Decizia nr. 3556/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1322/2024 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023 la data de 23.08.2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea deciziei nr. 1003/2023 și a actelor administrativ fiscale atacate, în limitele stabilite prin decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017 și prin sentința civilă nr. 276/01.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019 - ambele definitive și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea din 17 iunie 2024, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut că Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor are calitate procesuală pasivă în cauză. Prin sentința civilă nr. 1322 din 15 iulie 2024, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF-AJFP Olt și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerul Finanțelor. A anulat decizia nr. 1003/20.03.2023 emisă de Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în soluționarea contestației formulate de reclamant împotriva deciziei de impunere nr. x/01.08.2014 emisă de AJFP Olt, a admis contestația. A anulat în parte decizia de impunere nr. x/01.08.2014 emisă de AJFP Olt pentru diferența dintre sumele cuprinse în aceasta și suma de 414.484 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, stabilite în mod definitiv prin decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în cauza nr. 3502/104/2017. A obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 5100,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată. 1.

Căile de atac exercitate în cauză 1.3.1. Recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt împotriva sentinței civile nr. 1322 din 15 iulie 2024 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. În esență, a arătat că instanța de fond nu a pus în discuția părților și nu a soluționat excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare, fiind astfel ignorate și încălcate prevederile art. 22 alin. (2) și (6), art. 224 și 248 alin. (1) din C. proc. civ. a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Nepronunțarea asupra excepției pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluția dată. În egală măsură, omisiunea de a pune o excepție în dezbaterea contradictorie a părților și apoi de a o soluționa motivat, echivalează cu încălcarea de către instanță a dreptului părților la apărare fiindcă, procedând astfel, le-a privat deopotrivă de posibilitatea de a o susține și, respectiv de a o combate. A arătat că prin sentința civilă nr. 276/01.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, definitivă prin hotărârea nr. 1093/01.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova la soluționarea contestației formulate, prin raportare la sentința penală nr. 44/04.04.2018 pronunțată de Tribunalul Olt, decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova și rechizitoriul din 21.08.2017, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2014 . Astfel, prin decizia nr. 1003/20.03.2023 emisă de Ministerul Finanțelor, organul fiscal de soluționare a constatat autoritatea de lucru judecat, prin raportare la decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova și nu a făcut decât să soluționeze contestația având în vedere dispozițiile instanței anterior menționate și dispozițiile art. 276, pct. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pronunțându-se asupra unei excepții de fond ce a făcut inutilă cercetarea în fond a cauzei. Așadar, cererea prin care se atacă la instanță decizia de soluționare a contestației, invocându-se că soluția pronunțată este nelegală și se impune a fi anulată, este în mod evident lipsită de interes, contestatorul nereușind să motiveze care este folosul practic urmărit prin această cerere, ceea ce echivalează cu exercitarea unei căi de atac de către partea care în procedura derulată anterior a obținut chiar satisfacerea pretențiilor sale. Corectarea evidenței fiscale prin punerea în executare a dispozițiilor hotărârii instanței penale se face prin operațiuni administrative, de compensare a sumelor reprezentând prejudiciu, achitate în cursul procesului penal, eventual de scădere a unor obligații în acord cu considerentele și dispozițiile deciziilor de soluționare a contestațiilor, în funcție de situația concretă a contribuabilului. Recurenta-pârâtă a arătat că a făcut deja operațiunile administrative în acord cu situația fiscală a contribuabilului, cât și cu cele dispuse în hotărârea penală (a anexat adresa nr. x/19.08.2024 emisă de Serviciul Evidență pe Plătitori Persoane Juridice - obligațiile fiscale din decizia de impunere au fost scăzute din evidența pe plătitori urmare a radierii societății în data de 20.07.2016). În continuare, recurenta-pârâtă a criticat sentința instanței de fond prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că potrivit considerentelor hotărârii rezultă că acțiunea este neîntemeiată, iar potrivit dispozitivului rezultă că este întemeiată. De asemenea, există de contradicție chiar și între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. Astfel, instanța de fond (potrivit considerentelor) pe de o parte, în acord cu soluția pronunțată de Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin decizia nr. 1033/20.03.2023: - a reținut că faptele în raport de care au fost stabilite obligațiile fiscale prin decizia de impunere nr. x/01.08.2014 au fost cercetate în cadrul dosarului penal nr. x/2017; - a avut în vedere faptul că prin sentința nr. 276/01.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul civil nr. x/2019 s-a stabilit cu putere de lucru judecat (...); - a reținut că întinderea prejudiciului este determinată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi repusă în discuție chestiunea privind întinderea prejudiciului fiscal, în cadrul unei proceduri ulterioare, chiar dacă atributul stabilirii obligațiilor fiscale aparține, potrivit legii, autorității fiscale competente; - a reținut că dezlegarea dată de instanța penală se impune și în prezenta procedură cu privire la cuantumul obligației fiscale reținute în sarcina reclamantului din prezenta cauza (...) impunându-se soluția definitivă a instanței penale în speță, referitoare la cuantumul prejudiciului. Iar, pe de altă parte, potrivit dispozitivului: - a admis acțiunea formulată de A. și a anulat decizia nr. 1003/20.03.2023 emisă de Ministerul Finanțelor în soluționarea contestației administrative formulate de reclamant împotriva deciziei de impunere nr. x/01.08.2014; - a admis contestația și a anulat în parte decizia de impunere nr. x/01.08.2014 emisă de AJFP Olt pentru diferența dintre sumele cuprinse în aceasta și suma de 414.484 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, stabilite în mod definitiv prin decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel în cauza nr. 3502/104/2017; Or, Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin decizia nr. 1003/20.03.2023 contestată în cauza de față, a constatat autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește contestația formulată de către S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei de impunere nr. x/01.08.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, luându-se act de decizia penală nr. x.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, precum și de sentința civilă nr. 276/01.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul civil nr. x/2019, rămasă definitivă prin hotărârea nr. 1093/01.03.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. 1.3.2. Pârâtul Ministerul Finanțelor a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 17.06.2024, în ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor, precum și împotriva sentinței civile nr. 1322/15.07.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2023, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După redarea prevederilor art. 155 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, Anexa nr. 1 privind Structura organizatorică a Ministerului Finanțelor - la Hotărârea de Guvern nr. 34/2009 și Regulamentul de organizare și funcționare al Ministerului Finanțelor, aprobat prin Ordinul ministrului finanțelor nr. 3096/2024, recurentul-pârât a arătat că Direcția generală juridică asigură reprezentarea în instanță a structurilor organizatorice ce fac parte din aparatul propriu al Ministerului Finanțelor și a apreciat că, în mod eronat a reținut instanța de fond calitatea procesuală pasivă a DGSC-MF, în nume propriu, în cauză. Deși a precizat că nu contestă aspectul privind capacitatea de folosință a acestei structuri, cu toate acestea, potrivit interpretării sistematice a normelor de drept, reiese că actul administrativ contestat în cauză, respectiv Decizia de soluționare a contestației nr. 1003/20.03.2023, a fost emis în numele Ministerului Finanțelor, motiv pentru care, asigurarea reprezentării acestuia în instanță se asigură exclusiv de către Direcția Generală Juridică, direcție care este singura structură care deține personal de specialitate în acest sens. Pe cale de consecință, soluția instanței de fond, de menținere în cauză a DGSC-MF ca pârât în nume propriu, apare ca fiind în contradicție atât cu dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., cât și cu dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 34/2009, considerent pentru care a apreciat că se impune admiterea recursului formulat în raport de încheierea de ședință din data de 17.06.2024 și admiterea lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor în raport de pretențiile deduse judecății. Cu privire la raționamentul instanței pe fondul dedus judecății, recurentul-pârât a arătat că prin sentința civilă nr. 276/01.03.2021, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1093/01.03.2023, instanța a obligat Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova la soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere, prin raportare la sentința penală nr. 44/04.04.2018 pronunțată de Tribunalul Olt, decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova și rechizitoriul din 21.08.2017 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2014, din care rezultă că obligațiile fiscale datorate de către S.C. B. S.R.L. sunt în cuantum de 414.484 RON, la care se adaugă obligații fiscale accesorii. În ceea ce privește legătura dintre contestatorul B. S.R.L. și intimatul-reclamant din prezenta cauză, respectiv domnul A., a precizat că, prin Sentința anterior menționată, Curtea de Apel București a introdus reclamantul A. în procedura de soluționare a contestației privind Decizia de impunere nr. x/01.08.2014. Așadar, la reluarea procedurii administrative, organul de soluționare a contestațiilor, în acord cu cele dispuse prin sentința nr. 276/01.03.2021, menținută prin Decizia nr. 1093/01.03.2023, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (4) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor de soluționare competente, cu privire la care statul s-a constituit parte civilă. De altfel, în vederea soluționării laturii civile, întrucât părțile au avut dreptul să propună probe, să susțină cauza, precum și, întrucât în cauză s-a efectuat o expertiză, organul de soluționare a contestației, în mod corect a reținut că investirea organelor de soluționare a contestațiilor cu soluționarea pe fond a contestației ar constitui o reluare a faptelor care au făcut obiectul judecății laturii civile din cadrul procesului penal. În acest context, având în vedere aspectul potrivit căruia autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești are la bază conceptul potrivit căruia o cerere nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, DGSC - MF a reținut că există autoritate de lucru judecat în cauză, aspectele privind situația fiscală a contribuabilului fiind soluționate prin decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, decizie penală ce reprezintă titlu de creanță. Așadar, în considerentele hotărârii, instanța de fond a făcut abstracție de dispozițiile exprese ale art. 277 alin. (4) 2 Codul de procedură fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, și, fără o justificare pertinentă, a reținut faptul că, recurentului-pârât îi revenea obligația de a analiza implicațiile hotărârilor judecătorești penale asupra aspectelor fiscale din cauză. De asemenea, prima instanță a nesocotit caracterul executoriu al deciziei penale nr. 1041/04.07.2018, consfințit de dispozițiile art. 550 alin. (1) C. proc. pen., dispoziții care prevăd faptul că, hotărârile instanțelor penale devin executorii la data la care au rămas definitive. Astfel, deși există o decizie penală executorie, definitivă, care are natura unui titlu de creanță, fiind reținut cu caracter definitiv faptul că prejudiciul constatat este în cuantum de 414.484 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate conform art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/20033, instanța de fond a ignorat caracterul opozabil al acestei decizii în raport de organul de soluționare a contestației și, prin soluția sa, a pretins din partea Ministerului Finanțelor o conduită care ar contraveni autorității de lucru judecat existente în cauză. Cu alte cuvinte, dacă s-ar admite interpretarea Curții de Apel București, fie, într-o primă ipoteză, organul de soluționare a contestației ar relua analiza, pe fond, strict formal, întrucât în cauza penală părțile au propus probe, au susținut cauza, s-a efectuat o expertiză și, finalmente, s-a stabilit un prejudiciu cert, fie, într-o a doua ipoteză, organul de soluționare a contestației ar efectua o analiză proprie, nesocotind caracterul evident al autorității de lucru judecat. În atare context, soluția instanței de fond de anulare a Deciziei nr. 1003/20.03.2023 apare ca fiind, în mod vădit, în dezacord cu cadrul normativ avut în vedere de către organul de soluționare a contestației și prezentat în apărările formulate de către Ministerul Finanțelor. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. În esență, a arătat că, în cauză, contestația administrativă formulată a fost suspendată întrucât, prin actul nr. 2919/1019, A.J.F.P Olt a sesizat organele de urmărire și cercetare penală în vederea stabilirii existenței/inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, sesizare care a făcut obiectul dosarului de cercetare penală nr. 3502/104/2017. În contradicție cu criticile invocate de recurenții-pârâți, potrivit dispozițiilor art. 277 din Codul de Procedură Fiscală, dacă prin decizie se suspendă soluționarea contestației până la rezolvarea cauzei penale, organul de soluționare competent avea obligația de a relua procedura administrativă, în condițiile art. 276 alin. (1), după încetarea definitivă și executorie a motivului care a determinat suspendarea. Reluarea presupunea obligatoriu o soluționare completă și concretă a contestației, în cazul de față, în limitele stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate. Astfel, dispozițiile stabilite prin decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, precum și prin sentința civilă nr. 276/01.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul x/2019, îi erau opozabile organului fiscal, acesta având obligația de soluționare a contestației în limitele stabilite de acestea. Contrar celor invocate, inclusiv în motivarea excepției lipsei de interes, existența hotărârilor sus-menționate nu presupunea că organul fiscal nu mai avea obligația de soluționare și motivare a deciziei de soluționare a contestației administrative, ci doar că aceasta trebuia realizată în limitele hotărârilor pronunțate, chestiune pe care prima instanța a analizat-o, apreciind-o ca fiind întemeiată. În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii din 17.06.2024 și prin care s-ar fi dispus respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor, a considerat că soluția primei instanțe este una legală și se impune a fi menținută. Astfel cum a reținut și Curtea de Apel în motivarea de respingere a excepției, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor funcționează în cadrul Ministerul Finanțelor, fiind emitentul actului administrativ contestat, astfel că justifică capacitate procesuală de folosință și calitate procesuală pasivă în cauză. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Analizând recursul pârâtului Ministerul Finanțelor formulat împotriva încheierii de ședință din 17.06.2024, în ceea ce privește soluția instanței de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor, Înalta Curte constată că este nefondat. În esență, recurentul-pârât a considerat că în mod eronat a reținut instanța de fond calitatea procesuală pasivă a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor, în nume propriu, în prezenta cauză, în raport de interpretarea normelor de drept incidente, respectiv dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. și art. 1 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, din care reiese că actul administrativ contestat în cauză a fost emis în numele Ministerului Finanțelor, motiv pentru care, asigurarea reprezentării acestuia în instanță se asigură exclusiv de către Direcția Generală Juridică. Înalta Curte reține că dispozițiile pretins încălcate de instanța de fond, respectiv art. 155 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., reglementează locul citării unităților administrativ-teritoriale și a celorlalte persoane juridice de drept public ca fiind la sediul acestora, iar art. 1 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor prevede expres că sediul principal al Ministerului Finanțelor Publice este în Municipiul București, Bulevardul x. Mai reține că potrivit Structurii organizatorice a Ministerului Finanțelor, atât Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cât și Direcția Generală Juridică funcționează în cadrul acestui minister, ambele având capacitate juridică, astfel cum admite și recurentul-pârât. Prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În speță, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor, nu prezintă relevanță dispozițiile invocate de recurentul-pârât care reglementează locul citării, ci sunt incidente dispozițiile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, pe care instanța de fond le-a aplicat corect și potrivit cărora, în contenciosul administrativ, în cazul contestării unui act administrativ, calitatea procesuală activă aparține persoanei care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim de o autoritate publică, prin emiterea actului, în timp ce calitatea procesuală pasivă aparține autorității publice care a emis actul administrativ atacat. Având în vedere raportul juridic dedus judecății și actul administrativ fiscal contestat, reprezentat de Decizia nr. 1003/20.03.2023 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor care funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor și are capacitate juridică, Înalta Curte reține că această direcție este emitentul actului administrativ fiscal și justifică calitate procesuală pasivă, fiind soluționată în mod corect excepția invocată. 2.2. În ceea ce privește criticile formulate de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se susține că instanța de fond nu a pus în discuția părților și nu a soluționat excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare, Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate. Deși este adevărat că pârâta a invocat expres, prin întâmpinarea formulată la fondul cauzei, excepția lipsei de interes a acțiunii, Înalta Curte constată că argumentele aduse în susținerea acestei excepții se suprapun cu argumentele care vizează fondul cauzei dedus judecății, argumente pe care prima instanță le-a pus în discuția contradictorie a părții, le-a analizat și le-a respins motivat, astfel că nu se poate reține încălcarea de către instanță a dreptului părților la apărare, nefiind incident motivul de casare invocat. 2.3. Cu privire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care se invocă existența unor motive contradictorii, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate. În practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției. În speță, niciuna dintre aceste ipoteze nu se întâlnește, din cuprinsul hotărârii recurate, considerente și dispozitiv, rezultând în mod clar ceea ce a decis instanța de fond și anume faptul că actul administrativ-fiscal atacat este nelegal, având în vedere faptul că prin decizia de impunere nr. x/01.08.2014 cuantumul obligațiilor fiscale a fost stabilit în sumă totală de 4.277.243 RON, iar instanța penală a stabilit un cuantum al prejudiciului diferit, respectiv suma de 414.484 RON la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, stabilite în mod definitiv prin decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în cauza nr. 3502/104/2017. Ceea ce invocă recurenta-pârâtă reprezintă, în realitate, o critică în legătură cu modul în care judecătorul a aplicat textele de lege referitoare la incidența autorității de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive în fața instanței civile, iar nu un viciu al hotărârii, care să atragă casarea acesteia în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., pentru motive contradictorii. Așadar, faptul că recurenta-pârâtă consideră argumentele instanței de fond greșite nu prezintă nicio relevanță din perspectiva acestui motiv de casare, iar aspectele vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. 2.4. Analizând criticile recurenților-pârâți cu privire la soluția pronunțată pe fondul dedus judecății, Înalta Curte constată că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente speței. Sub un prim aspect, se reproșează instanței de fond că a făcut abstracție de dispozițiile exprese ale art. 277 alin. (4) Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, și, fără o justificare pertinentă, a reținut faptul că, recurentului-pârât îi revenea obligația de a analiza implicațiile hotărârilor judecătorești penale asupra aspectelor fiscale din cauză. Înalta Curte amintește că legalitatea unui act administrativ se apreciază exclusiv prin raportare la normele juridice în vigoare la momentul adoptării sau emiterii sale. În cauză, raporturile juridice dintre părți s-au născut în legătură cu decizia de impunere nr. x/01.08.2014 care a fost emisă de organele fiscale înainte de intrarea în vigoare a noului cod de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), reținându-se în mod corect de către instanță incidența dispozițiilor art. 214 alin. (4) din O.U.G. nr. 92/2003. În plus, Înalta Curte observă că dispozițiilor art. 214 din O.U.G. nr. 92/2003 le corespund, în prezent, prevederile art. 277 din Legea nr. 207/2015, acestea având un conținut aproape identic, recurenta-reclamantă fiind nemulțumită de modul în care au fost interpretate și aplicate aceste dispoziții legale. Sub un al doilea aspect, se reproșează instanței că a nesocotit caracterul executoriu al deciziei penale nr. 1041/04.07.2018, care are natura unui titlu de creanță, ignorându-se caracterul opozabil al acestei decizii în raport cu organul de soluționare a contestației. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că prima instanță nu a nesocotit caracterul executoriu al deciziei penale nr. 1041/04.07.2018, ci dimpotrivă a reținut că în fața organelor penale prejudiciul a fost stabilit cu certitudine, astfel că din perspectivă civilă cuantumul prejudiciului nu poate fi unul diferit din moment ce a fost determinat de aceleași fapte. Chiar dacă organele fiscale procedează la corectarea evidenței fiscale prin operațiuni administrative, de compensare a sumelor reprezentând prejudiciu, achitate în cursul procesului penal, eventual de scădere a unor obligații, în acord cu considerentele și dispozițiile hotărârii instanței penale, acest fapt nu justifică, din punct de vedere legal, menținerea deciziei de impunere nr. x/01.08.2014 emisă de AJFP Olt pentru un prejudiciu al cărui cuantum este diferit decât cel stabilit prin hotărârea definitivă a instanței penale care a soluționat acțiunea civilă cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. În acord cu dispozițiile art. 214 alin. (4) din O.U.G. nr. 92/2003 care prevăd că "Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.", Înalta Curte constată că organul de soluționare a contestației administrative avea obligația legală de a analiza implicațiile hotărârilor judecătorești penale asupra aspectelor fiscale în cauză. Cum prin decizia de impunere nr. x/01.08.2014 cuantumul obligațiilor fiscale a fost stabilit în sumă totală de 4.277.243 RON, iar instanța penală a stabilit cuantumul prejudiciul la suma de 414.484 RON, în mod corect a reținut instanța că se impune anularea, în parte, a deciziei de impunere nr. x/01.08.2014 emisă de AJFP Olt pentru diferența dintre sumele cuprinse în aceasta și suma de 414.484 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, stabilite în mod definitiv prin decizia penală nr. 1041/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în cauza nr. 3502/104/2017. Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. 2.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de pârâți, ca nefondate. Având în vedere cererea intimatului-reclamant de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îi va obliga la plata sumei de 5000 RON.