de costul cu TVA datorată sau plătită în cursul tuturor activităților economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestora. A arătat revizuenta că principiul neutralității nu permite limitarea/anularea dreptului de deducere a TVA la nivelul persoanei impozabile atât timp cât persoana impozabilă a demonstrat utilizarea achizițiilor de bunuri în vederea efectuării unor livrări de bunuri/prestări de servicii ce dau drept de deducere, așa cum s-a întâmplat în cazul Baker. Acest principiu este reiterat și în cazul C-441/16 SMS Group GmbH emis în urma unei întrebări preliminare adresate de instanța română.

Astfel, decizia CJUE stabilește că regimul deducerilor urmărește să elimine în întregime sarcina TVA datorată sau plătită de agentul economic în cadrul tuturor activităților sale economice. Sistemul comun al TVA garantează, așadar, neutralitatea perfectă în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau rezultatele acestor activități, cu condiția că activitățile menționate să fie ele însele supuse TVA (para. 40 din cazul SMS Group GmbH). Revizuenta a invocat și faptul că decizia atacată copntravine hotărârilor din cauzele C-255/02 Halifax, C-301/97 Netherlands vs Council, C-17/01 Sudholz, C-326/85 Netherlands vs Commission, C-4/94 BLP Group, C-430/19 S.C.

C.F. S.R.L., care analizează principiul certitudinii impunerii, acest principiu vizând elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, astfel încât plătitorii de impozite să poată urmări și să înțeleagă sarcina fiscală ce le revine și, în același timp, să poată determina influența deciziilor de management asupra sarcinii lor fiscale. Instanța de recurs a reținut greșit argumentele D.G.S.C. și ale echipei de inspecție fiscală cu privire la lipsa calității de document justificativ a facturilor din punct de vedere contabil sau necesitatea prezentării altor documente în vederea susținerii dreptului de deducere a TVA. Această concluzie este susținută și de decizia CJUE în cazul C-430/19 S.C.

C.F. S.R.L.., în care s-a reținut că principiile ce guvernează dreptul de deducere se opun ca în prezența unor simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menționate, alte elemente care să probeze realitatea operațiunilor economice realizate. S-a invocat o contradicție a deciziei atacate cu hotărârile CJUE în cauzele C 25/07 Sosnowska, C-286/94, C-340/95, C-401/95 și C-47/96 Molenheide și Alții, C 409/04 Teleos și Alții, C 271/06 Netto Supermarkt, în ceea ce privește aplicarea principiului proporționalității.

S-a arătat că în aplicarea acestora, organele fiscale nu trebuie să impună condiții suplimentare celor prevăzute de legislația națională sau comunitară (cum ar fi, în cazul Baker, de exemplu, intervenirea în deciziile de management ale acesteia, depășirea cerințelor impuse de legislația de TVA sau interpretarea arbitrară a anumitor prevederi contractuale în detrimentul contribuabilului), ci trebuie să se limiteze la analiza condițiilor referitoare la deductibilitatea TVA, așa cum sunt ele prevăzute de vechiul Codul fiscal și jurisprudența europeană (ce reflectă interpretarea prevederilor Directivei Europene de TVA).

Revizuenta a invocat încălcarea jurisprudenței CJUE stabilite în cauzele C-228/96 Aprile S.R.L., C-343/96 Dilexport, referitoare la principiul efectivității, arătându-se că regulile stabilite de statele membre pentru salvgardarea drepturilor contribuabililor, ce derivă din legislația comunitară nu trebuie întocmite așa încât să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de legislația comunitară (paragraful 19 din cazul C-228/96 Aprile S.R.L., paragraful 25 din cazul C-343/96 Dilexport). Prin cererea de revizuire s-a invocat și faptul că decizia atacată contravine cauzei Albert Collee, în care s-a analizat principiul prevalentei substanței asupra formei, reținându-se că autoritățile publice nu pot aduce restrângeri drepturilor individuale sau nu pot impune obligații pe considerente pur formale, în măsura în care acestea nu sunt dublate de considerente ce țin de substanța tranzacțiilor cărora li se adresează.

În speță, numai considerații pur formale (respectiv, facturi care nu ar avea calitatea de document justificativ sau neprezentarea unor dovezi privind prestarea serviciilor în cauză care nici măcar nu sunt prevăzute de titlul VI din Codul fiscal) au condus la refuzul dreptului de deducere a TVA la nivelul societății iar, așa cum s-a arătat în cauza C-146/05 Albert Collee, substanța trebuie să prevaleze asupra formei. A concluzionat revizuenta că instanța de recurs a apreciat în mod nelegal că societatea nu îndeplinește condițiile impuse de legislația UE și de legislația națională în materie de TVA pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA în valoare de 3.304.630 RON în legătură cu achizițiile de servicii de la furnizori.

La data de 02.04.2025 revizuenta a depus note scrise, prin care a arătat că în esență scopul demersului procesual este acela de a demonstra că întregul raționament al instanței de fond preluat ulterior de instanța de recurs este eronat, în măsura în care se întemeiază pe faptul că revizuenta ar fi desfășurat operațiuni economice fictive ori în mod fraudulos, dat fiind că o astfel de concluzie este contrazisă de hotărâri judecătorești definitive, expertize judiciare și extrajudiciare și ordonanțe ale parchetelor. În acest sens, s-a invocat că evaluarea instanței de recurs cu privire la aplicarea jurisprudenței CJUE nu poate fi considerată ca respectând principiul priorități normelor de drept european, fiind necesar a fi retractată pe calea revizuirii.

Înlăturarea argumentelor întemeiate de jurisprudența CJUE s-a bayat exclusiv pe identificarea situației de excepție ce conduce la refuzul deducerii, respectiv participarea la o fraudă. Or, operațiunile economice au fost confirmate de hotărâri definitive, din punctul de vedere al realității, corectitudinii și scopului acestora. S-a mai arătat că toate concluziile în privința TVA își extind efectele și în privința impozitului pe profit, având în vedere considerentele din cauza CF S.R.L., C-430/19. La termenul de judecată din 03.04.2025, ca urmare a înaintării la dosar a deciziei penale nr. 458/A/15.10.2024 a Curții de Apel Tg. Mureș, la solicitarea instanței revizuenta prin avocat a arătat că decizia este relevantă din perspectiva aplicabilității cazului de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, dat fiind că inclusiv în această decizie care se opune cu autoritate de lucru judecat este reținută încălcarea normelor de drept european.

La data de 10.06.2025 revizuenta a înaintat la dosar un nou set de note scrise, prin care a reiterat faptul că raționamentul logico-juridic al instanțelor s-a bazat pe premisa generată artificial că operațiunile economice ar fi fost fictive/desfășurate în mod fraudulos, aceste rețineri fiind contrazise de rapoarte de expertiză, hotărâri judecătorești și ordonanțe ale parchetelor. Totodată, au fost aduse în discuții noi hotărâri ale CJUE, neinvocate în dosarul de recurs dar publicate la data pronunțării, referitoare la caracterul excepțional al refuzului dreptului de deducere: c-552/16, C-414/10, C-227/21, C-270/24. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de revizuire în principal ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

A arătat intimata că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și nici cele ale art. 509 pct. 5 Cod procedură civilă. Societatea a invocat în susținerea cererii de revizuire întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 decizii pronunțate de CJUE, precum și principiul neutralității TVA, al certitudinii impunerii, al proportionalității, al efectivității și al prevalenței substanței asupra formei, aspecte care au fost invocate și pe parcursul judecării cauzei și au fost analizate de instanțele de fond și de recurs. Potrivit Deciziei I. C. civ..J. nr. 45/2016 cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății.

Or, în cauza de față cererea revizuientei vizează faptele deduse judecății și nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, în condițiile în care este nemulțumită de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate. Considerentele instanței de recurs pe baza cărora a pronunțat hotărârea cu privire la impozitul pe profit și TVA nu ridică niciun semn de intrebare cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

In realitate revizuienta nu dorește altceva decât o rejudecare a recursului, aspect care contravine dispozițiilor legale conform cărora revizuirea este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fața instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existența unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate. Din considerentele hotărârii atacate se poate observa ca instanța investită cu soluționarea cauzei și-a formulat propriile păreri asupra problematicii impozitului pe profit și a TVA și în urma analizării temeinice și corecte a susținerilor părților, a probatoriului existent la dosarul instanței și a dispozițiilor legale incidente aceasta a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită.

Prin cererea de revizuire, sub pretextul priorității dreptului european, revizuienta face o amplă critică a hotărârii pronunțate de instanța de judecată, reiterând pe larg aspecte de fond ale pricinii ce nu pot fi examinate în această cale extraordinară de atac. In ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că pentru a fi incident acest motiv de revizuire este necesar ca după pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită să se fi descoperit înscrisuri noi reținute de partea adversă și de care partea interesată să nu fi avut cunoștință. Această cerință nu este îndeplinită în speță, pe de o parte întrucât ordonanța procurorului și hotărârea instanței penale nu se circumscriu noțiunii de "înscris" instituită de legiuitor, iar pe de altă parte atât ordonanța cât și hotărârea au fost pronunțate înainte de decizia a cărei revizuire se solicită.

Mai mult, ordonanța procurorului și hotărârea penală analizează aspecte legate de realitatea operațiunilor și răspunderea penală și nu aspecte de natură fiscală, iar soluția de clasare dispusă de procuror privește constatarea inexistenței elementelor constitutive ale unei infracțiuni, în exercitarea atribuțiilor specifice în materie penală. Or, reținerea de către organele de cercetare penală a unor aspecte referitoare la latura fiscală a unor constatări nu poate constitui putere de lucru judecat în materie fiscala, domeniu în care unde organele de inspecție fiscală sunt abilitate să aplice legislația specifică. Potrivit dispozițiilor clare și exprese ale art. 277 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 numai hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor de soluționare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă - situație care nu se circumscrie cauzei de față.

În ipoteza în care fapta reclamată nu este de natură penală, inexistența răspunderii penale nu presupune inexistența celorlalte răspunderi, respectiv civilă, fiscală, administrativă. Cu privire la fondul cererii de revizuire, s-a arătat că acesta vizează aceleași aspecte invocate prin cererea de recurs a societății și aceleași argumente, apreciate de intimată ca neîntemeiate. 4.2. Intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna a depus, la rândul său, întâmpinare și, în temeiul dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat excepția tardivității cererii de revizuire formulată în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la data la care revizuenta a intrat în posesia înscrisurilor care se invocă și care sunt atașate cererii de revizuire.

De asemenea, s-a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată pentru ambele temeiuri, ca inadmisibilă. Având în vedere dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că la data de 27.04.2023 s-a comunicat societății A. S.R.L. ordonanța de clasare din 21 aprilie 2023 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita în dosarul de urmărire penală nr. 270/277/P/2016, iar la data de 20.03.2023 aceleiași societăți i-a fost comunicată sentința penală nr. 27 din 13 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul penal nr. x/2016 Astfel, revizuenta avea dreptul de a formula cererea de revizuire în termen de o lună, din ziua în care i s-au comunicat înscrisurile invocate, iar nerespectarea acestui termen impune aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 185 C. proc.

civ. A mai apreciat intimata că prezenta cerere de revizuire nu îndeplinește condițiile de admisibilitate cumulativ impuse de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cele două înscrisuri invocate în susținerea acestui motiv de revizuire neputând fi reținute ca și înscrisuri noi care să nu fi putut fi produse în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Ordonanța de clasare din 21 aprilie 2023 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita în dosarul de urmărire penală nr. 270/277/P/2016 a fost comunicată revizuentei de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita în data de 27.04.2023, iar sentința penală nr. 27 din 13 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul penal nr. x/2016 a fost comunicată revizuentei de Tribunalul Mureș în data de 20.03.2023.

A. S.R.L. a fost parte în cele două dosare în care s-au pronunțat hotărârile invocate, anterior pronunțării deciziei civile nr. 3746 din 20 iulie 2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, astfel că nu poate afirma că nu a avut cunoștință de existența acestora. Cele cele două înscrisuri din dosarele penale au fost comunicate societății înainte de primul termen de judecată stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, astfel încât societatea avea posibilitatea de a depune la dosarul cauzei acestora. De asemenea, nu este îndeplinită nici condiția ca înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

A. S.R.L. avea cunoștință de cele două hotărâri invocate, aceasta era în posesia celor doi hotărâri, fiind parte în cauzele penale în care acestea au fost pronunțate. Ignorarea unor înscrisuri care se aflau în posesia revizuentei nu constituie o împrejurare de necunoaștere a existenței înscrisului mai presus de voința societății, ci o deficiență de apărare. Prin cererea de revizuire se susține că decizia instanței de recurs a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiiior art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.. care prevede că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Chiar și în literatura de specialitate s-a arătat că, cu ocazia analizării principiului "penalul ține în loc civilul", trebuie subliniate două idei: - prima este aceea că nu există o prevedere legală care să declare în mod explicit această superioritate a dreptului penal; - a doua, este aceea că prioritate nu înseamnă superioritate.

Regula "penalul ține în loc civilul", este născută din considerente pur practice, când persoana vătămată urmărește recuperarea prejudiciului pe cale civilă, aceasta este ținută în loc de procedura penală în care se verifică același prejudiciu, legiuitorul alegând să nu se cheltuiască resurse în mod inutil și în procedura civilă și în cea penală.

Însă, în momentul în care prin acțiunea formulată în fața instanței se solicită desființarea unui înscris trebuie analizat natura acelui înscris, respectiv dacă înscrisul este un act juridic civil sau este un act administrativ fiscal și, având în vedere și dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție și art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a subliniat faptul că atunci când există diferențe între fondul sau natura economică a unei operațiuni sau tranzacții și forma juridica a acesteia, îi revine organului fiscal obligația de a aprecia asupra acestei operațiuni economice/tranzacții cu respectarea fondului său economic. Prin urmare, pentru constatarea unei stări de fapt, comportamentul fiscal al A. S.R.L.

a fost analizat raportat la elemente obiective cu privire la tranzacțiile economice, rezultate din verificările efectuate de organele de inspecție fiscală, controalele încrucișate efectuate la societăți cu care a efectuat tranzacții inclusiv cu sprijinul autorităților din Republica Ungaria, verificarea organelor antifraudă consemnată în procesul-verbal nr. x/31.07.2014, verificările efectuate de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita, declarațiile informative 394, verificările bazei de date informatice aflate în administrarea A.N.A.F. (procedura electronică de monitorizare de către organele fiscale a persoanelor impozabile în scop de TVA, în vederea determinării comportamentului fiscal a contribuabililor).

De fapt, prin cererea de revizuire revizuenta A. S.R.L. reia motivele invocate în cererea introductivă, reiterate în cererea de recurs, în condițiile în care nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat și simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Referitor la motivele reinvocate în cererea de revizuire la paginile 12-38 respectiv 40-47 (fiind identice cu motivele de recurs paginile 38-71 respectiv paginile 72-80) s-a solicitat a se avea în vedere faptul că prin sentința penală nr. 27 din 13 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul penal nr. x/2016 instanța a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 396 alin. (1) și alin. (6) raportat la art. 16, alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., pe motiv că a intervenit prescripția faptei, ceea ce înseamnă că în această hotărâre definitivă nu s-a dat o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Totodată chiar dacă prin Ordonanța de clasare din 21 aprilie 2023 pronunțată în Dosarul penal nr. x/2016 s-a dispus clasarea, modul în care în cadrul dosarului penal au fost analizate faptele suspectului sub latura penală care duc la incriminarea faptei și stabilirea prejudiciului penal, nu poate afecta modul în care sunt analizate sub incidența legii fiscale, în cadrul unei inspecții fiscale, înscrisurile prezentate de societate în dovedirea operațiunilor realizate înregistrate sau nu în evidența contabilă a societății și care duce la stabilirea prejudiciul fiscal.

Chiar dacă fapta nu e reținută ca și o infracțiune acesta nu înseamnă că tranzacțiile efectuate îndeplinesc toate condițiile pentru a fi admise cu ocazia analizării deductibilității cheltuielilor respectiv deductibilității TVA-ului. În urma analizei documentelor societății s-a reținut că sumele declarate drept achiziții nu reflectau realitatea economica de pe piața de profil (din perspectiva supraevaluării bunurilor tranzactionate, pe un lanț operațional in care A. S.R.L. era beneficiar final), societățile implicate aveau legături între ele, respectiv cu A. S.R.L., precum și faptul că aveau un comportament fiscal inadecvat, s-a concluzionat că, livrările declarate de parteneri nu au justificare economică.

Tranzacțiile nu au avut scop economic, în sensul că scopul a fost acela de a înregistra cheltuieli deductibile majorate în vederea diminuării profitului impozabil. A. S.R.L. cunoștea, prin prisma implicării directe în derularea achizițiilor de bunuri derulate, prin intermediari, respectiv urmare a concluziilor anterioare ale controalelor fiscale efectuate de AIF Harghita (care au vizat societatea A. S.R.L.), comportamentul inadecvat fiscal al firmelor cu care a inițiat activitățile economice, asumându-și în acest mod consecințele stabilirii ulterioare a unor obligații fiscale.

În dosarul de față, instanța de fond a reținut că practica jurisprudențială a CJUE relevă faptul că atunci când persoana impozabilă știa sau trebuia să știe că prin achizițiile sale participă la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul, trebuie să fie considerată ca participând la această fraudă, independent de aspectul dacă obține sau nu obține un avantaj din utilizarea serviciilor în cadrul operațiunilor taxate (par. 46, cauzele reunite C-80/11 și C-142/11 Mahașeben Kft).

În raport de practica jurisprudențială constantă a CJUE, instanța de fond a reținut că beneficiul dreptului de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește, având în vedere elemente obiective, că această persoană impozabilă, în cazul de față reclamanta, căreia i-au fost livrate bunurile sau i-au fost prestate serviciile care servesc drept temei pentru a justifica dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii, participa la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări (par. 43 din cauza C-430/19 C.F.

S.R.L, par. 35 cauza 189/18 Glencore Agriculture Hungary). Ori, astfel cum a concluzionat și instanța de fond, reclamanta, prin reprezentantul acesteia, trebuia să știe sau, mai mult, știa de faptul că societățile D. S.R.L., E. S.R.L și F. S.R.L sunt implicate într-un lanț fraudulos cu alte firme în scopul fraudării bugetului de stat. Prin decizia civilă nr. 37