ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 579/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Neamț, sub nr. x/2018, reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe a chemat în judecată pârâții Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Municipiul Roman - prin primar, formulând contestație împotriva deciziei nr. 7918/24.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/08.12.2005. Reclamanta a solicitat anularea acestei decizii și obligarea comisiei pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună admiterea cererii de retrocedare, în sensul acordării de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 6497 mp situat în Roman, județul Neamț.

Prin sentința civilă nr. 1194/C/02.11.2018 pronunțată de Tribunalul Neamț a fost admisă excepția necompetenței materiale invocate de Comisia specială de retrocedare, fiind declinată competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel Bacău.

La Curtea de Apel Bacău cererea a fost înregistrată la data de 22.11.2018 sub nr. x/2018.

Prin încheierea din data de 31.01.2019, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Roman, având în vedere că obiectul cauzei este reprezentat de o contestație împotriva unui act administrativ emis de o altă autoritate. În consecință, cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât va fi respinsă ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Prin sentința civilă nr. 97 din 24 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe¸ în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a fost anulată în parte decizia nr. 7918/24.05.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, și anume s-a anulat această decizie în ceea ce privește respingerea cererii de retrocedare nr. x/08.12.2005 depuse de Episcopia Romanului și Bacăului pentru Parohia "Sfântu Gheorghe" referitoare la acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 5037 mp situat în str. x, municipiul Roman, județul Neamț, a fost obligată pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România să emită decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii către reclamanta Parohia "Sfântu Gheorghe" pentru terenul în suprafață de 5037 mp situat în municipiul Roman, județul Neamț, identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul A. în perimetrul B-C-D-E-F-G-H-K-B și s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Roman, cu sediul în Roman, Piața Roman-Vodă, nr. 1, județul Neamț, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței civile nr. 97 din 24 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurentul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 7918/24.05.2018 emisă de acesta.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut legalitatea deciziei contestate, invocând faptul că reclamanta nu a făcut dovada modalității în care imobilul solicitat a trecut în proprietatea statului, precum și faptul că reclamanta avea obligația să depună documentele solicitate de către Comisie în termenul de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, nerespectarea de către Parohia Sf. Gheorghe a termenului de decădere neputând atrage, în opinia reclmantei, nelegalitatea Deciziei nr. 7918/24.05.2018.

Invocând dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta a arătat că instanța se poate pronunța doar asupra obiectului cu care a fost învestită, încălcându-se principiul separației puterilor în stat prin obligația stabilită în sarcina pârâtei să emită o decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii către reclamantă, practica judecătorească fiind în sensul că instanța nu va putea hotărî asupra conținutului actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.1 Intimata-relamantă Parohia Sfântu Gheorghe a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru formularea de critici de netemeinicie, iar nu de critici de nelegalitate.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Astfel, a susținut că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-pârâtă, întrucât aceasta a depus toate actele în dosarul administrativ, în fața instanței de judecată nedepunând acte suplimentare, iar în ceea ce privește încălcarea principiului separației puterilor în stat, aceasta a arătat că instanța s-a pronunțatat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, cu care a fost învestită.

4.2 Intimatul-pârât Municipiul Roman a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat menținerea soluției din încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2019, prin care s-a respins cererea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin răspunsul la întâmpinare, s-a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a celorlalte apărări invocate de intimată.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 martie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din data de 3 februarie 2021, Înalta Curte a dispus scoaterea din citativ a intimatului-pârât Municipiul Roman, având în vedere că față de acesta hotărârea recurată a rămas definitivă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În anul 2005, Parohia Sf. Gheorghe din cadrul Episcopiei Romanului a solicitat, în temeiul Legii nr. 247/2005 și al O.U.G. nr. 94/2005, acordarea de despăgubiri pentru terenul arabil în suprafață de 6497 mp situat în str. x, municipiul Roman, județul Neamț, cerere ce a fost înregistrată la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România sub nr. x/08.12.2005.

Prin decizia nr. 7918/24.05.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost respinsă cererea de retrocedare motivat de faptul că solicitanta nu a făcut dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989.

În acest context instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de către reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Municipiul Roman - prin primar, cu contestația formulată de reclamanta Parohia Sf. Gheorghe în temeiul art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, solicitând anularea deciziei și obligarea pârâtei la emiterea unei alte decizii prin care să dispună acordarea de despăgubiri pentru terenul de 6497 mp.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, formulând critici cu privire la lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului, la depășirea termenului de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013 pentru depunerea documentelor solicitate de către Comisie, precum și la încălcarea principiului separației puterilor în stat prin stabilirea de către instanță a continutului actului ce urmează să fie emis de organul administrativ, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, instanța de control judiciar constată că în ceea ce privește chestiunea preluării abuzive a imobilului de către unitatea administrativ - teritorială, reclamanta a invocat preluarea terenului în anul 1958 fără a se întocmi vreun titlu.

Cu privire la acest aspect, instanța de control judiciar constată că, în mod judicios, a apreciat judecătorul fondului că simplul fapt al existenței în proprietatea parohiei a terenului până în anul 1958, urmat de constatarea existenței dreptului de proprietate al statului român/unității administrativ - teritoriale asupra aceluiași imobil în anii următori naște o prezumție de preluare abuzivă a imobilului, în condițiile în care unitatea nu poate prezenta vreun înscris care să justifice trecerea dreptului de proprietate în mod legal de la deținătorul anterior la actualul proprietar.

Astfel, din adresa nr. x/02.08.1962 emisă de Sfatul Popular al Orașului Roman și din adresele nr. x/12.06.2007 și nr. y/12.04.2006 emise de Serviciul Urbanism al Municipiului Roman, în care se menționează că nu există un înscris care să justifice trecerea în proprietatea statului a terenului din str. x, coroborate cu declarația autentică dată de B., care a menționat că a copilărit în acel cartier, astfel luând la cunoștință că terenul dobândit de reclamantă prin donație de la niște boieri în suprafață de circa 6500 mp a fost preluat în jurul anului 1955 de primărie, ulterior fiind edificate pe acel teren construcțiile și atelierele Școlii Generale nr. 7, precum și unele locuințe particulare, rezultă că preluarea efectivă a terenului a avut loc fără existența vreunui titlu.

Totodată, Înalta Curte reține pertinența declarației martorului, întrucât datele furnizate de acesta nu pot fi exacte decât cu privire la amplasament, însă atât suprafața terenului, cât și anul indicat ca fiind anul preluării sunt foarte apropiate de elementele menționate de reclamantă și probate cu înscrisurile anterior arătate, având în vedere că de la momentul preluării abuzive a terenului până în prezent a trecut o perioadă lungă de timp.

Relevante din această perspectivă sunt dispozițiile art. 1

1

din O.U.G. nr. 94/2000 care prevăd că: Se prezumă ca fiind preluate în mod abuziv, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donație. Prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7).

Împărtășind opinia judecătorului fondului, printr-un raționament a fortiori, se apreciază că, dacă legiuitorul a considerat că operează prezumția preluării abuzive chiar și atunci când există formal un contract de donație (prezumându-se că donatorul a fost constrâns să semneze acel act), cu atât mai mult voința legiuitorului trebuie interpretată în sensul că aceeași prezumție operează și când nu există niciun titlu formal în baza căruia să fi fost preluat imobilul, pentru cea de-a doua situație existând aceleași temeiuri sau chiar temeiuri în plus pentru a se ajunge la aceeași concluzie.

Or, în cauză s-a făcut dovada că terenul a fost în proprietatea reclamantei până în anul 1957, precum și dovada că o parte din același teren a figurat în proprietatea orașului Roman începând cu anul 1958 (pe teren fiind construite o școală și un bloc de locuințe, construcții care raportat la data edificării și la contextul social din acea perioadă puteau fi edificate doar de către autoritatea locală), astfel că în lipsa exhibării unui titlu translativ de proprietate operează prezumția preluării abuzive a imobilului, preluare ce se înscrie în perioada de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, adică 06.03.1945 - 22.12.1989.

Prin urmare, în mod corect, prima instanță a dat valoare acestei prezumții, însă doar pentru suprafața de 5037 mp din terenul situat în str. x, municipiul Roman, județul Neamț, identificată în raportul de expertiză întocmit de expertul A. în perimetrul B-C-D-E-F-G-H-K-B, întrucât doar pentru această suprafață s-a făcut dovada că s-a aflat în proprietatea orașului Roman după anul 1958.

Referitor la critica privind depășirea termenului de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013 pentru depunerea documentelor solicitate de către Comisie, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât reclamanta a depus la dosarul administrativ toată documentația prevăzută de lege în susținerea cererii formulate în fața Comisiei, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Neamț, înscrisuri enumerate ca atare și de recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă în același dosar, singurul motiv pentru care s-a respins cererea fiind lipsa dovezii preluării abuzive de către Statul Român a imobilului în discuție.

Or, reclamanta a arătat, cu privire la acest aspect, că terenul a ieșit din proprietatea sa fără a exista un act translativ de proprietate, instanța stabilind caracterul preluării abuzive de către stat, astfel cum s-a argumentat anterior, astfel că nu pot fi reținute argumentele recurentei în sensul invocat.

In fine, este nefondată și critica privind încălcarea principiului separației puterilor în stat, în opinia recurentei, instanța pronunțându-se cu nerespectarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 și în afara obiectului cererii de cheare în judecată.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă."

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată este solicitarea reclamantei de anulare a deciziei nr. 7918/24.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/08.12.2005 formulată de aceasta și obligarea comisiei pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună admiterea cererii de retrocedare, în sensul acordării de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 6497 mp situat în Roman, județul Neamț.

În temeiul dispozițiilor legale antereferite, judecătorul fondului a anulat în parte decizia contestată și a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România să emită decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii către reclamanta Parohia "Sfântu Gheorghe" pentru terenul în suprafață de 5037 mp situat în municipiul Roman, județul Neamț, identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul A. în perimetrul B-C-D-E-F-G-H-K-B, având în vedere, în mod corect, că nu a fost răsturnată prezumția preluării abuzive a terenului, că nu poate fi prezumată plata unor despăgubiri la data preluării abuzive, precum și că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, în prezent fiind ocupat de diverse construcții, însăși reclamanta solicitând prin cererea adresată comisiei doar acordarea de despăgubiri.

Instanța de control judiciar mai reține, contrar alegațiilor recurentei-pârâte, că prima instanța a menționat expres că nu se va pronunța asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru acest imobil, pe de o parte având în vedere că din formularea cererii de chemare în judecată nu reiese că ar fi fost învestită în acest sens, iar obiectivul la expertiză propus de reclamantă privind evaluarea terenului a fost respins prin încheierea din 18.04.2019 (expertul depășindu-și atribuțiile trasate de instanță atunci când a procedat la evaluarea terenului în cuprinsul raportului de expertiză), iar pe de altă parte având în vedere că instanța nu a fost învestită cu o cerere în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013 pentru a se putea pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și pentru a dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii (caz în care hotărârea judecătorească ar ține loc de decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor), ci instanța este limitată a analiza legalitatea deciziei nr. 7918/24.05.2018 în temeiul art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decizie prin care entitatea competentă nu a propus vreo sumă cu titlu de măsuri compensatorii.

Prin urmare, cuantificarea măsurilor compensatorii urmează a avea loc pe cale administrativă potrivit reglementărilor cuprinse în art. 21 din Legea nr. 165/2013, astfel că este lipsită de suport critica privind faptul că instanța ar fi hotărât asupra conținutului actului ori asupra condițiilor în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 97 din 24 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.