Decizia nr. 3577/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2023 la data de 05.10.2023 pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATÂ ȘI TERORISM, a solicitat anularea în tot a: I. adresei nr. x/2023 din data de 09.06.2023 prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei nr. 201/21.04.2023; II.

deciziei nr. 201/21.04.2023 emise de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracționalității de Criminalitate Organizată și Terorism și obligarea pârâtei la emiterea unui nou act administrativ prin care să se dispună: A) majorarea salariului de bază cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 începând cu 01.01.2018, fără a ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; B) aplicarea unui cuantum total al sporurilor de 45%, fără a fi depășită limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale începând cu data de 01.01.2018; C) actualizarea sumelor care reprezintă diferența dintre drepturile salariale stabilite prin prezenta decizie sau prin alt act administrativ ce va fi (în urma soluționării prezentei cereri de chemare în judecată) și drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală remuneratorie și dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective; D) obligarea pârâtului la emiterea declarațiilor fiscale rectificative și a declarațiilor privind venitul asigurat la sistemul public de pensii,

declarații fiscale aferente perioadei 01.01.2018-31.03.2023. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 709 din 29 aprilie 2024 Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate ca neîntemeiate. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATÂ ȘI TERORISM. A anulat în parte adresa nr. x/2023 din data de 20.09.2023 și a obligat pârâtul, doar în ceea ce o privește pe reclamantă, la completarea deciziei nr. 201/21.04.2023, în sensul că diferențele salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 din decizie vor fi actualizate cu indicele de inflație, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile cu numărul indicat la punctul anterior, a declarat recurs pârâta DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii primei instanțe, iar pe fondul cauzei, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. În esență, în motivare, a arătat că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 85 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, art. 1 alin. (2) și art. 9 alin. (2) din O.U.G.

nr. 78/2016, art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, și art. 166 din Codul muncii, În exercitarea rolului activ consacrat în art. 22 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. și în considerarea dipozițiilor art. 247 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță era ținută a verifica admisibilitatea capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/2023 din 20.09.2023 prin care s-a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă. În condițiile în care adresa din 20.09.2023 nu are natura unui act administrativ, în mod nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a anulat răspunsul prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

A arătat că excepția inadmisibilității este o excepție absolută, respectiv o excepție care privește încălcarea unor norme juridice de ordine publică și, prin urmare, poate fi invocată de parte sau de instanță din oficiu, oricând în cursul judecății în primă instanță, dar și direct în apel sau în recurs. Sancțiunea inadmisibilității este determinată de neîndeplinirea unei condiții legale de exercițiu a unei modalități de exhibare a acțiunii civile, anume natura juridică de act administrativ cerută de lege actului a cărui anulare s-a solicitat. Adresa nr. x/2023 din 20.09.2023 reprezintă răspunsul pe care recurenta l-a formulat, în cadrul procedurii prealabile, la contestația promovată împotriva deciziei nr. 201/21.04.2023 a procurorului șef directie.

Actul a cărui anulare a fost solicitată de reclamantă și admisă de prima instanță este răspunsul la plângerea prealabilă, înscris care nu are natura unui act administrativ în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și, prin urmare, nu este susceptibil de a fi atacat în contencios administrativ. A mai susținut că rolul plângerii prealabile este acela de a da posibilitatea autorității publice de a reveni asupra actului pretins vătămător prin revocarea acestuia, răspunsul la atare solicitare nefiind dat în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, deci, nu reprezintă un nou act administrativ Totodată, a precizat că procedura administrativă prealabilă nu are natura unei jurisdicții speciale, actul prin care autoritatea soluționează contestația persoanei lezate nefăcând obiectul controlului de legalitate, efectele juridice pretins vătămătoare fiind produse de decizia nr. 201/21.04.2023.

A arătat că legea conferă persoanei vătămate dreptul de a ataca exclusiv actul administrativ vătămător, nu și răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva acestuia. Instanța de fond a admis în mod greșit cererea reclamantei de actualizare a diferențelor salariale cu indicele de inflație, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective. Dobânda este o sancțiune civilă constând în daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației. Noul C. civ.

permite repararea prejudiciului moratoriu concret si variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condițiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condițiile acordării acestui tip de despăgubiri țin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie, în primul rând, ca între cel chemat să răspundă și cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă această legătură nu există și s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală. Dobânda moratorie nu poate fi prezumată. Ea este un sistem de reparație atașat răspunderii contractuale, întrucât vizează doar obligațiile bănești contractuale.

Având în vedere că între reclamantă și pârâtă nu este încheiată nicio convenție care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condițiilor existenței acestui tip de răspundere. Din examinarea reglementărilor legale privind dobânda rezultă că aceasta este circumscrisă preexistentei unei convenții. În acest sens, art. 1 din O.G nr. 13/2011 se aplică, pe de o parte, întârzierii în executarea oricărei creanțe bănești (dobânda penalizatoare), iar pe de altă parte, se aplică ori de câte ori o creanță bănească este producătoare de dobândă, oricare ar fi caracteristicile creanței sau motivul pentru care aceasta generează dobândă (dobânda remuneratorie).

Totodată, conform art. 197 pct. 11 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 101 conform căruia "Dispozițiile art. 1.535 și 1.538 - 1.543 din C. civ. sunt aplicabile dobânzii penalizatoare". Astfel, termenul de dobândă este definit în două moduri, ca dobândă remuneratorie sau ca dobândă penalizatoare; însă ambele au ca element comun preexistența unei convenții încheiate între părți. Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii fără să dovedească un prejudiciu, și în acest caz condiția sine qua non o constituie existența unui contract. Întrucât în prezenta cauză nu există nicio convenție între părți cu privire la acordarea unor dobânzi, dispozițiile referitoare la dobânda legală nu sunt aplicabile.

În temeiul art. 166 din Legea nr. 53/2003, angajatorul ar putea fi obligat la plata de daune-interese doar în cazul în care întârzie în mod nejustificat plata drepturilor bănești datorate angajatului. Or, în lipsa alocării de la bugetul de stat a fondurilor necesare plății uno ictu a diferențelor rezultate din aplicarea deciziei nr. 201/2023 nu se poate reține întârzierea nejustificată a plății. Decizia nr. 201/21.04.2023 a fost emisă de procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în exercitarea prerogativelor recunoscute de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, art. 7 alin. (1) Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 și cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din O.U.G.

nr. 78/2016. După cum rezultă din preambulul deciziei, la emiterea acesteia a fost avută în vedere decizia nr. 565/21.04.2023 a procurorului general al P.Î.C.C.J. care, la art. 1, stabilește salarizarea personalul auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a se face referire Ia actualizarea diferențelor salariale cu indicele de inflație ori la acordarea dobânzii legale. Potrivit dispozițiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, precum și art. 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 78/2016, pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată prin Legea nr. 120/2018, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. A invocat art. 39 alin. (1) și (4) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare și art. 9 alin. (2) din O.U.G.

nr. 78/2016 cu mențiunea că salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul D.I.I.C.O.T. este cea prevăzută de lege pentru aceleași categorii de personal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 201/2023, drepturile salariale ale personalului auxiliar din cadrul D.I.I.C.O.T. au fost stabilite prin raportare la salariile personalului auxiliar din cadrul Ministerului Public, conform grilelor de salarizare întocmite și comunicate de secția de resurse umane și documentare din P.Î.C.C.J, Situația juridică determinată de calitatea intimatei-reclamante de personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu are valențele unei discriminări, cât timp reprezintă o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din O.U.G.

nr. 78/2016. A susținut că Decizia nr. 201/21.04.2023 nu a fost emisă cu exces de putere. În același sens, a arătat că oportunitatea actului administrativ se manifestă prin posibilitatea emitentului de a alege în mod subiectiv și conjunctural momentul și amploarea intervenției, soluția sa corespunzând interesului concret pe care își propune să-l asigure. Apreciind oportunitatea față de circumstanțele speței, procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a respectat limitele legale și constituționale. Exercitarea marjei de apreciere s-a făcut în concordantă cu principiul bunei administrări, astfel că deciziile contestate au fost emise în acord cu realitatea faptică, iar modalitatea de acordare a drepturilor este legală, nediscriminatorie și proporțională, adecvată scopului reglementării.

4. Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente speței. II.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATÂ ȘI TERORISM este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Reclamanta are calitatea de personal auxiliar de specialitate din cadrul DIRECȚIEI DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM și a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere de anulare a deciziei de stabilire a drepturilor salariale precum și a răspunsului la plângerea prealabilă adresată autorității pârâte.

Prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, respectiv a considerat întemeiate pretențiile privind actualizarea cu indicele de inflație, la acesta adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective a diferențelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 din decizie. Astfel, în motivare a reținut că este incident în cauză principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației de plată, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor ("damnum emergens"), cât și beneficiul de care acesta este lipsit ("lucrum cessans"). Așadar a statuat că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Împotriva acestei soluții, pârâta a formulat cerere de recurs întemeiată pe motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte va reține că motivele de casare dezvoltate în cadrul căii de atac sunt nefondate cu motivarea ce va fi oferită în paragrafele care urmează. Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; …8. când hotărârea a fost odată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material," totodată, potrivit art. 483 C. proc.

civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.]. Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează, deopotrivă, nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ. raportat la art. 247 din același cod, invocând faptul că adresa nr. x/2023 nu este un act administrativ în sensul cerut de art. 2 din Legea nr. 554/2004, care poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ. În cadrul controlului judiciar nu se poate reține punctul de vedere exprimat de recurentă cu privire la caracterul de act administrativ al adresei de răspuns deoarece aplicabilă speței este, așa cum a identificat și prima instanță de judecată, norma specială care prevede posibilitatea de a exercita controlul judiciar asupra răspunsului la plângerea prealabilă.

Astfel, în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 se prevede că "Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului National al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta buhe de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. Totodată, în alin. (2) al aceluiași articol se arată că "Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Potrivit art. 18 alin. (1) (cu denumirea marginală Soluțiile pe care le poate da instanța) din Legea 554/2004 "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă." Din interpretarea textelor de lege citate și reținute a fi incidente în cauză, rezultă că actul de soluționare a contestației împotriva deciziei de stabilire a drepturilor salariale(adresa nr. x/2023) poate fi atacat cu plângere la secția de contencios administrativ și fiscal a unei curți de apel.

Or, această plângere, așa cum este reglementată de textul de lege de la art. 7 alin. (1) Anexa V din Legea nr. 153/2017, este reprezentată de acțiunea de fond cu care a fost învestită prima instanță de judecată, motiv pentru care criticile din recurs relative la inadmisibilitatea demersului judiciar sunt neîntemeiate. În această situație, având în vedere dispozițiile legale de mai sus, prin raportare la situația factuală din dosar, Înalta Curte nu va reține critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în anulare a adresei nr. x/2023, aceasta fiind răspunsul la plângerea prealabilă, care în accepțiunea normei legale speciale, așa cum am arătat, poate fi supusă cenzurii instanței.

În consecință, alegațiile părții recurente referitoare la încălcarea normelor procedurale privind rolul judecătorului în aflarea adevărului precum și a celor privind caracterul absolut sau relativ al excepțiilor procesuale(cu referire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii) nu se confirmă și vor conduce la respingerea primului motiv de nelegalitate invocat în susținerea recursuluica nefondat. În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material; va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Așadar, de esența unui astfel de motiv de casare/nelegalitate este încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material/substanțial. Analizând cuprinsul sentinței recurate, Înalta Curte reține că, în mod judicios, prima instanță a identificat normele de drept incidente speței respectiv art. 1 raportat la art. 166 alin. (1) și art. 278 alin. (1) din Codul muncii raportate la art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv art. 1 alin. (3), art. 2 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Raportând cadrul legal la situația de fapt dedusă controlului judiciar, prima instanță a identificat că prin actul de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei nu se realiza o reparație integrală a prejudiciului suferit de aceasta, care presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare a unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform principiului restitutio in integrum. Deși s-a realizat recunoașterea de către pârâtă a dreptului încălcat prin neplata drepturilor salariale restante, reparația nu s-a realizat în conformitate cu normele legale incidente, nefiind, prin decizia nr. 201/21.04.2023, acordate actualizarea cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective, pentru diferențele salariale restante stabilite prin decizia atacată.

Or, în mod corect a reținut prima instanță, și contrar punctului de vedere exprimat de pârâtă în recurs, că reclamanta era îndreptățită la reparația integrală a prejudiciului cauzat prin fapta culpabilă a autorității angajatoare. Este irelevantă susținerea recurentei că nu exista o bază contractuală ca și izvor al obligației de plată deoarece, în cazul în care se execută cu întârziere o obligație de plată a unei sume de bani, se acordă daune-interese sub forma dobânzii legale, fără a se face dovada unui prejudiciu, fiind evident că prin executarea cu întârziere creditorul a suferit un prejudiciu patrimonial iar principiul reparației integrale nu poate fi nesocotit.

Adițional, Înalta Curte reține, analizând situația factuală dedusă judecății, că reclamanta avea, la momentul formulării acțiunii, încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată cu pârâta astfel că baza contractuală a raportului juridic dintre acestea este contractul de muncă, aspect care determină înlăturarea unui alt set critici din recursul pârâtei, respectiv pe cele relative la inexistența unei convenții între părți. Așadar, dreptul intimatei la obținerea unei dezdăunări derivă efectiv din neexecutarea obligației la timp și reprezintă beneficiul nerealizat ca parte componentă a prejudiciului, care este distinctă de actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate inițial. Prin urmare, nu se confirmă niciuna dintre criticile recurentei care vizează nesocotirea normelor legale referitoare la acordarea dobânzii legale penalizatoare.

Totodată, actualizarea cu indicele de inflație a debitelor principale a fost în mod corect dispusă de prima instanță, prin aceasta urmărindu-se a se aduce creanța la valoarea ei reală, actualizarea are caracter compensatoriu, prin această operațiune se acoperă prejudiciul cauzat salariatului prin devalorizarea monedei. Astfel, tot potrivit principiului reparării integrale a pagubei, creditorul obligației bănești neîndeplinite la scadență are dreptul la actualizarea sumelor de bani, pentru păstrarea valorii reale a acestora, dar și la despăgubiri pentru lipsa de folosință a sumelor de bani, sub forma dobânzii legale penalizatoare, cele două forme de daune putându-se cumula, întrucât au natură juridică diferită, fiecare acoperind prejudicii distincte.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la caracterul legal al deciziei nr. 201/21.04.2023, Înalta Curte nu le va mai analiza în considerarea faptului că prin sentința de la fondul pricinii a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Per a contrario, așa cum rezultă și din dispozitivul sentinței atacate, decizia nr. 201/21.04.2023 a fost menținută ca fiind legală și doar a fost completată în sensul reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamantă. Concluzionând, prima instanță a pronunțat o soluție corectă care nu se impune a fi reformată în calea de atac de față, aceasta fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva sentinței civile nr. 709 din 29 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 20 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.