ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 298/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă, la data de 22.08.2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, a chemat în judecată Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților, solicitând anularea deciziei nr. 5686 din 23.06.2016, admiterea cererii nr. x/17.01.2006 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului format din 162 mp teren și o construcție în suprafață de 54 mp, situat în Roman, județul Neamț. În fața Curții de Apel Bacău, pentru termenul din 9.03.2017, reclamanta a depus o cerere, pe care a denumit-o "cerere precizatoare" prin care a identificat imobilul care face obiectul cauzei, respectiv imobilul format din suprafața de 162 mp teren și construcția în suprafață de 54 mp teren, situate în Roman, județul Neamț; acest imobil este indicat în răspunsul la adresa nr. x/1943 la pct. 9, iar în procesul-verbal nr. x/1942 este la ultimul punct al averii imobiliare.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 70 din data de 07 iunie 2018 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva pârâtei Comisia specială de retrocedare București.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că deși la dosar nu au fost depuse documentele în temeiul cărora statul a devenit proprietar al imobilului, iar în fișa imobilului figura ca proprietar o persoană fizică, instanța a apreciat că răspunsul Primăriei Roman este concludent pentru dovedirea lipsei de titlu, în condițiile în care contradicțiile dintre cele două înscrisuri trebuiau verificate. Instanța avea obligația ca, în temeiul art. 22 C. proc. civ. să solicite comunicarea înscrisurilor lipsă de la Arhivele Naționale sau alte autorități, însă a ales să închidă etapa cercetării procesului, apreciind că documentele depuse la dosar sunt complete, dar insuficiente pentru infirmarea dreptului de proprietate al Parohiei asupra imobilului recunoscut prin Anexa la Decretul nr. 111/1984. Procedând astfel, instanța a încălcat obligațiile care îi reveanu potrivit dispozițiilor art. 211 C. proc. civ., iar prin prin soluționarea cauzei cu referire la Fișa imobilului și negarea celor constatate prin decretul de expropriere, instanța a încălcat principiul fundamental al procesului civil prevăzut de art. 5 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", dar și dreptul reclamantei la apărare, aceasta fiind prejudiciată în măsura în care cauza a fost judecată fără a se adminsitra probatoriul necesar clarificării depline a situației imobilului. Recurenta a apreciat că hotărârea pronunțată este și rezultatul încălcării sau aplicării greșit a normelor de drept material, instanța reținând, în mod nelegal, că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să rezulte dreptul său de proprietate și preluarea abuzivă a imobilului de către stat. Față de acest aspect, recurenta a arătat că în dosarul de fond au fost depuse procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mana moartă, adresa nr. x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Președintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din București referitoare la imobil, raportul de evaluare a proprietății imobiliare-sinteza evaluare teren și construcții aferente imobilului, declarație pe proprie răspundere a domnului A. și adresa emisă de Primăria municipiului Roman, acte față de care apreciază că este dovedit dreptul Parohiei asupra imobilului. Primăria municipiului Roman și celelalte autorități au comunicat răspunsuri conform cărora ele nu dețin acte de proprietate sau documente care să ateste modul în care s-a dobândit proprietatea asupra imobilului, în condițiile în care terenul revendicat se află în prezent în folosința statului. În condițiile în care reclamanta a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă asupra dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943, fapt reținut și în sentința atacată, recurenta a apreciat că în cauză operează prezumția de proprietate reglementată de art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei este răsturnată, revenind autorităților locale obligația de a de dovedi contrariului, fapt care nu s-a întâmplat.

Apărările formulate de intimate Intimatele-pârâte Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, acestea au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 5686 din 23.06.2016 prin care pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea nr. x/17.01.2006, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului format din 162 mp teren și o construcție în suprafață de 54 mp, situat în Roman, județul Neamț. Instanța de fond a respins acțiunea și a menținut actul administrativ contestat, reținând, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada calității sale de proprietar în anul 1984. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurenta a precizat că declară recurs împotriva sentinței nr. 70 din 7 iunie 2018 și a încheierilor pronunțate de Curtea de Apel Bacău, în motivarea recursului aceasta s-a referit exclusiv la sentință, fără a identifica și a formula critici concrete împotriva încheierilor pretins recurate, astfel încât analiza instanței de recurs va viza doar sentința pronunțată în cauză. Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și el vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă, în susținerea acestui motiv de casare, invocă încălcarea dispozițiilor art. 211 C. proc. civ., apreciind că instanța nu a solicitat, iar instituțiile statului nu au depus documentele necesare soluționării cauzei. Potrivit acestui text legal, "Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia.". Analizând actele dosarului, instanța de control judiciar constată că prima instanță a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri și a emis adrese către instituțiile indicate de reclamantă, pentru a se solicita relații cu privire la imobilul în litigiu, astfel cum s-a precizat în cererea de probatorii. Instituțiile publice menționate au depus răspuns la adresele instanței, instanța dispunând comunicarea către reclamantă a relațiilor depuse de acestea, cu respectarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare. Nu în ultimul rând, reține Înalta Curte că, potrivit art. 254 alin. (1) și alin. (6) C. proc. civ., "(1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege. (...) (6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii." În plus, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Astfel, reclamantei îi revenea sarcina să probeze susținerile referitoare la nelegalitatea și netemeinicia deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare, prin dovedirea preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist și a dreptului său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare prin echivalent a susținut-o prin cererea administrativă, la data preluării abuzive a imobilului, iar instanța avea obligația de a dispune suplimentarea probatoriilor doar în situația în care susținerile părților și probele administrate nu ajută la aflarea adevărului și la soluționarea cauzei, în ipoteza în care instanța nu se consideră lămurită. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea de către prima instanță a vreunei reguli de procedură sancționate cu nulitatea . Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța în mod nelegal a reținut că reclamanta nu a putut institui prezumția calității sale de proprietar asupra bunului revendicat, precum și a trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului. La stabilirea caracterului nefondat al criticilor subsumate acestui motiv de recurs instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Art. 4 alin. (2) din același act normativ prevede că "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)". Alin. (3) al aceluiași articol stabilește că "pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive". Recurenta s-a prevalat de prezumția existenței dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, prin raportare la înscrisurile constând în procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mana moartă, adresa nr. x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Președintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din București referitoare la imobil, raportul de evaluare a proprietății imobiliare-sinteza evaluare teren și construcții aferente imobilului, a apreciat că acestea reprezintă un început de dovadă scrisă, iar obligația de a completa documentația îi revenea în mod exclusiv Comisiei, care trebuia să efectueze demersuri în vederea obținerii documentelor necesare. Înalta Curte constată că depunerea înscrisurilor anterior menționate nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive și a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil. Interpretarea recurentei nu este susținută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, dar stabilesc că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate asupra imobilului, la data preluării abuzive, așa cum dispune art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000. Conform dispozițiilor legale sus menționate, titularul cererii de acordare a măsurilor reparatorii trebuie să facă dovada că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și, de asemenea, să facă dovada faptului că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii. Or, recurenta nu a probat existența dreptului de proprietate asupra imobilului și nici preluarea abuzivă a acestuia de către stat, astfel că soluția de respingere a acțiunii este legală. Este relevant a sublinia și faptul că propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual ce aparține celui care face o susținere în cursul procesului și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, impuse de art. 249 din C. proc. civ., respectiv obligația de a proba susținerile făcute în fața instanței. Recurenta nu a completat dosarul depus la Comisia Specială de Retrocedare cu dovezile amintite, deși această comisie i-a atras atenția asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013. Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat în mod corect normele de drept material aplicabile în cauză, respectiv dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și Normele metodologice de aplicare a ordonanței, stabilind că înscrisurile depuse de recurentă nu dovedesc dreptul de proprietate al recurentei asupra imobilului în litigiu și nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului. Contrar susținerii recurentei, prima instanță nu a făcut confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate și dovedirea acestuia în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, ci a constatat de fapt că reclamanta nu a instituit prezumția dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză și nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului, aspecte esențiale în raport cu obiectul litigiului. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.