Decizia nr. 2609/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Neamț, secția I civilă sub nr. x/2016 din 22.08.2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, a chemat în judecată Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu care a solicitat anularea deciziei nr. 5685 din 23.06.2016, admiterea cererii nr. x din 17.01.2006 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului format din 500 mp teren și o construcție în suprafață de 336 mp, situat în Roman, str. x, jud. Neamț. Prin încheierea pronunțată la data de 14.09.2016, Tribunalul Neamț, secția I civilă a dispus, în temeiul art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., declinarea contestației în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. La, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Neamț, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016* din 16.09.2016. Prin sentința civilă nr. 4C din 9.01.2017, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâte prin întâmpinare a fost admisă de Tribunalul Neamț, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău. La Curtea de Apel Bacău, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016* din 2.03.2017.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 61 din data de 31 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru lipsa calității procesuale pasive. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva pârâtei Comisia specială de retrocedare București, ca nefondată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 61 din data de 31 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Roman, invocând disp.art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în fond cu consecința admiterii contestației, anulării Deciziei nr. 5685/2016 emisă de Comisie și admiterii cererii nr. x/2006 prin care a solicitat acordarea de masuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în str. x, jud. Neamț, În dezvoltarea motivului de recurs invocat a formulat următoarele critici: Hotărârea este nelegală si netemeinica întrucât a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material. În mod nelegal a fost respinsă contestația formulată pe motiv că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al Parohiei asupra imobilului si preluarea abuzivă a acestuia de către stat. Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei acte care dovedesc dreptul său de proprietate, respectiv Procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă, Adresa x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Președintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din București referitoare la Imobil, Raportul de evaluare a proprietății imobiliare-sinteza evaluare - teren si construcții aferent Imobilului, declarație pe proprie răspundere a dlui A. si Adresa x/15.06.2007 emisa de Primăria Mun. Roman, acte care dovedesc dreptul Parohiei asupra imobilului. In ce privește sarcina probei la care face trimitere prima instanță, arată că Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei documentele deținute de aceasta si a formulat adrese la instituțiile statului in vederea completării probatoriului, astfel incât nu i se poate reproșa ca nu a făcut demersurile necesare. Tocmai de aceea prin O.U.G. nr. 94/2000 s-a prevăzut că, Comisia și respectiv instanța aveau obligația de a completa actele depuse la dosar de Arhiepiscopie, aceasta aflându-se in imposibilitatea depunerii altor documente. În condițiile în care Arhiepiscopia a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă asupra dreptului de proprietate al Parohiei in anii 1942-1943, fapt reținut si de instanța in sentința atacata, în cauză operează prezumția de proprietate astfel cum este reglementata de O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităților locale să prezinte contrariul, lucru care nu s-a întâmplat. Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 "(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive ". Prin urmare, în condițiile în care, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 se instituie o prezumție de proprietate în favoarea Parohiei Bisericii Armene care a deținut în proprietate imobilului, fapt dovedit cu înscrisurile menționate mai sus, în condițiile în care în prezent, Primăria nu a prezentat titlul cu care a dobândit acel imobil, prezumția de proprietate nefiind răsturnată, Decizia Comisiei de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobil, precum si sentința atacata, sunt nelegale și netemeinice. Pentru aceste motive, solicită instanței admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și anularea deciziei de respingere si admiterea cererii de acordare a masurilor compensatorii formulata de Arhiepiscopie.

Apărările formulate în cauză. Intimata pârâtă Comisia Specială de Retrocedarea formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de către recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, pentru următoarele argumente: I. Anterior analizării pe fond a recursului a solicitat anularea cererii de recurs, sens în care a arătat că recurenta-reclamantă a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă nu a dezvoltat motivul de recurs indicat, astfel cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ. prin indicarea normelor de drept material pe care le-a încălcat sau le-a aplicat greșit prima instanță. II. Referitor la susținerile recurentei, potrivit cărora în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a respins contestația formulată de reclamanta, întrucât nu a depus la dosarul cauzei un act din care să rezulte dreptul de proprietate al Parohiei și preluarea abuzivă a acestuia de către stat, arată următoarele: Pentru a se putea stabili dacă persoanele juridice care au formulat cereri de retrocedare sunt îndreptățite la restituire sau nu în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca acestea să facă, în principal, dovada calității de persoană îndreptățită, dovada dreptului de proprietate și dovada preluării abuzive cu privire la imobilele solicitate prin cererile de retrocedare depuse. In acest sens, prin adresa nr. x/30.12.2015 s-a solicitat Parohiei Bisericii Armene din Roman și Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România completarea dosarului cu înscrisurile necesare și li s-a atras atenția asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013, însă Parohia Bisericii Armene din Roman și Arhiepiscopia Bisericii Armene din România nu au transmis niciun răspuns. Totodată, potrivit art. 249 din Noul C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. In consecință, in mod corect prima instanță a reținut faptul că reclamanta nu a făcut nicio dovadă cu privire la calitatea sa de proprietar, în anul 1984, când aceasta a susținut că a fost preluat abuziv imobilul situat în str. x; în anexa la Decretul nr. 111/1984, Eparhia Armeană Gregoriană figurează, în calitate de proprietar, cu mai multe imobile situate în str. x cel Mare, niciunul dintre acestea nefiind situat la nr. 54 și neavând suprafața solicitată de reclamantă; or, pe seama unei pretinse preluări abuzive nu se poate considera că obligația de a dovedi calitatea de fost proprietar aparține stalului. III. In ceea ce privește susținerile recurentei potrivit cărora în condițiile în care Arhiepiscopia nu a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă asupra dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943 (...), în cauză operează prezumția de proprietate astfel cum este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităților locale să prezinte contrariul, lucru care nu s-a întâmplat, arată următoarele: Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive. Potrivit pct. 14 lit. a) din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de cult religios îndreptățit la retrocedare. Pentru a face dovada dreptului său cu privire la acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul solicitat, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a depus la dosar doar copia simplă a procesului-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă și copia simplă a adresei nr. x/21.02.1943 a Parohiei Armene Roman către Președintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din București, referitoare la imobilul din municipiul Roman, județul Neamț. Aceste începuturi de dovadă scrisă nu au fost coroborate cu niciun alt înscris care să ateste proprietatea solicitantei în perioada de referință a legii. In ceea ce privește raportul de evaluare a imobilului transmis de către reclamantă în anul 2006, arată faptul că acesta nu constituie un înscris din care să reiasă dovada dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului solicitat. Totodată, prin adresa nr. x/30.12.2015, Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a solicitat Primăriei municipiului Roman, județul Neamț, informații referitoare la situația juridică a imobilului situat în municipiul Roman, județul Neamț. Prin adresa nr. x/27.01.2016, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare cu nr. x/03.02.2016, Primăria municipiului Roman a comunicat faptul că imobilul situat în municipiul Roman, județul Neamț, a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1953 de la B. și demolat în anul 1984. Față de aceste aspecte, în mod corect instanța de fond a reținut în cuprinsul sentinței civile nr. 61/31.05.2018 "Comisia specială de retrocedare și-a îndeplinit obligația, așa cum rezultă din documentația care a stat la baza deciziei contestate, solicitându-i reclamantei, prin trei adrese, să completeze mijloacele de probă, însă reclamanta a manifestat o vădită lipsă de diligentă în obținerea informațiilor privind situația juridică a imobilului în legătură cu care s-a născut prezentul litigiu, atât în procedura administrativă, cât și în procedura judiciară"(pag. 7). Având în vedere argumentele menționate, a solicitat respingerea recursului promovat de către recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Bisericii Armene din România și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 06 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

Aspecte de fapt și de drept prealabile Prin cererea nr. x/17.01.2006, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a solicitat, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, acordarea de măsuri pentru imobilul format din 500 mp teren și o construcție în suprafață de 336 mp, situat în Roman, str. x, jud. Neamț. Prin decizia nr. 5685 din 23.06.2016, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de reclamantă întrucât "solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietății acesteia supra imobilului și nici acte din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare." Prima instanță a respins contestarea formulată împotriva deciziei date de Comisie, reținând că, în cauză, din înscrisurile existente la dosar rezultă că imobilul pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri a aparținut Parohiei Bisericii Armene în anii 1942-1943, fiind închiriat pentru funcționarea (la acea dată) a unei farmacii, situație care rezultă din singurele înscrisuri depuse de reclamantă, respectiv procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului echivalent asupra bunurilor de mână moartă și adresa nr. x/21.02.1943 a Parohiei Bisericii Armene Roman către Președintele Eparhiei Armene Gregoriene din București referitoare la imobilul din mun. Roman, str. x, jud. Neamț; raportul de evaluare a imobilului, întocmit de expertul tehnic C., este irelevant sub aspectul existenței dreptului de proprietate al reclamantei. Prima instanță a apreciat ca fiind neîntemeiată apărarea reclamantei întemeiată pe teza obligației statului, prin autoritățile sale, de a completa actele depuse la dosar de arhiepiscopie, obligație decurgând din comportamentul culpabil al statului care a preluat abuziv imobilul. Pe de altă parte, prin cererea de repunere pe rol, reclamanta a pretins că imobilul a fost preluat de la arhiepiscopie în anul 1984, în baza Decretului nr. 111/1984. Dimpotrivă, solicitantul este cel care, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, avea obligația de a "pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar […]". În acest scop, prin art. 3 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000 reglementează un termen de 30 de zile în care ministerele, prefecturile, primăriile, serviciile de cadastru și birourile de carte funciară, precum și celelalte instituții publice au obligația de a furniza, la cererea scrisă a Comisiei speciale de retrocedare și/sau a solicitantului retrocedării, informații privind situația juridică a imobilelor care fac obiectul cererilor de restituire, în vederea fundamentării deciziilor. Față de aceste dispoziții, prima instanță a conchis că Comisia specială de retrocedare și-a îndeplinit obligația, solicitându-i reclamantei, prin trei adrese, să completeze mijloacele de probă, însă aceasta a manifestat o vădită lipsă de diligență în obținerea informațiilor privind situația juridică a imobilului în legătură cu care s-a născut prezentul litigiu, atât în procedura administrativă cât și în procedura judiciară. Or, pe seama unei pretinse preluări abuzive nu se poate considera că obligația de a dovedi calitatea de fost proprietar aparține statului; o astfel de preluare constituie fundamentul măsurii de retrocedare, dar nu și temei al preluării obligației de a proba. În cauză, așa cum s-a reținut prin decizia contestată, reclamanta nu a făcut nicio dovadă cu privire la calitatea sa de proprietar, în anul 1984 când reclamanta a susținut că a fost preluat abuziv imobilul situat în str. x; dovada acestei calități a fost făcută doar până în anul 1943. O prezumție a existenței și a întinderii dreptului de proprietate al reclamantei, în sensul art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, nu poate fi reținută în condițiile în care, așa cum s-a reținut cu prilejul expunerii situației de fapt, în anexa la Decretul nr. 111/1984, Eparhia Armeană Gregoriană figurează, în calitate de proprietar de la care au fost expropriate imobilele, cu mai multe imobile situate pe str. x cel Mare, niciunul dintre acestea nefiind situat la nr. 54 și neavând suprafața solicitată de reclamantă. Nu s-a dovedit nici faptul pretins de reclamantă, al renumerotării imobilelor de pe str. x. 7 Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte reține următoarele: Prin criticile formulate în recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susținut că prima instanță a în mod greșit i-a respins contestația pe motiv că nu și-a dovedit dreptul de proprietate la data preluării imobilului de către stat, aceste fapte au fost probate prin înscrisurile depuse și nu au fost combătute prin nicio dovadă, relațiile furnizate de către autoritățile locale nefiind în măsură să dovedească faptul imobilul în cauză în folosința statului în baza unui titlu valabil. Astfel, a susținut că dovada dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943, fapt reținut și prin sentința recurată, fundamentează prezumția de proprietate astfel cum aceasta este reglementată prin dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000. Examinând excepția nulității cererii de recurs se reține că recurenta reclamantă, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiie art. art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce privește dovada calității de fost proprietar al solicitantului, critici care se încadrează la motivul de recurs invocat. În consecință, excepția netimbrării va fi respinsă ca neîntemeiată. Inalta Curte împărtășește susținerile recurentei reclamante potrivit cărora în condițiile în care Arhiepiscopia a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă asupra dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943 (...), în cauză operează prezumția de proprietate astfel cum este reglementată de art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina de a rasturna această prezumție revenea autorității pârâte. În conformitate cu dispozițiile alin. (3)-(5) al art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000: "(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar". In aplicare acestor dispoziții trebuie avute în vedere și cele trei prezumții legale relative, susceptibile de a fi răsturnate prin proba contrară, instituite prin art. 919 din C. civ.. Astfel, în timp ce prezumția de posesor a celui care stăpânește bunul [art. 919 alin. (1) noul C. civ..] și prezumția de proprietate în favoarea posesorului [art. 919 alin. (3) noul C. civ..] pot fi răsturnate prin orice mijloc de probă ("până la proba contrară"), prezumția de precaritate [art. 919 alin. (2) noul C. civ..], odată dovedită, poate fi răsturnată doar dacă se dovedește că a survenit o intervertire a detenției precare, în condițiile art. 920 noul C. civ. Astfel, prezumția de posesor, care fundamentează și prezumția de proprietate, necombătută în condițiile art. 4 alin. (5) din din O.U.G. nr. 94/2000, cât timp nici prezumția de precaritate ce derivă din închirierea imobilului pentru farmacie nu a fost răsturnată, rezultă din următoarele înscrisuri: - procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului echivalent asupra bunurilor de mână moartă; copia adresei nr. x/21.02.1943 a Parohiei Bisericii Armene Roman către Președintele Eparhiei Armene Gregoriene din București referitoare la imobilul din mun. Roman, str. x, jud. Neamț - procesul-verbal nr. x/19.08.1942 atestă, ca urmare a cercetărilor efectuate de organul fiscal în urma declarației de impunere dată de Parohia Bisericii Armene, că aceasta posedă, ca avere imobiliară (între altele), un imobil situat în str. x, casă de comerț și locuit, compusă dintr-o prăvălie pentru comerțul cu farmacie și șase camere de locuit, suprafața construită pentru clădire fiind de 200 mp, iar a tenanselor de 136 mp, clădirile fiind situate pe un teren în suprafață de 500 mp. Prin adresa nr. x/21.02.1943 un avocat din Roman (D.), ca răspuns la o adresă a președintele Eparhiei Armene Gregoriene, a enumerat imobilele care compun averea Comunității și Eforiei Bisericii Armene din Roman, la pct. 4 fiind menționată casa din str. x închiriată pentru farmacie; avocatul a menționat că toate imobilele enumerate sunt închiriate cu contracte și sunt administrate de el. - Raportul de evaluare întocmit de expertul tehnic C. la cererea reclamantei atestă că expertul a inspectat și evaluat proprietatea imobiliară situată în str. x din mun. Roman pentru stabilirea valorii de piață; expertul s-a referit la un teren de 215,50 mp și o suprafață construită de 57,5 mp, acesta putând reconstitui doar terenul (conform planului anexat), nu și suprafața imobilului de 57.5 mp; valoarea obținută în urma evaluării (care a fost făcută în octombrie 2006) a fost de 100.000 RON (ron) echivalentul a 28.400 euro. - prin adresa nr. x/27.01.2016 Municipiul Roman a menționat că imobilul situat în Roman, str. x a fost preluat, în baza Decretului nr. 111/1953, de la B. și demolat în anul 1984. Anexa la această adresă, anexă referitoare la situația juridică și locativă a unor imobile solicitate de cultele religioase în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 se referă la imobilul situat în str. x, compus din construcții și teren aferent respectiv 134 mp suprafață construită și 250 mp teren intravilan - a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1953, construcția fiind demolată în anul 1984, iar în prezent terenul este ocupat de blocuri de locuințe. - din anexa comunicată adresa nr. x/8.04.2006, anexă referitoare la situația juridică și locativă a unor imobile solicitate de cultele religioase în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că imobilul situat în str. x - compus din construcții și teren aferent, în limita împrejmuirilor existente, respectiv 104,5 mp suprafață construită și 110 mp teren intravilan - a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 111 din 28.03.1984, fiind demolat, iar în prezent ocupat de alei și accese, blocuri de locuințe. La cererea depusă la data de 8.12.2016 reclamanta a anexat Decretul nr. 111/28.03.1984 și un extras din anexa la acest decret; o listă cu suprafețele locative aparținând municipiului Roman, extrase din rolul fiscal din anii 1950, 1959 și 1961. În anexa la Decretul nr. 111/1984, Eparhia Armeană Gregoriană figurează, în calitate de proprietar de la care au fost expropriate mai multe imobile situate pe str. x. Este adevărat că niciunul dintre imobilele expropriate nu este situat la nr. 54, de pe str. x cel Mare, că au fost expropriate imobilele de la nr. 51-53 (460 mp teren și 167,56 mp construcții), nr. 91, nr. 93, nr. 95, nr. 97, însă probabil că acesta a devenit nr. 53, având astfel corespondent în anexa la Decretul nr. 111/1984 în care, la pct. 13 figurează imobilul din pe str. x. În acest context, trebuie observat că Decretul de expropriere nr. 111/1984, prin care se susține că a fost expropriat și imobilul situat la nr. 54 de pe str. x cel Mare a fost comunicat de către Primăria Roman într-o copie ilizibilă tocmai în ceea ce privește mențiunile care vizează acest imobil, autoritatea nefiind în măsură să comunice instanței o copie completă, lizibilă (adresa nr. x/12.04.2018- dosar fond), așa cum nu a avut posibilitatea să comunice nici istoricul de arteră a străzii x pentru perioada nr. 1942-1984 (adresa nr. x/08.05.2018 dosar de fond). Față de situația de fapt relevată, necontestată de intimata pârâtă, potrivit căreia imobilul pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri a aparținut Parohiei Bisericii Armene în anii 1942-1943, fiind închiriat pentru funcționarea (la acea dată) a unei farmacii, având în vedere și faptul că nu a fost răsturnată prezumția relativă de posesie și proprietate care operează în favoarea recurentei reclamante, iar autoritatea publică locală nu a putut nici să confirme și nici să combată susținerea acesteia în sensul că neconcordanțele privind numărul imobilului expropriat se datorează renumerotării proprietăților, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, fiind întemeiate criticile formulate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă va casa, în parte, hotărârea atacată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată formulată urmând să anuleze Decizia nr. 5685 din 23.06.2016 emisă de pârâtă și să oblige pârâta să emită o decizie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului format din 500 mp teren și o construcție în suprafață de 336 mp, situat în Roman, str. x, jud. Neamț. Va menține celelte dispoziții ale sentinței recurate.