Decizia nr. 3214/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 325/2024 a Curții de Apel Ploiești

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 13.03.2023 sub numărul de dosar x/2023 reclamanta Parohia "Sf. Ioan Botezătorul "în conformitate cu prevederile art. 3 pct. 7 din O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a înțeles să formuleze contestație împotriva Deciziei nr. 10536 din data de 15 decembrie 2022 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a cărei anulare în parte o cere în sensul că propunerea acordării de măsuri compensatorii să fie pentru terenul situat în municipiul Ploiești, str. x, jud. Prahova în suprafață de 731 mp (și nu 181 mp cum a stabilit Comisia) împreună cu obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România la emiterea unei noi decizii în acest sens.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 325 din 5 iulie 2024, Curtea de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte decizia 10563/15.12.2022 și a dispus obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent raportat la suprafața de 850 mp2 conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert A.. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. . 325 din 5 iulie 2024 a Curții de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare. Recurenta Comisia Specială de Retrocedare susține că sentința civilă nr. 325/05.07.2024 este nelegală și netemeinică în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., întrucât instanța de fond ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 și ale normelor metodologice aferente, depășind limitele învestirii și ignorând cadrul normativ special al procedurii administrative de retrocedare. În ceea ce privește modul în care instanța a analizat obiectul cererii de retrocedare, recurenta arată că instanța de fond a reținut în mod eronat că suprafața de teren relevantă este cea rezultată din raportul de expertiză judiciară A., respectiv 850 m.p., deși reclamanta solicitase în mod expres doar suprafața de 640 m.p. identificată prin Decretul nr. 88/1986. Comisia subliniază că, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 1 din Normele metodologice, cererea de retrocedare trebuie formulată distinct pentru fiecare imobil, cu indicarea exactă a suprafeței și a actelor doveditoare, iar limitele învestirii sunt stabilite exclusiv de persoana care se consideră îndreptățită.

În aceste condiții, instanța nu putea extinde obiectul cererii și nu putea acorda mai mult decât s-a solicitat, întrucât ar fi încălcat principiul disponibilității. Recurenta critică și modul în care instanța a valorificat raportul de expertiză judiciară și planul de situație rectificat depus ulterior procedurii administrative. Comisia arată că, la momentul soluționării cererii nr. x/27.09.2005, în dosarul administrativ nu exista niciun plan de situație rectificat, ci doar planul aferent raportului de expertiză extrajudiciară B., care indica o suprapunere de 459 m.p. cu terenul de 2.105 m.p. aflat deja în proprietatea parohiei, rezultând astfel o diferență de 181 m.p. pentru care se puteau propune măsuri compensatorii.

În opinia Comisiei, instanța a aplicat în mod greșit principiul aflării adevărului, întrucât controlul de legalitate al actului administrativ trebuie realizat exclusiv prin raportare la situația de fapt și de drept existentă la data emiterii deciziei contestate. Instanța nu putea suplini lipsa probelor depuse în procedura administrativă și nu putea fundamenta nelegalitatea deciziei pe înscrisuri depuse ulterior, întrucât aceasta ar contraveni caracterului special și derogatoriu al procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000. În continuare, recurenta contestă modul în care instanța a apreciat existența dreptului de proprietate al parohiei asupra unei suprafețe mai mari decât cea indicată în cererea de retrocedare.

Comisia arată că raportul de expertiză judiciară nu poate suplini dovada dreptului de proprietate, întrucât, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, solicitantul are obligația de a depune actele doveditoare ale calității de fost proprietar. Existența a trei rapoarte de expertiză diferite, cu suprafețe diferite, nu poate constitui titlu de proprietate și nu poate fundamenta o extindere a suprafeței restituibile. În lipsa unor acte doveditoare certe, instanța nu putea reține o suprafață de 850 m.p. ca fiind proprietatea reclamantei. Recurenta formulează și o critică referitoare la interpretarea instanței asupra efectelor Decretului nr. 88/1986. Comisia susține că decretul indică în mod expres suprafața expropriată de 640 m.p., din care construcțiile ocupau 172,04 m.p., iar nu 812,04 m.p., cum ar fi susținut reclamanta.

În lipsa unor dovezi contrare, este improbabil ca statul să fi expropriat o suprafață mai mare decât cea înscrisă în decret, iar instanța nu a identificat niciun înscris care să ateste o eroare materială în actul de expropriere. Totodată, recurenta atrage atenția asupra riscului de îmbogățire fără justă cauză. Comisia arată că, deși O.U.G. nr. 94/2000 urmărește repararea prejudiciilor cauzate cultelor religioase, aplicarea legii nu poate conduce la acordarea unor suprafețe care nu au fost niciodată expropriate sau pentru care nu există dovada dreptului de proprietate. Admiterea acțiunii ar conduce la o dublă reparare, întrucât parohia deține deja suprafața de 2.105 m.p. transmisă prin Hotărârea Consiliului Local nr. 99/2010, care include și o parte din terenul expropriat în 1986. În concluzie, recurenta susține că simpla nemulțumire a reclamantei față de suprafața de 181 m.p.

pentru care s-au propus măsuri compensatorii nu poate fundamenta nelegalitatea deciziei nr. 10536/15.12.2022, întrucât Comisia a analizat toate înscrisurile depuse în procedura administrativă și a acționat cu bună-credință, în limitele legii și ale probatoriului existent la data emiterii actului administrativ. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 325/05.07.2024, prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și a considerentelor instanței de fond, Curtea constată că recursul este nefondat. Reclamanta Parohia "Sf.

Ioan Botezătorul" a solicitat, prin cererea din 27.09.2005, restituirea în natură a imobilului (construcție și teren 1210 mp) situat în Ploiești, str. x. Din adresele și hotărârile succesive ale Municipiului Ploiești a rezultat că terenul istoric al parohiei a suferit modificări prin exproprierea din 1986, o parte fiind ocupată de strada x, iar restul fiind folosit de parohie sau transmis ulterior acesteia (2105 mp) prin hotărârea Consiliului Local din 2010 și contractul de donație din 12.10.2022. În procedura administrativă, parohia a precizat că solicitarea vizează terenul expropriat prin Decretul nr. 88/1986. Expertiza topografică dispusă de Comisie a stabilit că terenul deținut de parohie înainte de expropriere era de 2836 mp, iar cel rămas și transmis ulterior parohiei este de 2105 mp, rezultând o diferență de 731 mp ce nu a fost restituită.

Prin decizia nr. 0536/15.12.2022, Comisia a respins restituirea în natură pentru 640 mp (zonă sistematizată), a constatat calitatea de persoană îndreptățită și a propus măsuri compensatorii doar pentru 181 mp, respingând cererea pentru 459 mp ca rămasă fără obiect (teren deja în proprietatea parohiei). Reclamanta a contestat decizia, solicitând măsuri compensatorii pentru întreaga suprafață de 731 mp, arătând că Comisia a avut în vedere un plan de situație eronat, iar expertiza rectificată, bazată pe planul original din 1934 (recenzat 1954), confirmă diferența reală de 731 mp. Prin sentința recurată, Curtea de Apel a anulat in parte decizia, având în vedere că expertiza topografică judiciară a demonstrat că suprafața reală preluată abuziv și nerecuperată de reclamantă este de 850 mp, diferită de cea avută în vedere de Comisie, impunând emiterea unei noi decizii care să reflecte această situație juridică și factuală reală.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei-pârâte nu sunt întemeiate, soluția instanței de fond reprezentând rezultatul unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 și ale normelor metodologice, în concordanță cu situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate atât în procedura administrativă, cât și în cea judiciară, inclusiv a expertizei topografice care a clarificat întinderea reală a imobilului preluat abuziv. Recurenta susține, în esență, că instanța de fond ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, întrucât ar fi depășit limitele învestirii și ar fi valorificat un raport de expertiză judiciară întocmit pe baza unui plan de situație care nu fusese depus în procedura administrativă.

Totodată, recurenta arată că instanța nu putea extinde obiectul cererii de retrocedare peste suprafața de 640 m.p. indicată prin Decretul nr. 88/1986 și că raportul de expertiză nu poate suplini dovada dreptului de proprietate. Aceste susțineri nu pot fi primite. Instanța de fond a reținut în mod corect că, în procedura reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, controlul judecătoresc nu se limitează la verificarea formală a actului administrativ, ci presupune stabilirea situației juridice reale a imobilului, în acord cu principiul aflării adevărului și cu finalitatea reparatorie a actului normativ. Curtea de Apel a constatat că, deși reclamanta a precizat ulterior că solicită restituirea suprafeței de 640 m.p.

identificate prin Decretul nr. 88/1986, aceasta depusese inițial o cerere de retrocedare pentru suprafața de 1.210 m.p., iar documentele existente în dosarul administrativ indicau suprafețe diferite în perioade diferite, ceea ce impunea clarificarea situației de fapt prin administrarea probei cu expertiză. În mod corect, instanța de fond a reținut că raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză pe baza planului de situație din 1934 recenzat în 1954, plan ulterior identificat în arhiva Primăriei Ploiești, stabilește o diferență de 850 m.p. între suprafața deținută de parohie înainte de expropriere și suprafața de 2.105 m.p. transmisă ulterior prin Hotărârea Consiliului Local nr. 99/2010.

Această diferență reprezintă suprafața pentru care se impune acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 1 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000. Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond nu a extins obiectul cererii de retrocedare, ci a stabilit întinderea reală a prejudiciului suferit de reclamantă, în limitele cererii inițiale și ale înscrisurilor depuse în procedura administrativă. Reclamanta a solicitat restituirea imobilului expropriat, iar nu strict a suprafeței de 640 m.p. menționate în decret, iar instanța de fond a constatat, pe baza probelor administrate, că suprafața expropriată era mai mare decât cea reținută de Comisie. Susținerea recurentei potrivit căreia planul de situație rectificat nu putea fi valorificat deoarece nu fusese depus în procedura administrativă este nefondată.

Instanța de fond a reținut în mod corect că acest înscris putea fi depus în procedura judiciară, iar administrarea probei cu expertiză topografică era necesară pentru stabilirea situației reale a imobilului. Procedura contenciosului administrativ permite completarea probatoriului în fața instanței atunci când documentele relevante nu au fost depuse în faza administrativă din motive neimputabile reclamantului. Planul de situație rectificat a fost eliberat ulterior de Primăria Ploiești, iar expertiza judiciară a fost necesară pentru a clarifica geometria reală a imobilului, în condițiile în care înscrisurile din dosarul administrativ prezentau neconcordanțe evidente. Instanța de fond a reținut corect că planul rectificat nu schimbă obiectul cererii, ci identifică exact suprafața preluată abuziv, iar reclamanta nu poate fi decăzută din dreptul de a depune înscrisuri noi în procedura judiciară.

De asemenea, recurenta nu poate susține că raportul de expertiză judiciară ar suplini dovada dreptului de proprietate, întrucât instanța de fond a reținut, în mod corect, că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului rezultă din coroborarea înscrisurilor fiscale, cadastrale și administrative depuse la dosar, expertiza având rolul de a stabili întinderea exactă a suprafeței expropriate. În ceea ce privește critica referitoare la riscul de îmbogățire fără justă cauză, aceasta este lipsită de temei, întrucât instanța de fond a dispus ca, în reanalizarea cererii, Comisia să verifice în ce măsură suprafața de 459 m.p. se află în proprietatea reclamantei și să acorde măsuri reparatorii doar pentru diferența dintre această suprafață și cea de 850 m.p.

stabilită prin expertiză. În mod corect, instanța de fond a reținut că scopul O.U.G. nr. 94/2000 este repararea integrală a prejudiciilor suferite de cultele religioase, iar interpretarea restrictivă propusă de recurentă ar contraveni finalității actului normativ și principiului echității. În consecință, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, ale normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002 și ale art. 1 alin. (4) și (5) din ordonanță, iar criticile recurentei nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc.

civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței nr. 325 din 5 iulie 2024 a Curții de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 10 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.