ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2118/2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman a chemat în judecată pârâtele Comisia Specială de Retrocedare și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților solicitând anularea Deciziei nr. 6068/31.08.2016 emisă de Comisie și admiterea cererii nr. x/17.01.2006 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Roman, județul Neamț, Parohiei Bisericii Armene din Roman.

Pârâta Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței sesizate și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței sesizate.

Prin sentința civilă nr. 318/C/2017, Tribunalul Neamț a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 12.05.2017, Curtea de apel Bacău a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 42 din 23 martie 2018 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Focșani a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe fond, anularea deciziei de respingere și admiterea cererii de acordare a măsurilor compensatorii.

Referitor la pct. 5 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că ar fi fost necesare și utile documentele în temeiul cărora statul a devenit proprietar al imobilului, precum decretul de expropriere emis cu privire la imobil, istoricul de rol fiscal al imobilului etc.

Astfel, instanța în mod greșit a dispus încheierea etapei cercetării procesului și începerea dezbaterii fondului cauzei, încălcându-se dispozițiile art. 211 C. proc. civ.

Prin încheierea etapei cercetării procesului în aceste condiții i-a fost încălcat dreptul la apărare, fiind prejudiciată în măsura în care se continuă judecarea cauzei fără administrarea probatoriului necesar clarificării depline a situației imobilului.

Instituțiile statului au obligația de a deține documentele care atestă dreptul de proprietate asupra imobilului și modalitatea de dobândire a acestuia, refuzul acestor instituții nefiind justificat și nu trebuie să îngreuneze situația Arhiepiscopiei în vederea dovedirii acțiunii formulate.

A mai susținut recurenta-reclamantă, motiv prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că în mod nelegal instanța de fond a reținut că în cauză Arhiepiscopia nu a făcut dovada proprietății.

A făcut trimitere la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 care instituie o prezumție de proprietate în favoarea Bisericii Armene care a deținut în proprietate imobilul, fapt dovedit cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, în condițiile în care Primăria nu a prezentat titlul cu care a dobândit acest imobil, prezumția de proprietate nefiind răsturnată, apreciind ca fiind nelegală Decizia Comisiei de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul în discuție.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, Comisia avea obligația de a completa actele depuse la dosar de Arhiepiscopie, efectuând demersuri în vederea obținerii documentelor necesare soluționării cererii de retrocedare a imobilului în natura sau prin echivalent.

Or, având în vedere că Arhiepiscopia a făcut dovada cu un înscris elaborat în epocă, în sensul că imobilul teren se afla în anul 1942-1943 în proprietatea Bisericii Armene, operează prezumția de proprietate, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităților locale să prezinte contrariul.

Decizia instanței de recurs

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând, anularea Deciziei nr. 6068/31.08.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare și admiterea cererii nr. x/17.01.2006 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Roman, județul Neamț, Parohiei Bisericii Armene din Roman.

Curtea de Apel Galați a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, reținând că actul atacat este legal.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reține Înalta Curte că acest motiv vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă în susținerea acestui motiv de casare invocă încălcarea dispozițiilor art. 211 C. proc. civ., apreciind că instanța nu a solicitat și instituțiile statului nu au depus documentele necesare soluționării cauzei.

Potrivit acestui text legal, "Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia.".

Analizând actele dosarului, instanța de control judiciar constată că prima instanță a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri.

Urmare a încuviințării probei cu înscrisuri, instanța a emis adrese către instituțiile indicate de reclamantă, pentru a se solicita relații cu privire la imobilul în litigiu, așa cum s-a precizat în cererea de probatorii.

Instituțiile publice menționate au depus răspuns la adresele instanței, instanța dispunând comunicarea către reclamantă a relațiilor depuse de acestea, cu respectarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare.

Nu în ultimul rând, reține Înalta Curte că, potrivit art. 254 alin. (1) și alin. (6) C. proc. civ.,

"(1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege.

(...)

(6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii."

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea vreunei reguli de procedură sancționate cu nulitatea de către prima instanță.

Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Criticile recurentei, în esență, sunt centrate pe faptul că prima instanță în mod greșit a reținut că în cauză nu ar fi făcut dovada proprietății, iar Comisia Specială de Retrocedare avea obligația de a completa actele depuse de către reclamantă.

Prin cererea nr. x/17.01.2006, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a solicitat în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 137,5 m.p. și construcție în suprafață de 94,5 m.p., situat în municipiul Roman, Județul Neamț.

Prin Decizia nr. 6068/31.08.2016, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea reclamantei.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Alin.(2) al art. 4 din același act normativ prevede că, "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)".

În cauză, recurenta-reclamantă s-a prevalat de prezumția existenței dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, raportat la copia Extrasului din Inventarul Bisericii Armene din Roman. A apreciat că reprezintă început de dovadă scrisă, considerând că obligația de a completa documentația îi revenea în mod exclusiv Comisiei, care trebuia să efectueze demersuri în vederea obținerii documentelor necesare.

Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Or, în cauză, depunerea unei copii a Extrasului din Inventarul Bisericii Armene din Roman cu privire la imobilul în litigiu nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive și a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil, cum corect a reținut și judecătorul fondului.

Astfel, interpretarea recurentei nu este susținută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, însă, stabilesc, în egală măsură, că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive, așa cum dispune art. 4 alin. (2) din Ordonanță.

Altfel spus, titularul cererii privind acordarea de măsuri reparatorii trebuie să facă dovada, în primul rând, că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și să probeze, în al doilea rând, că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii.

Propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual care aparține celui care face o susținere în cursul procesului și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, impusă de art. 249 din C. proc. civ., respectiv obligația de a proba susținerile făcute în fața instanței.

De asemenea, deși în cursul judecății la fond, urmare a încuviințării probei cu înscrisuri, au fost depuse acte de către instituțiile competente, reclamanta nu și-a precizat în niciun fel punctul de vedere, nu a combătut relațiile comunicate și nici nu a solicitat/depus alte documente în susținerea acțiunii.

Astfel, în mod corect instanța de fond a constatat că reclamanta nu a instituit prezumția dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză și nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului, aspecte esențiale în raport cu obiectul litigiului.

Rolul judecătorului nu este acela de a dispune probe pentru una dintre părți, ci acela ca, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, să afle adevărul, fiind imparțial.

Instanța nu are obligația de a dispune suplimentarea probatoriilor decât în situația în care susținerile părților și probele administrate nu ajută la aflarea adevărului și la soluționarea cauzei, în ipoteza în care instanța nu se consideră lămurită.

Totodată, Înalta Curte reține faptul că rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, soluția primei instanță fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru cele reținute anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman împotriva sentinței nr. 42 din 23 martie 2018 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2020.