Decizia nr. 1063/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, a chemat în judecată pârâtele Comisia Specială de Retrocedare și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților, solicitând anularea Deciziei nr. 6067/31.08.2016 emisă de Comisie și admiterea cererii nr. x/17.01.2006, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Roman, județul Neamț, ce a aparținut Parohiei Bisericii Armene din Roman.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 83/2017 din 8 iunie 2017, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) Recurenta arată că, în vederea clarificării depline a situației imobilului, Arhiepiscopia a formulat cereri către instituțiile statului pentru obținerea documentelor necesare probării preluării abuzive a acestuia de către stat. Astfel, ca urmare a cererilor formulate, instituțiile statului nu au comunicat documente lămuritoare, acestea precizând că nu dețin informații cu privire la imobil sau cu privire la preluarea acestuia de către stat, în cauză nefiind depuse documente în temeiul cărora statul a devenit proprietar al Imobilului. Având în vedere că instanța a apreciat că răspunsul Primăriei Neamț este neconcludent în absența Anexei 1 privind numele persoanelor expropriate în temeiul Decretului nr. 378/1984 privind exproprierea unor terenuri și construcții, demolare de construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe precum și desființarea și realizarea unor artere de circulație în județul Neamț, aceasta avea obligația ca în temeiul art. 22 C. proc. civ. să solicite comunicarea înscrisurilor lipsă de la Arhivele Naționale Bacău ori de la alte autorități. În condițiile în care Decretul nr. 378/1984 a fost desecretizat prin H.G. nr. 517/2009 există prezumția privind cunoașterea legii de către instanță astfel încât, în măsura în care avea nelămuriri, instanța era datoare ca în baza rolului activ să solicite de la autorități comunicarea înscrisurilor necesare probării situației juridice a imobilului în vederea soluționării legale și temeinice a cauzei conform art. 211 C. proc. civ. Cu toate acestea, instanța a ales sa închidă etapa cercetării procesului deși conform concluziilor sale, din sentința atacată, documentele depuse la dosar sunt incomplete și nu ar fi suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate al Parohiei asupra imobilului. Soluționând cauza cu referire la Decretului de expropriere nr. 378/1984 căruia îi lipsește tocmai Anexa 1, instanța de fond a refuzat, practic, să soluționeze cauza încălcând astfel principiul fundamental al procesului civil prevăzut de art. 5 alin. (2) potrivit căruia "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă." Recurenta mai susține că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a respins contestația sub motivul că reclamanta nu a depus la dosarul cauzei un act din care să rezulte dreptul de proprietate al Parohiei și preluarea abuzivă a acestuia de către stat. Recurenta precizează că Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei acte care dovedesc dreptul său de proprietate, respectiv Procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă, Adresa x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Președintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din București referitoare la imobil, Raportul de evaluare a proprietății imobiliare -sinteză evaluare - teren și construcții aferent imobilului, declarație pe proprie răspundere a lui A. și Adresa x/19.12.2006 emisă de Primăria Municipiului Roman, acte față de care este dovedit dreptul Parohiei asupra imobilului. Solicitarea ca Arhiepiscopia să prezinte actul de proprietate ca instrumentum probationis în condițiile în care toate actele i-au fost luate de către securitate în anii de prigoană comunistă este greșită mai ale că documentele în cauză sunt deținute de instituțiile statului. Biserica nu dorește decât să i se restituie ceea ce i s-a luat cu forța, iar dacă Statul Român consideră că este proprietar pe respectivul teren era dator să depună actele de proprietate la cererea instanței de judecată. În ceea ce privește sarcina probei la care face trimitere instanța, se arată că Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei documentele deținute de aceasta și a formulat adrese la instituțiile statului în vederea completării probatoriului astfel încât nu i se poate reproșa că nu a făcut demersurile necesare. Tocmai de aceea prin O.U.G. nr. 94/2000 s-a prevăzut că, Comisia și respectiv instanța aveau obligația de a completa actele depuse la dosar de Arhiepiscopie, aceasta aflându-se în imposibilitatea depunerii altor documente. În condițiile în care Arhiepiscopia a făcut dovada cu înscrisuri asupra dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943, fapt reținut și de instanță în hotărârea atacată, în cauză operează prezumția de proprietate astfel cum este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităților locale să prezinte contrariul, lucru care nu s-a întâmplat. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară

Apărările formulate în cauză Intimatele Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților și Comisia Specială de Retrocedare au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente. Din actele și lucrările dosarului rezultă că în anul 1942 Parohia Bisericii Armene Roman a deținut în proprietate în municipiul Roman, județul Neamț, un imobil constituit din teren în suprafață de 142 mp și construcție în suprafață de 125,15 mp., așa cum rezultă din Procesul-verbal pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă nr. x/19.08.1942. Prin Decizia nr. 6067/31.08.2016, pârâta a respins cererea nr. x/17.01.2006 de acordare a despăgubirilor pentru imobilul mai sus menționat, cu motivarea că reclamanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietății asupra imobilului și nici acte din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat. Instanța de fond a respins acțiunea reținând că reclamanta s-a limitat să susțină dreptul său de proprietate asupra imobilului în discuție raportat la actele din perioada 1942 - 1943, fără a face vreo referire la perioada cuprinsă între 1943 și 1984, respectiv la situația juridică, în fapt și în drept a imobilului respectiv. Instanța a mai reținut că în situația în care reclamanta ar fi deținut imobilul sub nume de proprietar până în anul 1984, când s-a emis Decretul nr. 378, era necesar să facă precizări în acest sens și să administreze probe din care să rezulte calitatea sa de proprietar la data preluării abuzive. Procedând astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală. Potrivit art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc." Pe de o parte, judecătorul are posibilitatea de a ordona orice probe pe care le consideră necesare, iar părțile nu pot invoca drept motiv de casare neadministrarea din oficiu de către instanță a unei probe; pe de altă parte, tot instanța are obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele, fără să poată respinge cererea (direct sau indirect) ca nedovedită. Concilierea dintre aceste două principii trebuie înțeleasă în sensul că, atunci când o probă este absolut necesară pentru justa soluționare a cauzei, fără administrarea ei neputându-se analiza corespunzător fondul raportului juridic, prevalează obligația instanței de a lămuri cauza sub toate aspectele. Înalta Curte constată că instanța de fond a respins acțiunea fără a analiza cauza pe fond și fără a avea în vedere apărările formulate de părți. Judecătorul fondului a susținut că nu există înscrisuri din care să rezulte că reclamanta ar fi proprietarul tabular al imobilului în litigiu, dar la dosar sunt depuse acte care dovedesc dreptul său de proprietate, respectiv Procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă, Adresa x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Președintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din București referitoare la imobil, Raportul de evaluare a proprietății imobiliare-sinteză evaluare - teren și construcții aferent Imobilului și Adresa x/19.12.2006 emisă de Primăria Municipiului Roman. Prin urmare, instanța de fond nu a analizat toate documentele depuse de reclamantă. Înalta Curte constată că deși instanța fondului a reținut că s-a depus la dosar Decretul nr. x/1984 și Anexa 2 la acesta, din care rezultă că "se expropriază, se trec în proprietatea statului și se dau în administrarea directă a Municipiului Roman terenurile … și construcțiile … proprietatea persoanelor prevăzute în tabelul anexă 1 la prezentul decret", în lipsa anexei 1, referitoare la persoanele ce aveau calitatea de proprietar la data preluării, această situație nu este dovedită. Având în vedere susținerile instanței de fond în sensul că aceste documente nu fac dovada proprietății în perioada 1945-1989, ci fac dovada anterior acestei perioade și totodată acestea nu probează preluarea abuzivă de către stat a imobilului din proprietatea Parohiei, Înalta Curte apreciază că în cauză Primăria Municipiului Roman și celelalte autorități erau datoare să comunice modul de dobândire și să prezinte în mod complet Decretul 379/1984 împreună cu toate anexele. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instituțiile statului aveau obligația să prezinte documentele care atestă dreptul de proprietate asupra imobilului preluat și modalitatea de dobândire a acestuia, refuzul acestor instituții nefiind justificat și nicidecum nu trebuie să îngreuneze situația Arhiepiscopiei în ceea ce privește recunoașterea dreptului său de proprietate. Față de soluția ce se va pronunța, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de casare invocate de recurentă. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza cauza sub toate aspectele, va examina toate susținerile și apărările formulate de părți și nu în ultimul rând va dispune efectuarea probelor pe care le va considera necesare și utile soluționării cauzei.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.