ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5573/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău in data de 20 noiembrie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe Roman a solicitat în contradictoriu cu pârâta Guvernul României-Comisia specială de retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România anularea Deciziei nr. 9257 din 3 septembrie emisă de pârâtă și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, prin care să se dispună admiterea cererii de retrocedare în totalitate, în sensul acordării despăgubirilor pentru terenul în suprafață de 1.892 mp, situat în mun. Roman. str. x. jud. Neamț.

Prin sentința civilă nr. 22 din 26 februarie 2021 a Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția conexității invocată prin întâmpinare; a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată; a fost anulată în parte Decizia nr. 9257 din 3 septembrie 2020 a Comisei speciale de retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din Romania, în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de retrocedare nr. x/2005 având ca obiect suprafața de 125 mp teren pentru care a fost eliberat titlul de proprietate nr. x emis de Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor; s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și în privința suprafeței de 125 mp teren pentru care a fost eliberat titlul de proprietate nr. x emis de Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și, în consecință, a obligat pârâta să emită o decizie conținând propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în condițiile capitolului III din Legea nr. 165/2013, și pentru această suprafață de teren; s-au menținut restul dispozițiilor deciziei contestate, respingându-se cererea de chemare în judecată în privința acestora.

3.1. Recursul formulat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România

Pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat recurs împotriva sentinței, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și rejudecând, respingerea acțiunii introductive de instanță.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1.1. Instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 6 alin. (1) și prevederile art. 7 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Din economia dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că regula o reprezintă restituirea în natură a imobilelor, iar acordarea de măsuri compensatorii în echivalent reprezintă excepția. Pe cale de consecință, normele care reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.

Totodată, potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, prevăzute de această ordonanță, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinației, ipotecarea sau grevarea sub orice forma a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare, sub sancțiunea nulității absolute.

Prin urmare, solicitanta era în drept să opteze și să obțină măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din același act normativ, numai pentru imobilele aflate în proprietate privată și înstrăinate legal de către statul român după data de 22 decembrie 1989.

Or, analizând actele din dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/08.12.2005, Comisia a constatat faptul că suprafața de teren de 125 m.p. (din terenul pentru care reclamanta-intimată a solicitat acordarea de despăgubiri, în suprafață de 1.892 m.p., situat în municipiul Roman, județul Neamț) a făcut obiectul unei constituiri a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane fizice, conform Titlului de proprietate nr. x/20.08.2007 emis de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Neamț, ulterior depunerii cererii de retrocedare, cu eludarea evidentă a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, potrivit prevederilor art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, solicitanților le revine obligația de a înștiința în scris deținătorul actual despre existența cererilor de retrocedare depuse în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, însă, din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei nu reiese faptul că solicitanta și-a îndeplinit obligația de a înștiința unitatea deținătoare cu privire la terenul solicitat în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Mai mult decât atât, legitimarea activă pentru solicitarea constatării nulității absolute a înstrăinării suprafeței de teren de 125 m.p. prin constituirea dreptului de proprietate, conform Titlului de proprietate menționat anterior, este un drept instituit de lege în favoarea solicitantei și nu o obligație care incumbă Comisiei speciale de retrocedare.

La dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/08.12.2005 se află copia adresei nr. x/09.01.2006 prin care Secretariatul tehnic al Comisiei a solicitat Primăriei municipiului Roman, județul Neamț, informații referitoare la situația juridică a imobilului în cauză.

Prin adresa nr. x/12.04.2006, Primăria municipiului Roman a comunicat C.S.R. următoarele:

- la nr. 2 din str. x terenul este în suprafață de 624 m.p., compus din proprietatea doamnei A., cu suprafața de teren de 356 m.p. și construcții și proprietatea domnului B. cu suprafața de teren de 268 m.p. și construcții. Ulterior, prin adresa nr. x, 7805, 7806_/12.06.2007, Primăria municipiului Roman a comunicat următoarele:

- la nr. 2 din str. x terenul este compus din 356 m.p. proprietatea domnului A. și 268 m.p. proprietatea domnului B.;

- nu se cunoaște modalitatea prin care terenul a intrat în proprietatea statului;

- în jurul proprietăților nu se regăsesc terenuri de suprafețe atât de mari, libere de construcții, care să poată fi fostele proprietăți ale Parohiei Sf. Gheorghe.

Astfel, din conținutul adresei sus-menționate a reieșit faptul că, la data de 09.01.2006, Primăriei municipiului Roman i-a fost adus la cunoștință de către Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare că la data de 08.12.2005, reclamanta a formulat cererea nr. x, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, având ca obiect terenul situat în municipiul Roman, județul Neamț.

Însă, în data de 20.08.2007, unor persoane fizice li s-a constituit dreptul de proprietate, conform Titlului de proprietate nr. x emis de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate, titlu emis cu încălcarea art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. În acest context, recurenta a arătat faptul că pârâtei nu i se poate imputa nicio culpă la momentul emiterii Deciziei nr. 9257/03.09.2020.

În consecință, având în vedere dispozițiile mai sus-menționate, cât și faptul că pentru suprafața de teren de 125 m.p. s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea unei persoane fizice, ulterior depunerii cererii de retrocedare nr. x/08.12.2005, în mod corect, C.S.R. a respins solicitarea Parohiei Ortodoxe Sfăntu Gheorghe de acordare de propunere de măsuri compensatorii pentru imobilul în cauză.

3.1.2. Instanța a încălcat prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin sentința recurată, prima instanță a obligat CSR să emită o decizie conținând propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în condițiile capitolului III din Legea nr. 165/2013 în privința suprafeței de teren de 125 m.p. pentru care a fost eliberat titlul de proprietate nr. x emis de Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Or, potrivit, dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, "instanța, soluționând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă."

În acest context, atât doctrina, cât și practica judecătorească, sunt constante în a afirma că instanța judecătorească nu va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit; în cazul în care s-ar recunoaște acest drept instanțelor, s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.

În concluzie, instanța de contencios administrativ nu poate dispune ea însăși soluționarea în fond a cererilor de retrocedare, drept urmare, pentru a fi soluționată o astfel de cerere este necesar ca aceasta să parcurgă întreaga procedură de O.U.G. nr. 94/2000.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., O.U.G. nr. 94/2000, Hotărârea Guvernului nr. 1164/2002 și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

3.2. Recursul formulat de reclamanta Parohia Sfantu Gheorghe

Reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe a formulat recurs împotriva aceleiași sentințe, prin care a solicitat casarea in parte a acesteia, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 9257/03.09.2020 emisa de Comisia Speciala de Retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea acesteia si obligarea paratei la emiterea unei noi decizii, prin care sa se dispună admiterea cererii de retrocedare in totalitate, in sensul acordării despăgubirilor pentru întregul teren in suprafața de 1892 mp, situat in mun. Roman, str. x, jud. Neamț.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

In ceea ce privește hotărârea de respingere a contestației cu privire la suprafața de 701 mp ce a fost înstrăinata de statul roman inainte de data de 22.12.1989 (suprafața de 288 mp, suprafata de 288 mp si suprafața de 125 mp), reclamanta a considerat că este nelegala, fiind pronunțată ca urmare a aplicării greșite a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, instanța de fond a reținut in esența ca din interpretarea per a contrario a art. 6. alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, rezulta ca reclamanta nu mai poate beneficia de masuri reparatorii prin echivalent, imobilele respective fiind instrainate legal anterior datei de 22.12.1989, respectiv in anii 1972-1986. Totodată, s-a reținut ca spre aceasta concluzie converg si dispozițiile art. 1 alin. (1) care prevăd retrocedarea imobilelor aflate in proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, arătându-se ca in temeiul acestor dispoziții, se poate retroceda doar ce se mai afla in proprietatea statului ori s-a aflat in proprietatea sa la data de 22.12.1989 si au fost înstrăinate legal după aceasta data, iar nu si ceea ce se afla in proprietatea unor persoane fizice. Totodată, s-a arătat ca prin nicio dispoziție, O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede acordarea de masuri reparatorii in echivalent si pentru bunuri imobile care se află in proprietatea altor persoane decât cele enumerate in art. 1 alin. (1) si 2 alin. (1).

Fata de aceasta motivare a instanței de fond, se invocă faptul că O.U.G. nr. 94/2000 este unul dintre actele normative ce instituie masuri reparatorii prin care persoanelor deposedate de bunurile lor imobiliare sa le fie redata posibilitatea de a se bucura pe deplin de drepturile lor. Astfel, instanța de fond a aplicat eronat dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 referitor la acordarea despăgubirilor pentru imobilele preluate in mod abuziv in perioada comunista, intrucat dispozițiile invocate, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu exclud terenurile ce au fost instrainate inainte de data de 22.12.1989, din moment ce aceasta dispoziție legala, acorda persoanei indreptatite posibilitatea de a opta pentru obținerea de despăgubiri in locul restituirii in natura si nu reprezintă in nici un caz o restrângere a dreptului de a obține restituirea.

Mai mult decat atât, dispoziția adusa in discuție trebuie privita din perspectiva faptului ca anterior anului 1989 au fost interzise înstrăinările de terenuri cu excepția moștenirii, or este evident ca la momentul adoptării O.U.G. nr. 94/2000, legiuitorul nu putea sa se refere decât la înstrăinările efectuate după 1989, cele anterioare fiind imposibile, asa cum rezulta din dispozițiile art. 44 din Legea nr. 59/1974. In acest sens, este lipsit de logica sa nu se prevadă acordarea de despăgubiri si pentru aceasta situație, având in vedere ca potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 este prevăzuta acordarea de despăgubiri pentru terenul ce nu poate fi restituit in natura.

Aceasta concluzie este sutinuta de dispozițiile art. 4 alin. (6) O.U.G. nr. 94/2000; se observa astfel ca in cuprinsul acestui aliniat, legiuitorul nu face nici o distincție cu privire la imobilele care s-au regăsit in proprietatea statului- si ieșite anterior sau ulterior datei de 22.12.1989- condiții in care este clar ca nici in ceea ce privește constatarea calitatii de persoana indreptatita la masuri reparatorii nu trebuie sa fie făcuta după cum statul- care a preluat abuziv proprietatea reclamantei- a înstrăinat "legal" terenul anterior sau ulterior date de 22.12.1989.

Pe de alta parte, relevanta in soluționarea acestei cauze este si dispoziția cuprinsa la punctul 5 din normele metodologice ale art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000; astfel, având in vedere caracterul de complinire al O.U.G. nr. 94/2000 si întrucât prin celelalte legi reparatorii- ca, de exemplu, Legea nr. 10/2001 - nu au fost exceptate nicio categorie de persoane fizice sau juridice ale căror imobile au fost preluate abuziv de regimul comunist cel puțin de la acordarea de despăgubiri, interpretarea data de către instanța de fond este una profund eronata si injusta.

In drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4.1. Întâmpinarea depusă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România

Pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 94/2000 cu privire la suprafața de teren de 125 m.p. ce a făcut obiectul unei constituiri a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane fizice prin emiterea titlului de proprietate nr. x/2007 de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului asupra terenurilor Neamț, însă instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 1 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 cu privire la suprafața de teren de 701 m.p. înstrăinată de statul român înainte de data de 22 decembrie 1989.

Cu privire la suprafața de teren de 125 m.p. constituită conform Legii nr. 18/1991 prin Titlul de proprietate nr. x/20.08.2007, intimata a reiterat argumentația pe baza căreia se fundamentează recursul său.

Cu privire la suprafața de teren de 701 m.p. înstrăinată de statul român înainte de data de 22 decembrie 1989, ce nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, s-a arătat că în mod judicios instanța de judecată a interpretat și aplicat corect prevederile O.U.G. nr. 94/2000, prin constatarea faptului că statul poate retroceda doar ceea ce se mai află în proprietatea sa ori ce se afla în proprietatea sa la data de 22 decembrie 1989 și nu a fost înstrăinat în mod legal după această dată, nu și ceea ce se află în proprietatea unor persoane fizice.

Astfel cum legiuitorul a statuat prin prevederile normelor speciale de restituire, nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, imobilele înstrăinate anterior datei de 22 decembrie 1989.

Prin Decizia nr. 9257/03.09.2020, C.S.R. a respins în mod corect cererea de retrocedare depusă de către Parohia Sfântu Gheorghe, cu privire la suprafața de teren de 701 m.p. motivat de faptul că această suprafață a fost înstrăinată de statul român înainte de 22 decembrie 1989, astfel: în anul 1972, suprafața de teren de 288 m.p. a făcut obiectul unui contract de schimb încheiat între stalul român și persoane fizice (act transcris sub nr. x/1972 de Notariatul de Stat Roman); în anul 1972, suprafața de teren de 288 m.p. a făcut obiectul unui contract de schimb încheiat între statul român și persoane fizice (act transcris sub nr. x/07.08.1972 de Notariatul de Stat Roman); în anul 1986, suprafața de teren de 125 m.p. a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1986 (act transcris sub nr. x/1986 de Notariatul de Stat Român).

În recursul formulat de recurenta-reclamantă, aceasta a apreciat hotărârea instanței de fond de respingere a contestației cu privire la terenul în suprafață de 701 m.p., ce a fost înstrăinat de statul român anterior datei de 22 decembrie 1989 ca fiind nelegală, pronunțată ca urmare a aplicării greșite a normelor de drept material.

În combaterea recursului formulat de recurenta-reclamantă și a susținerii raționamentului juridic al instanței de fond pe care s-a fundamentat respingerea contestației cu privire la terenul în suprafața de 701 m.p. înstrăinat anterior datei de 22 decembrie 1989, s-a invocat decizia civilă nr. 3359 pronunțată la data de 9 iunie 2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2008, prin care s-a dezlegat chestiunea litigioasă cu privire la imobilele înstrăinate anterior 22 decembrie 1989. Prin urmare, intimata a arătat că este legal raționamentul instanței de fond de respingere a contestației cu privire la terenul în suprafață de 701 m.p. înstrăinat anterior datei de 22 decembrie 1989.

4.2. Recurenta-reclamantă nu a depus întâmpinare la recursul Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, deși acesta i-a fost comunicat în termenul legal.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

6.1. Argumente de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță

Prin cererea nr. x/08 decembrie 2005, depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Arhiepiscopia Romanului și Bacăului pentru Parohia "Sf. Gheorghe" s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1.892 mp, situat în municipiul Roman, județul Neamț.

Prin decizia nr. 9257 din 3 septembrie 2020, Comisia specială de retrocedare a decis următoarele:

- a constatat calitatea de persoană îndreptățită a Parohiei "Sf. Gheorghe" pentru a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și a propus acordarea de măsuri compensatorii, în condițiile Capitolului III - "Acordarea de măsuri compensatorii" din nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, pentru:

- imobilul, teren în suprafață de 47 mp, parte din lotul reprezentând cale acces/drum, situat în municipiul Roman, str. x, având în vedere faptul că terenul este afectat unor amenajări de utilitate publică;

- imobilul teren în suprafață de 1.019 mp, situat în municipiul Roman, str. x și nr. 56, județul Neamț, având în vedere faptul că terenul a fost înstrăinat legal de către statul român după data de 22 decembrie 1989 (art. 1).

- a respins cererea cu privire la terenul de 826 mp întrucât:

- suprafața de teren de 701 mp a fost înstrăinată de statul român înainte de data de 22 decembrie 1989, astfel: în anul 1972, suprafața de 288 mp a făcut obiectul unui contract de schimb încheiat între statul român și persoane fizice (act transcris sub nr. x/1972 de Notariatul de Stat Român); în anul 1972, suprafața de 288 mp a făcut obiectul unui contract de schimb încheiat între statul român și persoane fizice (act transcris sub nr. x/07.03.1972 de Notariatul de Stat Român); suprafața de 125 mp a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1986 (act transcris sub nr. x/1986 de Notariatul de Stat Român);

- suprafața de teren de 125 mp a făcut obiectul unei constituiri a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane fizice, titlul de proprietate nr. x/2007 al Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor fiind emis cu încălcarea art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 (art. 2).

Pentru a decide astfel, Comisia specială de retrocedare a reținut următoarele:

- în privința terenului de 701 mp, din interpretarea per a contrario a art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că imobilele înstrăinate înainte de data de 22 decembrie 1989 nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000;

- în privința terenului de 125 mp pentru care a fost emis titlul de proprietate sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

6.2. Analiza recursului formulat de recurenta-reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe și a apărărilor intimatei-pârâte Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România

Recursul se referă la suprafața de teren de 701 mp, cu privire la care prima instanță a reținut că cele trei loturi de teren care compun această suprafață sunt ocupate de construcții în totalitate, astfel încât reclamanta ar fi avut vocație la stabilirea în favoarea sa la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, dacă nu ar fi îndeplinită condiția negativă rezultată din art. 6 alin. (1), text care prevede că "În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)."

Având în vedere că cele trei loturi de teren au fost legal înstrăinate în anii 1972, respectiv 1986, prima instanță a reținut că, din interpretarea per a contrario a art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că reclamanta nu mai poate beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent. Spre această concluzie converg și dispozițiile art. 1 alin. (1) care prevăd retrocedarea imobilelor aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2. Statul (și celelalte persoane prevăzute în art. 1 și art. 2) poate retroceda doar ceea ce se mai află în proprietatea sa ori ceea ce se afla în proprietatea sa la data de 22 decembrie 1989 și nu a fost înstrăinat în mod legal după această dată, iar nu și ceea ce se află în proprietatea unor persoane fizice. Prin nicio dispoziție, O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent și pentru bunurile imobile care se află în proprietatea altor persoane decât cele enumerate în art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1).

Fata de aceasta motivare a instanței de fond, se invocă de către recurenta-reclamantă faptul că O.U.G. nr. 94/2000 este unul dintre actele normative ce instituie masuri reparatorii prin care persoanelor deposedate de bunurile lor imobiliare sa le fie redata posibilitatea de a se bucura pe deplin de drepturile lor. Astfel, instanța de fond a aplicat eronat dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 referitor la acordarea despăgubirilor pentru imobilele preluate in mod abuziv in perioada comunista, întrucât dispozițiile invocate, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu exclud terenurile ce au fost instrainate inainte de data de 22.12.1989, din moment ce aceasta dispoziție legala, acorda persoanei îndreptățite posibilitatea de a opta pentru obținerea de despăgubiri in locul restituirii in natura si nu reprezintă in nici un caz o restrângere a dreptului de a obține restituirea. Mai mult decat atât, dispoziția adusa in discuție trebuie privita din perspectiva faptului ca anterior anului 1989 au fost interzise înstrăinările de terenuri cu excepția moștenirii, or este evident ca la momentul adoptării O.U.G. nr. 94/2000, legiuitorul nu putea sa se refere decât la înstrăinările efectuate după 1989, cele anterioare fiind imposibile, asa cum rezulta din dispozițiile art. 44 din Legea 59/1974. In acest sens, este lipsit de logica sa nu se prevadă acordarea de despăgubiri si pentru aceasta situație, având in vedere ca potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 este prevăzuta acordarea de despăgubiri pentru terenul ce nu poate fi restituit in natura.

Înalta Curte constată că interpretarea Comisiei Speciale cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 este greșită. Textul de lege nu poate fi interpretat în sensul că interzice acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989, cum susține recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, prevede posibilitatea acordării doar a acestor măsuri, excluzând posibilitatea restituirii în natură a imobilelor aflate în această situație; modalitatea de interpretare bazată exclusiv pe metoda logică, fără a avea în vedere regula interpretării teleologice prin raportare la scopul actului noramtiv și prin colerare cu toate dispozițiile legale, este eronată și formalistă.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000: "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la ort. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență

Alin. (4) prevede că: "În cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. In cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile."

Conform alin. (6), "pentru situațiile prevăzute la alin. (4) în care nu se poate dispune retrocedarea în natură, se vor acorda măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor."

Examinând sentința atacată față de motivele invocate de recurenta-reclamantă și reținând totodată apărările intimaților ca și prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă este fondat.

Cu referire la apărarea intimatei-pârâte privind corecta aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 de către prima instanță, instanța de recurs nu împărtășește interpretarea acesteia, în sensul că măsurile compensatorii se pot acorda, în cazul în care nu e posibilă restituirea în natură, doar pentru imobilele care au fost înstrăinate legal de statul român după data de 22 decembrie 1989, iar nu și pentru cele înstrăinate anterior.

Recurenta – pârâtă interpretează trunchiat dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, ignorând prevederile art. 1 alin. (4) și (6), art. 2 alin. (4) și art. 3 alin. (6) din același act normativ.

Art. 1 alin. (1) menționează că sunt restituite in natură imobilele aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice dintre cele prevăzute la art. 2 din ordonanța de urgență, adică o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 prevede și două excepții de la această regulă, când se acordă despăgubiri pentru bunuri imobile a căror restituire în natură nu mai este posibilă. Este vorba despre terenurile ocupate în totalitate (art. 1 alin. (4), pentru care se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent, și de imobilele ce au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, în legătură cu care titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, fiind incidentă în speță prima excepție, imobilul aflându-se în prezent în proprietate privata a unor persoane fizice.

Astfel, Înalta Curte constată, în considerarea celor mai sus-arătate, că este fondat recursul recurentei-reclamante, fiind dată cu greșita aplicare a legii soluția de respingere a contestației cu privire la terenul în suprafață de 701 m.p. înstrăinat anterior datei de 22 decembrie 1989.

6.3. Analiza recursului formulat de recurenta-pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și a apărărilor intimatei-reclamante Parohia Sfântu Gheorghe

Prima instanță a reținut că, în cauză, în suprafața totală de 1.892 mp teren pentru care reclamanta a formulat cererea de retrocedare sunt incluse două loturi pentru care, în baza Legii nr. 18/1991, a fost constituit dreptul de proprietate unor persoane fizice (de, fapt, doar unei singure persoane fizice, C.) și anume: suprafața de 650 mp teren pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. x/1994 și suprafața de 125 mp teren pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. x/2007. Pentru prima dintre aceste suprafețe, reclamantei i s-a recunoscut, prin art. 1 al deciziei nr. 9257/2020, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent. Pentru cea de-a doua suprafață de teren, Comisia specială de retrocedare a respins cererea în temeiul art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2007, fiind probabil ca pârâta să fi ținut seama de faptul că primul titlu a fost eliberat înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000, iar cel de-al doilea, după intrarea sa în vigoare și nu de faptul că pentru primul titlu s-a considerat că înstrăinarea este legală, iar pentru cel de-al doilea, nu.

Prima instanță a mai reținut că nici dispozițiile reținute de pârâtă și nici dispozițiile alin. (2) al art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 nu susțin decizia comisiei în privința acestui teren de 125 mp. În cazul ambelor loturi (650 mp și 125 mp) a fost vorba despre terenuri care, până la data constituirii dreptului de proprietate, au aparținut statului, iar în urma cererilor formulate de proprietarii construcției aflate pe aceste terenuri (ori în imediata lor vecinătate, dar având o suprafață mai mică decât cea la care ar fi fost îndreptățiți prin constituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991), terenul a ieșit din proprietatea statului, proprietarilor construcțiilor constituindu-li-se dreptul de proprietate. Prin urmare, se poate reține că ambele terenuri "au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989", așa cum se prevede în art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel încât reclamantei trebuie să i se recunoască opțiunea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit art. 5 alin. (5).

Pe de altă parte, nu s-ar putea reține nici încălcarea de către reclamantă a obligației prevăzute de art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 de vreme ce, la data formulării cererii de retrocedare (8 decembrie 2005), deținătorul de drept era statul român – căruia reclamanta i-a adresat, prin autoritatea competentă îndrituită de lege, cu cererea de retrocedare – folosința fiind exercitată de persoana căreia ulterior i s-a constituit dreptul de proprietate. De constatat este și faptul că O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede o sancțiune pentru nerespectarea de către solicitanți a obligației prevăzute de art. 7 alin. (2). În plus, chiar dacă s-ar reține că reclamanta avea o astfel de obligație și această obligație nu a fost respectată, iar calea de urmat ar fi o acțiune, decurgând din art. 7 alin. (1), având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. x/2007, s-ar pune problema modului în care, în situația cea mai favorabilă – a admiterii unei astfel de acțiuni în constatarea nulității titlului de proprietate, cu premisa obligatorie a justificării calității procesuale active – reclamanta ar mai putea obține măsuri reparatorii în baza O.U.G. nr. 94/2000.

Într-un prim motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat faptul că prima instanță a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 6 alin. (1) și prevederile art. 7 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, susținând că reclamanta era în drept să opteze și să obțină măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din același act normativ, numai pentru imobilele aflate în proprietate privată și înstrăinate legal de către statul român după data de 22 decembrie 1989. Or, suprafața de teren de 125 m.p. (din terenul pentru care reclamanta-intimată a solicitat acordarea de despăgubiri, în suprafață de 1.892 m.p., situat în municipiul Roman, județul Neamț) a făcut obiectul unei constituiri a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane fizice, conform Titlului de proprietate nr. x/20.08.2007, emis de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, ulterior depunerii cererii de retrocedare, cu eludarea evidentă a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a reproșat intimatei-reclamante neîndeplinirea obligației de a înștiința unitatea deținătoare cu privire la terenul solicitat în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Pe de altă parte, astfel cum chiar recurenta-pârâtă a arătat, din adresa nr. x/12.04.2006 a Primăriei municipiului Roman a reieșit faptul că, la data de 09.01.2006, primăriei i-a fost adus la cunoștință de către Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare că la data de 08.12.2005, reclamanta a formulat cererea nr. x, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, având ca obiect terenul situat în municipiul Roman, județul Neamț, însă, în data de 20.08.2007, unor persoane fizice li s-a constituit dreptul de proprietate, conform titlului de proprietate nr. x emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Neamț.

Înalta Curte constată că sintagma "înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989" nu poate fi interpretată în sensul că în cadrul analizării cererii de retrocedare, comisia este îndrituită să facă o verificare a legalității operațiunii juridice de înstrăinare a terenului cu privire la care s-a formulat cererea de retrocedare, ci Comisia poate constata doar la momentul soluționării cererii care este starea juridică ce îi este opozabilă. Or, cât timp titlul emis prin constituirea dreptului de proprietate de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Neamț este un act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate și nu fusese anulat prin hotărâre judecătorească definitivă sau revocat până la data soluționării cererii reclamantei, Comisia nu putea avea în vedere decât ipoteza legală a existenței unui mod de înstrăinare legal după data de 22 decembrie 1989.

Textul legal nu poate fi înțeles în sensul că reclamanta avea obligația de a uza de căile legale pentru desființarea titlului de proprietate emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Neamț, ci trebuie înțeles în raport de statutul juridic al terenului la momentul soluționării cererii de retrocedare a reclamantei față de actele juridice opozabile terților (cum este titlul de proprietate nr. x din 20.08.2007), inclusiv Comisiei de retrocedare.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă nu poate prezuma nelegalitatea modalității de constituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor fizice prin titlul emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Neamț, pentru a respinge cererea reclamantei de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul în cauză, prima instanță realizând o corectă aplicare a legii prin soluția de constatare a calității reclamantei de persoană îndreptățită și în privința suprafeței de 125 mp teren.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de casare, prin care recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat.

Prin sentința recurată, prima instanță a obligat pârâta să emită o decizie conținând propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în condițiile capitolului III din Legea nr. 165/2013 în privința suprafeței de teren de 125 m.p. pentru care a fost eliberat titlul de proprietate nr. x emis de Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Recurenta a criticat soluția primei instanțe, invocând faptul că a fost încălcat principiul separației puterilor în stat, deoarece instanța de contencios administrativ nu poate dispune ea însăși soluționarea în fond a cererilor de retrocedare, iar pentru a fi soluționată o astfel de cerere este necesar ca aceasta să parcurgă întreaga procedură de O.U.G. nr. 94/2000.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă realizează o greșită interpretare a legii; atâta timp cât organul administrativ a realizat o soluționare în fapt și în drept a cererii de retrocedare printr-o decizie obligatorie potrivit legii, instanța de contencios administrativ (care are deplină jurisdicție) învestită cu verificarea legalității acestei decizii se substituie de plin drept în atribuțiile date de legiuitor organului administrativ, conform prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, putând să "oblige autoritatea publică să emită un act administrativ"; or, tocmai această dispoziție a fost dată de prima instanță, care a obligat pârâta să emită o decizie conținând propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Astfel, recursul declarat de recurenta-pârâtă este în întregime nefondat.

6.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va anula în parte Decizia nr. 9257 din data de 3.09.2020 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și în ceea ce privește suprafața de 701 mp (288 mp + 288 mp + 125 mp) care a făcut obiectul cererii de retrocedare nr. x/8.12.2005; va constata calitatea reclamantei de persoană îndreptățită pentru a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și în privința suprafeței de 701 mp (288 mp + 288 mp + 125 mp) care a făcut obiectul cererii de retrocedare nr. x/8.12.2005 și va obliga pârâta să emită o decizie conținând propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în condițiile capitolului III din Legea nr. 165/2013 și pentru această suprafață de teren; va menține în rest sentința atacată; va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Parohia Sfântul Gheorghe împotriva sentinței nr. 22 din 26 februarie 2021 a Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Anulează în parte Decizia nr. 9257 din data de 3.09.2020 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și în ceea ce privește suprafața de 701 mp (288 mp+288 mp+125 mp) care a făcut obiectul cererii de retrocedare nr. x/8.12.2005.

Constată calitatea reclamantei de persoană îndreptățită pentru a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și în privința suprafeței de 701 mp (288mp+288mp+125mp) care a făcut obiectul cererii de retrocedare nr. x/8.12.2005 și obligă pârâta să emită o decizie conținând propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în condițiile capitolului III din Legea nr. 165/2013 și pentru această suprafață de teren.

Menține în rest sentința atacată.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 22/2021 din 26 februarie 2021 a Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2022.