Decizia nr. 3421/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cauzei și hotărârea primei instanțe Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 18.02.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L., B. S.R.L. și Asocierea A. S.R.L. și B. S.R.L., a formulat acțiune în anulare împotriva Sentinței arbitrale nr. 69 din 19.11.2020, a încheierii din 18.01.2021, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de către Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, precum și a următoarelor încheieri interlocutorii: încheierea de ședință din 30 septembrie 2019, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a expertului judiciar desemnat în cauză; încheierea de ședință din 22 noiembrie 2019, prin care a fost respinsă cererea de anulare/efectuare a unui nou raport de expertiză tehnică în specialitatea Căi Ferate, Drumuri și Poduri, solicitând anularea în tot a hotărârilor arbitrale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral, cu obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 829/26.05.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a trimis dosarul la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal, complet specializat în achiziții publice. Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4970/08.09.2021, a admis, la rându-i, excepția necompetenței materiale, a declinat cauza în favoarea Curții de Apel București și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Prin Decizia nr. 5404/09.11.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind reînregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe la 06.01.2022, sub nr. x/2022. Prin sentința civilă nr. 1287 din 7 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepția tardivității și excepția inadmisibilității acțiunii în anulare. A admis acțiunea în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 69/19.11.2020 și a încheierii de ședință din 18.01.2021, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2017, pe care le-a anulat în parte, în ceea ce privește dispozițiile referitoare la acordarea cu TVA a sumelor reprezentând prejudicii (costuri) aferente Disputelor 1 și 2, și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, în limitele anulării. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței arbitrale nr. 69/19.11.2020 și ale încheierii de ședință din 18.01.2021. A respins acțiunea în anulare formulată împotriva încheierilor de ședință din 30.09.2019 și 22.11.2019 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2017, ca neîntemeiată. A respins cererea petentei-pârâte C.N.A.I.R. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a obligat petenta-pârâtă să plătească intimatelor-reclamante suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererile de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, au formulat recurs atât reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., cât și pârâtele A. S.R.L., B. S.R.L. și Asocierea A. S.R.L. și B. S.R.L.. 2.1. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, în raport cu incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea sentinței recurate în ceea ce privește soluția de anulare în parte a sentinței arbitrale și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În subsidiar, a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, cu reținerea cauzei spre judecare, iar pe fondul cererii de recurs, admiterea acțiunii în anulare, desființarea în tot a Sențintei arbitrale nr. 69 din 19.11.2020, a încheierii din 18.01.2021, precum și a încheierilor interlocutorii, pronunțate în dosarul arbitral nr. x/2017, cu consecință trimiterii cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral, precum și obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea normelor imperative cuprinse în art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora singura soluție pe care o poate pronunța instanța care admite acțiunea în anulare este aceea a anulării în totalitate a hotărârii arbitrale, pentru că orice nelegalitate a hotărârii arbitrale afectează actul în ansamblul său. În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentința pentru încălcarea prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., raportate la art. 2545 din C. civ., art. 332, 338, 44, 42 alin. (1) pct. 13 și art. 22 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, prin faptul că instanța judecătorească a nesocotit că sentința arbitrală și încheierile atacate încalcă ordinea publică, bunele moravuri și normele legale, sub aspectul naturii juridice a termenului reglementat de H.G. nr. 1405/2010 pentru sub-clauza 20.1 și al lipsei de imparțialitate a expertului judiciar. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., în sensul că sentința recurată conține considerente contradictorii, care nu susțin soluția pronunțată prin dispozitiv. 2.2. Recurentele-pârâte și-au încadrat recursul în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea parțială a sentinței recurate în ceea ce privește soluția de respingere a excepției tardivității formulării acțiunii în anulare a CNAIR și, în consecință, respingerea actiunii ca fiind tardiv formulată; casarea parțială a sentinței recurate în ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în anulare formulate de CNAIR și, în consecință, respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă; casarea parțială a sentinței recurate în ceea ce privește soluția de admitere parțială a acțiunii în anulare formulate de CNAIR împotriva sentinței arbitrale nr. 69/19.11.2020 și a încheierii de ședință din 18.01.2021, și, în rejudecare, respingerea acestei acțiuni, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În esență, recurentele-pârâte au formulat următoarele critici: a) Instanța a respins în mod greșit excepția tardivității formulării acțiunii în anulare, încălcând prevederile art. 611 alin. (1) din C. proc. civ.- motiv încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. b) Instanța a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, cu o motivare nelegală, încălcând prevederile art. 608 și 425 din C. proc. civ.- motiv încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. c) Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și altceva decât a solicitat CNAIR prin acțiunea în anulare, încălcând art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.- motiv încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. d) Instanța a procedat greșit prin faptul că a admis acțiunea în anulare în parte, încălcând prevederile Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată și ale art. 268 și 286 din Codul fiscal și cu o motivare străină- motiv încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate 3.1. Recurentele-pârâte au depus la dosar întâmpinare la recursul exercitat de reclamantă, formulând apărări ample față de criticile din recurs și solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. 3.2. Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare față de recursul pârâtelor și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând motivelor invocate de acestea cu privire la nelegalitatea sentinței atacate. 3.3. Recurentele-pârâte au depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă, solicitând respingerea apărărilor formulate.

Alte aspecte procedurale Prin încheierea din 12 februarie 2025, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, întemeiată în drept pe art. 267 din TFUE, cu privire la următoarele întrebări: "Întrebarea nr. 1: Dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 73 din Directiva Principală de TVA trebuie interpretate în sensul în care sumele suplimentare acordate printr-o hotărâre judecătorească sau arbitrală (compuse din costuri directe, costuri indirecte și profit) la care este îndreptățit prestatorul având în vedere prelungirea duratei de execuție și efectuarea unor lucrări suplimentare sunt incluse în baza de impozitare a TVA deoarece reprezintă plata suplimentară pentru servicii de construcții în sfera de aplicare a TVA? Întrebarea nr. 2: Este relevant în acest sens că beneficiarul lucrărilor de construcții nu a acceptat costurile suplimentare, acestea fiind impuse în urma unei decizii arbitrale/judecătorești și percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate între părți? Întrebarea nr. 3: În scopul stabilirii regimului de TVA, există vreo deosebire între natura sumelor acordate suplimentar, adică sume menite să acopere costurile directe, respectiv costurile indirecte, respectiv profitul nerealizat? Întrebarea nr. 4: Există vreo deosebire în scopul determinării regimului de TVA dacă sumele sunt acordate avându-se în vedere prelungirea duratei de execuție, respectiv pentru lucrări suplimentare?" Motivarea soluției a fost expusă pe larg în conținutul încheierii, conform art. 233 alin. (1) lit. j) din C. proc. civ., centrată fiind pe ideea că, în esență, întrebările formulate vizează preponderent aspecte legate de dreptul național, practica judiciară internă sau elemente particulare ale speței deduse judecății, care țin de însăși rezolvarea pe fond a cauzei.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele invocate prin cererile de recurs și cu apărările formulate prin întâmpinări, ținând seama de dispozițiile legale incidente și de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentele-pârâte este fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed, iar recursul formulat de reclamanta C.N.A.I.R. S.A. este nefondat. 5.1. Precizări preliminare Curtea de apel a fost învestită, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) și f) din C. proc. civ., cu o acțiune în anularea sentinței arbitrale nr. 69 din 19.11.2020, a încheierii din 18.01.2021, de îndreptare a unor erori materiale din sentință, precum și a mai multor încheieri interlocutorii pronunțate în dosarul nr. x/2017 de către Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, astfel cum sunt indicate la pct. 1 din prezenta decizie. Prin sentința arbitrală nr. 69/19.11.2020, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis în parte cererea reclamantelor Asocierea A. S.R.L. - B., A. S.R.L. și B., astfel cum a fost precizată la 18.06.2020, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., iar prin încheierea de ședință din 18.01.2021 a fost soluționată cererea reclamantelor de îndreptare a erorilor materiale, lămurire și completare a sentinței arbitrale nr. 69/19.11.2020, vizând atât unele mențiuni eronate sau incomplete, cât și erori de calcul al sumelor stabilite prin dispozitivul sentinței. În final, prin sentința arbitrală, astfel cum a fost îndreptată și lămurită prin încheierea din 18.06.2020, instanța arbitrală a dispus: 1) obligarea CNAIR la plata sumei de 140.915.491,32 RON plus TVA în cuantum de 24.030.520,65 RON, și respectiv 164.946.011,97 RON (sumă care include TVA) cu titlu de prejudiciu (costuri) aferente Disputei 1, a sumei de 3.370.416,14 RON (sumă care include TVA) prejudiciu (costuri) aferente Disputei 2 și respingerea capătului de cerere aferent Disputei 3 ca neîntemeiat; 2) obligarea CNAIR la plata dobânzii penalizatoare aferente primului capăt de cerere, astfel cum a fost admis în parte, determinată provizoriu la data de 05.06.2020, în sumă totală de 37.707.986,6 RON, din care suma de 11.668.700,85 RON, determinată provizoriu la 05.06.2020, reprezintă dobânda penalizatoare aferentă costurilor generate de Evenimentele 6,8, 9 și Profit din cadrul Disputei 1, calculată începând cu 09.03.2018 și până la data plății efective de către CNAIR a debitului principal, iar suma de 26.039.285,75 RON, determinată provizoriu la 05.06.2020, reprezintă dobânda penalizatoare aferentă costurilor generate de restul evenimentelor din cadrul Disputei 1 și Disputa 2, calculată începând cu data de 17.01.2017 și până la data plății efective de către CNAIR a debitului principal; 3) obligarea CNAIR la prelungirea duratei de execuție cu 720 de zile (până la 09.03.2018), zile de prelungire a duratei de execuție determinate de evenimentele de revendicare aferente Disputei 1; 4) obligarea CNAIR la plata cheltuielilor arbitrale în sumă de 1.901.652,08 RON. Judecând acțiunea în anulare în temeiul art. 613 din C. proc. civ., Curtea de apel a respins, ca neîntemeiate, excepția tardivității și excepția inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 69/19.11.2020 și încheierii de ședință din 18.01.2021, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2017, pe care le-a anulat în parte, în ceea ce privește dispozițiile referitoare la acordarea cu TVA a sumelor reprezentând prejudicii (costuri) aferente Disputelor 1 și 2, și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, în limitele anulării, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței arbitrale și ale încheierii de ședință din 18.01.2021, a respins acțiunea în anulare formulată împotriva încheierilor de ședință din 30.09.2019 și 22.11.2019, ca neîntemeiată, a respins cererea petentei-pârâte C.N.A.I.R. S.A. (reclamanta din acțiunea în anulare) privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a obligat această parte să plătească intimatelor-reclamante (pârâtele din acțiunea în anulare) suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 5.2. Analiza motivelor de casare Efectuând propria evaluare a raportului juridic dedus judecății prin prisma criticilor formulate în cererile de recurs, în limitele permise acestei căi de atac prin dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: 5.2.1. Recursul recurentei-reclamante CNAIR Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 3 din prezenta decizie, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentința pe motiv că a fost pronunțată cu încălcarea normelor imperative cuprinse în art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora singura soluție pe care o poate pronunța instanța care admite acțiunea în anulare este aceea a anulării în totalitate a hotărârii arbitrale, pentru că orice nelegalitate a hotărârii arbitrale, sancționată cu nulitatea, afectează actul în ansamblul său. În sprijinul susținerilor sale, a invocat jurisprudența instanței supreme, indicând două hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, respectiv deciziile nr. 1247/15.04.2010 și 662/18.03.2022 (în realitate, 2021, n.n.). Susținerile recurentei CNAIR au fost combătute prin întâmpinare de recurentele-pârâte, care au atașat la dosar extrase din doctrina de specialitate și hotărâri judecătorești în sens contrar- deciziile ÎCCJ, secția a II-a civilă nr. 693/16.02.2006, 561/14.02.2014, 768/25.03.2021, 2553/24.11.2021 . Analizând argumentele părților în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține că, potrivit art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., "Admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) și e), va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii; b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puțin una dintre părți solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunța în fond, în limitele convenției arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunța în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunța mai întâi hotărârea de anulare și, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părțile au convenit expres ca litigiul să fie soluționat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluționa cauza în echitate." Contrar susținerilor recurentei-reclamante, partea introductivă a alineatului citat, care utilizează generic expresia "va anula hotărârea arbitrală", nu poate fi interpretată literal, în sensul că, indiferent de motivul de nulitate reținut, hotărârea arbitrală ar trebui să fie anulată în totalitate. Deși prezintă unele elemente derogatorii, expres prevăzute de C. proc. civ. și justificate de specificul procedurii arbitrale, acțiunea în anularea hotărârii arbitrale se integrează în ansamblul mijloacelor procesuale reglementate de acest cod pentru protejarea drepturilor subiective sau a situațiilor juridice invocate de părți și este supusă principiilor fundamentale ale procesului civil. Împrejurarea că în textul legii nu există o mențiune expresă în sensul anulării în tot sau în parte nu constituie un temei suficient de natură să justifice, prin ea însăși, soluția de anulare integrală a hotărârii arbitrale. În cazul admiterii acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, măsura în care se dispune anularea acesteia, fie în tot, fie în parte, trebuie să se coreleze logic cu limitele în care criticile de nelegalitate au fost formulate și se dovedesc fondate. După cum s-a mai reținut în jurisprudența Înaltei Curți, dacă prin hotărârea pronunțată în temeiul art. 613 din C. proc. civ. ar fi soluționate mai multe cereri, dintre care unele au caracter principal și altele sunt incidentale, iar acțiunea în anulare s-ar îndrepta doar împotriva unora dintre soluțiile oferite prin dispozitiv, nu împotriva tuturor, interpretarea art. 613 alin. (3) C. proc. civ., în sensul care ar permite ca admiterea acțiunii în anulare să determine anularea în tot a hotărârii contraveni principiului disponibilității, prevăzut în art. 9 din C. proc. civ., dar și logicii juridice. Același raționament trebuie urmat și atunci când doar unele dintre criticile formulate prin acțiunea în anulare se dovedesc fondate; anularea hotărârii arbitrale nu poate fi decât parțială, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la pronunțarea formală a unei soluții care nu este susținută prin motivele de nulitate reținute în considerente. De aceea, soluția de anulare în parte a hotărârii arbitrale, într-o interpretare rațională a art. 613 alin. (3) C. proc. civ., nu este susceptibilă de critici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., cele două soluții în sens contrar etalate de recurenta-reclamantă nefiind în măsură să cristalizeze o jurisprudență consolidată care să conducă la o altă dezlegare a problemei de drept aflate în dispută judiciară în cauza de față. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., în sensul că sentința recurată conține considerente contradictorii, care nu susțin soluția pronunțată prin dispozitiv. Astfel, a susținut că, deși în contextul analizei modului în care a fost analizată problematica obiecțiunilor la raportul de expertiză a fost admis caracterul de norme imperative al prevederilor legale referitoare la administrarea probelor și dreptul la apărare, instanța arbitrală s-a contrazis ulterior, reținând că modalitatea în care au fost evaluate probele administrate în fața tribunalului arbitral nu poate constitui motiv de anulare a hotărârii arbitrale în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., întrucât acest text se referă numai la încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispozițiilor imperative ale legii. În analiza criticii formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte pornește de la premisa că acest caz de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare. Recurenta-reclamantă a indicat teza referitoare la existența unor motive contradictorii, dar în conținutul sentinței arbitrale nu pot fi identificate aspecte ținând de calitatea motivării care să poată fi subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Argumentele care au fundamentat soluția pronunțată asupra fondului au fost prezentate în mod coerent, fără contradicții; în realitate, modul în care a fost argumentată critica din recurs denotă o confuzie între două aspecte diferite ale regimului probator între care nu se poate pune semnul egalității: pe de o parte, legalitatea probelor, în raport cu normele de procedură ce reglementează admisibilitatea și administrarea probelor, și, pe de altă parte, aprecierea (sau evaluarea) probelor, în care intervine raționamentul subiectiv al judecătorului. Faptul că recurenta nu împărtășește acest raționament nu poate conduce la incidența cazului de casare menționat, criticile asupra soluției urmând a fi analizate în contextul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. . În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentința sub două aspecte, pe care le-a subsumat încălcării dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., referitoare la ordinea publică, bunele moravuri și normele legale imperative: încălcarea prevederilor art. 2545 din C. civ. în ceea ce privește decăderea antreprenorului din dreptul de a mai pretinde despăgubiri, ceea ce, în opinia recurentei-reclamante ar fi atras inadmisibilitatea acțiunii arbitrale și nesocotirea dispozițiilor art. 332, 338, 44, 42 alin. (1) pct. 13 și art. 22 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, cu referire la lipsa de imparțialitate a expertului judiciar. Cu privire la încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 2545 C. civ., Înalta Curte are în vedere că acest text normativ conține reglementarea de principiu a termenelor de decădere, care pot fi instituite prin lege sau prin voința părților, pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. Prin sentința recurată, Curtea de apel a reținut că tribunalul arbitral nu a nesocotit dispozițiile art. 2545 C. civ., atâta timp cât acesta a procedat la interpretarea efectelor juridice pe care le produce sub-clauza 20.1 din Condițiile speciale ale Contractului și a ajuns la concluzia că termenul de 28 de zile nu este un termen de decădere per se, ci un termen contractual pentru transmiterea înștiințării de revendicare. Prin urmare, în aprecierea judecătorului fondului, acest motiv de desființare a sentinței arbitrale vizează modul de interpretare a probelor, respectiv a contractului încheiat între părți, și greșeli de judecată și de netemeinicie a hotărârii arbitrale, care impun o analiză a fondului cauzei ce nu se circumscrie limitelor acțiunii acțiunii în anulare reglementate de dispozițiile art. 608 C. proc. civ. Această interpretare este împărtășită și de instanța de control judiciar, nefiind susceptibilă de critici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, faptul că utilizarea condițiilor contractuale FIDIC a fost aprobată prin H.G. nr. 1405/2010- aceste condiții, care constituie partea reglementară, prestabilită a contractului fiind prevăzute în anexele hotărârii de Guvern- nu atrage de plano, pentru subclauza 20.1, referitoare la revendicările antreprenorului, aplicarea normelor de drept imperative ale art. 2545 din C. civ. și, subsecvent, plasarea acestei probleme de drept sub incidența motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) pct. h) din C. proc. civ. Potrivit art. 2547 din C. civ., dacă din lege sau din voința părților nu reiese în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție, ceea ce induce ideea că nu orice termen contractual, chiar prevăzut într-o clauză reglementară, este termen de decădere, care exclude orice posibilitate de interpretare, ci acest aspect trebuie să rezulte neîndoielnic din conținutul normei. Așa fiind, instanța de fond a stabilit corect că problema litigioasă în discuție vizează interpretarea clauzelor contractuale, iar considerentele expuse de tribunalul arbitral cu privire la înțelesul clauzei respective nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea acțiunii în anulare, atât timp cât acestea nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii Cât privește cealaltă critică formulată de recurenta CNAIR, Înalta Curte constată că art. 332 din cod nu instituie o normă imperativă specială cu privire la recuzarea expertului, ci face trimitere la regimul incompatibilităților aplicabil în cazul judecătorilor, iar instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., în sensul că acesta reglementează un caz de incompatibilitate relativă, incident doar dacă există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului/expertului, ceea ce implică o apreciere subiectivă a unei situații de fapt, care nu intră în câmpul de aplicare al art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. În acest context, nu ar putea fi reținută nici nesocotirea dispozițiilor art. 338, 44, și art. 22 din C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, aceste încălcări fiind invocate în strânsă legătură cu situația premisă a pretinsei încălcări a art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. prin respingerea cererii de recuzare a expertului. 5.2.2. Recursul recurentelor-pârâte Prima dintre criticile formulate de recurentele-pârâte, încadrată de acestea în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., vizează soluția de respingere a excepției tardivității formulării acțiunii în anulare, care, în opinia autoarelor recursului, încalcă dispozițiile art. 611 alin. (1) din C. proc. civ. Această prevedere legală are următorul conținut: "Acțiunea în anulare va fi introdusă la curtea de apel în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Dacă s-a formulat o cerere potrivit art. 604, termenul curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, a încheierii prin care a fost soluționată cererea." În esență, teza recurentelor-pârâte este aceea că teza a II-a a art. 611 alin. (1) se aplică diferențiat, în sensul că, în cazul în care s-a formulat o cerere de lămurire, completare sau îndreptare a hotărârii, potrivit art. 604 termenul de o lună pentru formularea acțiunii în anulare se calculează de la data comunicării încheierii numai pentru partea care a formulat cererea respectivă. În schimb, pentru cealaltă parte, termenul curge de ladata comunicării hotărârii inițiale. Această interpretare nu poate fi primită. Contrar celor afirmate în recurs, Înalta Curte reține că din conținutul normativ al prevederilor art. 611 alin. (1) C. proc. civ. rezultă voința legiuitorului de a reglementa o acțiune în anulare unică, ce poate fi promovată împotriva hotărârii arbitrale în termen de o lună, termen ce curge, în funcție de introducerea sau nu a uneia dintre cererile reglementate de art. 604 C. proc. civ., fie de la data comunicării hotărârii inițiale, fie de la data comunicării hotărârii de lămurire sau completare ori a încheierii de îndreptare a conținutului inițial al hotărârii arbitrale. Practic, pronunțarea unei hotărâri de lămurire sau completare ori a unei încheieri de îndreptare are ca efect prorogarea momentului de început al calculului termenului de introducere a acțiunii în anulare, până la data comunicării hotărârii sau încheierii pronunțate în temeiul art. 604 alin. (5) din C. proc. civ., care face parte intergrantă din hotărârea arbitrală inițială. Acțiunea în anulare reglementată de art. 608-613 din C. proc. civ. nu este o cale de atac, care să se exercite distinct împotriva fiecăreia dintre hotărârile sau încheierile pronunțate de tribunalul arbitral, ci o acțiune de fond care învestește jurisdicția statală cu un control unitar, integrat, al tuturor elementelor procedurii arbitrale, în cadrul unui demers judiciar unic, iar în temeiul art. 608 alin. (2) din cod, neregularitățile ce pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604 C. proc. civ. nu mai pot fi invocate pe calea acțiunii în anulare. În condițiile în care acțiunea în anulare reprezintă singura modalitate de acces la o instanță judecătorească a părților unei dispute arbitrale, interpretarea propusă de recurentele-pârâte, dincolo de ceea ce rezultă din textul normativ în discuție, ar avea ca efect instituirea unei restrângeri a dreptului la acces la justiție care ar afecta echilibrul rezonabil între mijloacele folosite și scopul vizat. În consecință, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 611 alin. (1) C. proc. civ., faptul că o parte din acțiunea arbitrală nu a formulat cererea întemeiată pe dispozițiile art. 604 din C. proc. civ. neavând ca efect determinarea diferențiată a termenului de învestire a instanței judecătorești cu acțiunea în anulare. Următorul motiv de recurs, pe care părțile l-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., vizează soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în anulare, în privința căreia se susține că a fost pronunțată cu o motivare nelegală, încălcând prevederile art. 608 și 425 din C. proc. civ. În esență, recurentele-pârâte consideră că încadrarea argumentelor reclamantei în ipotezele prevăzute de art. 608 alin. (2) lit. h) și f) din acțiunea în anulare constituie o chestiune de admisibilitate a acțiunii, iar nu una de fond, așa cum a reținut prima instanță. Înalta Curte constată că nici această critică a recurentelor-pârâte nu este întemeiată. În contextul în care reclamanta susține și tinde să convingă instanța judecătorească de faptul că tribunalul arbitral ar fi dat mai mult decât s-a cerut și s-a pronunțat cu încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, în sentința recurată s-a reținut corect că demersul judiciar este circumscris unor motive edictate clar de legea procesual civilă, iar analiza particulară a încadrării susținerilor părții în ipotezele indicate de 608 alin. (1) lit. h) și f) C. proc. civ. este o chestiune care implică examinarea fondului cauzei, iar nu admisibilitatea acțiunii. Prin ultimele două motive de recurs se critică modul de soluționare a fondului cauzei, prin sentința arbitrală nr. 69/19.11.2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 18.01.2021, în ceea ce privește anularea dispozițiilor referitoare la acordarea cu TVA a sumelor reprezentând prejudicii(costuri) aferente Disputelor 1 și 2 și trimiterii cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral, în limitele anulării. Sub aceste aspecte, recurentele-pârâte au arătat, pe de o parte, că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și altceva decât a solicitat CNAIR prin acțiunea în anulare, încălcând art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., și, pe de altă parte, că instanța a încălcat prevederile Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată și ale art. 268 și 286 din Codul fiscal, cu o motivare străină de cauză. Cu privire la fondul problemelor litigioase, prin sentința arbitrală, astfel cum a fost îndreptată și lămurită prin încheierea din 18.06.2020, instanța arbitrală a admis în parte cererea reclamantelor din acțiunea arbitrală (recurentele-pârâte din cauza de față) și a obligat CNAIR la plata sumei de 140.915.491,32 RON plus TVA în cuantum de 24.030.520,65 RON, și respectiv 164.946.011,97 RON (sumă care include TVA) cu titlu de prejudiciu (costuri) aferente Disputei 1, a sumei de 3.370.416,14 RON (sumă care include TVA) prejudiciu (costuri) aferente Disputei 2. Prin sentința atacată cu recurs, Curtea de apel a anulat în parte această soluție, în ceea ce privește dispozițiile referitoare la acordarea cu TVA a sumelor reprezentând prejudicii (costuri) aferente Disputelor 1 și 2, și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, în limitele anulării, reținând că tribunalul a pronunțat sentința arbitrală cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 268 și 286 din Codul fiscal, întrucât a acordat costuri indirecte suplimentare și profitul suplimentar cu TVA. Articolul 268 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal reglementează operațiunile impozabile din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, iar dispozițiile art. 286 alin. (4) lit. b) din același act normativ exclud din baza de impozitare "sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă/definitivă și irevocabilă, după caz, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate." În motivarea sentinței, judecătorul fondului a reținut următoarele argumente relevante pentru problema supusă analizei: "Din considerentele sentinței arbitrale rezultă că prejudiciile despăgubite pentru Disputa 1 constau din costuri directe, costuri indirecte suplimentare și profitul la care este îndreptățit atreprenorul având în vedere prelungirea duratei de execuție, iar prejudiciile despăgubite pentru Disputa 2 constau din costuri indirecte suplimentare. Curtea constată că tribunalul arbitral a acordat toate sumele cu TVA, fără a răspunde în vreun fel apărărilor pârâtei care a calificat toate costurile ca fiind daune-interese, motiv pentru care acestea nu intră în baza de impozitare a TVA(pagina 257 a sentinței arbitrale). Mai mult decât atât, la paginile 275 și 283 ale sentinței tribunalul arbitral a reținut "costurile suplimentare nu fac parte din prețul contractului, la fel cum în genere prețul unui contract nu include și clauzele penale și alte despăgubiri civile datorate de o parte alteia pentru încălcarea contractului", respectiv "tribunalul arbitral precizează că sumele acordate reclamantei drept costuri suplimentare au natura juridică de daune interese". Or, fiind daune-interese, costurile indirecte suplimentare și profitul nu intră în baza de impozitare a TVA. Curtea mai reține că situația de fapt și cea juridică din prezenta cauză sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-295/17 MEO, invocată de intimatele-reclamante în întâmpinare. Cauza respectivă avea ca ipoteză de lucru faptul că un operator economic a stipulat că, în cazul rezilierii anticipate de către clientul său sau pentru un motiv imputabil acestuia din urmă a unui contract de prestări de servicii care prevede o perioadă minimă de contractare, operatorul economic este îndreptățit să perceapă o sumă care corespunde celei pe care acest operator ar fi primit-o în restul perioadei respective în lipsa unei astfel de rezilieri. În acest context, CJUE a constatat că trebuie să fie considerată drept remunerație pentru o prestare de servicii efectuată cu titlu oneros și supusă ca atare acestei taxe suma care corespunde celei pe care acest operator ar fi primit-o în restul perioadei respective în lipsa unei astfel de rezilieri. Or, este evident că nu aceasta este situația în cauza de față, în care sumele acordate nu fac parte din prețul contractului, ci au natura de despăgubiri civile(daune-interese). Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază ca întemeiată acțiunea în anulare formulată de petentă." Cu alte cuvinte, deși în sentința recurată s-a pornit de la premisa, cel puțin pentru Disputa nr. 1, că despăgubirile acordate conțin "costuri directe, costuri indirecte suplimentare și profitul la care este îndreptățit atreprenorul având în vedere prelungirea duratei de execuție", problema despăgubirilor a fost tratată în bloc și în final, în contextul analizei comparative în raport cu situația juridică avută în vedere de CJUE în cauza C-295/17, s-a ajuns la concluzia că "este evident că nu aceasta este situația în cauza de față, în care sumele acordate nu fac parte din prețul contractului, ci au natura de despăgubiri civile (daune-interese)". Practic, instanța de fond a considerat întemeiată critica potrivit căreia tribunalului arbitral nu a făcut distincția între costurile indirecte și costurile directe și a acordat toate sumele cu TVA, dar la rândul ei a considerat ca fiind evidentă concluzia diametral opusă, în sensul că în cauza de față toate sumele acordate au natura unor daune interese, nesupuse TVA conform art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, fără să analizeze efectiv argumentele părților din perspectiva dreptului național și a jurisprudenței CJUE și fără a mai ține seama nici măcar de distincțiile pe care le reținuse în paragrafele anterioare ale sentinței în privința conținutului Disputelor 1 și 2, context în care înseși limitele anulării sentinței arbitrale și ale trimiterii spre rejudecare sunt neclare. De asemenea, Înalta Curte constată că, pronunțând sentința fără să cerceteze efectiv fondul cauzei și să stabilească natura juridică a sumelor pretinse de părți (în sensul de a stabili dacă sumele acordate prin sentința arbitrală corespund sau nu unor remunerații pentru prestații efectuate cu titlu oneros și supuse ca atare TVA), instanța de fond a nesocotit și nuanțele pe care le conține chiar art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, care nu exclude din baza impozitate orice sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, ci doar pe cele percepute "peste prețurile și/sau tarifele negociate". În consecință, instanța de control judiciar constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., analiza celorlalte argumente devenind de prisos în acest stadiu procedural.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa în parte sentința recurată, în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii în anulare formulate de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (C.N.A.I.R. S.A.) și de anulare în parte a sentinței arbitrale nr. 69/19.11.2020 și a încheierii de ședință din 18.01.2021, și va trimite cauza aceleiași instanțe de fond, care urmează să rejudece fondul pricinii în limitele ce rezultă din considerentele prezentei decizii, ținând seama de problemele de drept dezlegate în recurs și de toate celelalte motive și apărări invocate în cauză, prin raportare la dreptul național și la jurisprudența CJUE în materia TVA, conform art. 501 din C. proc. civ.