ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6164/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă la data de 25.01.2016, sub numărul x/2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea Deciziei nr. 4586 din 19.11.2015 emise de Comisia Specială de Retrocedare și admiterea cererii nr. x/05.12.2015, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului situat în Focșani, str. x, jud. Vrancea.

Prin sentința civilă nr. 212/2016 a Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția de necompetență materială invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată, și a fost admisă excepția de necompetență funcțională a secției a II-a civilă, fiind declinată competența de soluționare a cauzei la secția I civilă din cadrul Tribunalului Vrancea.

Prin încheierea din 14.06.2016, Tribunalul Vrancea, secția I civilă a admis excepția de necompetență funcțională și a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Vrancea, motiv pentru care a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Galați în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 124/F- C. civ. din 19.07.2016 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 200/2017 din 28 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Bisericii Armene din România; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva sentinței civile nr. 200/2017 din 28 septembrie 2017 și a încheierilor de ședință pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Focșani, recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta precizează că, în vederea clarificării situației imobilului, a formulat o cerere de probatorii pentru Parohie în scopul obținerii documentelor prin care să probeze preluarea abuzivă a imobilului de către stat, dar instituțiile statului nu au comunicat documente lămuritoare cu privire la imobil, precizând că nu dețin informații referitoare la preluarea lui de către stat. Consideră că instanța a încălcat art. 211 C. proc. civ., întrucât cercetarea procesului nu se putea încheia câtă vreme instituțiile statului nu au depus documentele concludente solicitate. Aceste instituții aveau obligația să dețină documente care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului și modul de dobândire a acestuia, refuzul lor nefiind justificat.

Susține că instanța trebuia să admită cererea de probatorii și să solicite de la autorități comunicarea înscrisurilor necesare probării situației juridice a imobilului. Astfel, Primăria municipiului Focșani trebuia să comunice instanței: care este actul juridic în temeiul căruia terenul din fosta str. x și 6 a fost trecut în proprietatea statului și care este evoluția adresei de număr poștal în perioada 1949 - data exproprierii terenului și data intrării acestuia în domeniul public al statului. Apreciază că răspunsul primăriei a fost insuficient și dat cu rea credință, iar instanța nu a luat nicio măsură față de angajații acesteia, în sensul că nu a dispus amendarea lor și nici prezentarea modului de dobândire a terenului de către primărie.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menționează că instanța, în mod nelegal, a reținut că reclamanta nu a putut institui prezumția calității sale de proprietar asupra bunului revendicat, precum și a trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului. Instanța face confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate și dovedirea acestuia în condițiile O.U.G. nr. 94/2000 care menționează că proprietatea se dovedește cu orice fel de înscrisuri ce se coroborează cu prezumția proprietății ce operează în favoarea celui menționat în înscrisurile în cauză. În măsura în care Parohia deținea un titlu de proprietate, nu mai erau incidente dispozițiile privind prezumția de proprietate.

Recurenta arată că, în raport cu disp. art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și art. 1

1

pct. 13 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în dovedirea pretențiilor sale, Arhiepiscopia a obținut și depus la dosar documente care atestă dreptul său de proprietate, respectiv o copie certificată a Formularului cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparținând comunelor, județului, statului și altor instituții publice pentru anul 1942, emis de Direcția Județeană Vrancea a Arhivelor Naționale și o copie a Registrului matricol al contribuabililor aflați în Focșani, pentru imobilul din speță. Invocă declarația martorului A., care a confirmat că nu s-au încasat despăgubiri, precum și adresa ANAF nr. x/2008 prin care se confirmă faptul că nu s-au achitat despăgubiri.

Precizează că a solicitat prin cererea de probatorii obținerea și a altor documente de la instituțiile statului, dar acestea au susținut că nu dețin niciun fel de acte de proprietate ori de preluare a terenului în perioada comunistă.

Consideră că este abuzivă solicitarea Comisiei ca recurenta-reclamantă să prezinte actul de proprietate, ca instrumentum probationis, în condițiile în care toate actele i-au fost luate de către Securitate în perioada comunistă, documentele în cauză fiind deținute de instituțiile statului. Autoritățile nu au arătat și nu au prezentat niciun document care să ateste care este actul normativ prin care au preluat imobilul.

Recurenta susține că, în condițiile în care a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă, înregistrate la Arhivele Naționale sau obținute din Registrul Agricol, care atestă înregistrarea imobilului pe numele Parohiei, în calitate de proprietară, în cauză operează prezumția de proprietate, astfel cum este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei revine autorităților locale, ceea ce nu s-a întâmplat. Astfel, instanța a aplicat în mod greșit disp. O.U.G. nr. 94/2000, precum și celelalte dispoziții legale invocate, aceasta impunând Arhiepiscopiei înfățișarea unui titlu de proprietate în vederea probării proprietății imobilului, deși conform O.U.G. nr. 94/2000, proprietatea poate fi probată cu orice fel de înscrisuri, coroborate cu prezumția de proprietate.

4.1. Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.

4.2. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor din întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin Decizia nr. 4586/19.11.2015 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost respinsă cererea nr. x/5.12.2005 depusă de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, pentru Parohia Bisericii Armene Focșani, prin care se solicită acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1065 mp. și construcție, situat în Focșani, strada x nr. 4, județul Vrancea, întrucât solicitanta nu a depus acte juridice din a căror coroborare să reiasă dovada proprietății asupra imobilului și nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, în termenul de 120 zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Instanța de fond a respins acțiunea prin care s-a solicitat anularea acestei decizii reținând că din examinarea înscrisurilor existente la dosar rezultă că, anterior emiterii deciziei, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a efectuat demersuri către autoritățile competente pentru a putea fi identificat imobilul, modalitatea în care a intrat în proprietatea reclamantei, respectiv a Parohiei Bisericii Armene Focșani, precum și cea în care a trecut în proprietate publică. De asemenea, instanța a pus în vedere reclamantei să efectueze demersuri suplimentare pentru a dovedi, dincolo de orice dubiu, că imobilul pentru care a solicitat măsuri reparatorii a aparținut Parohiei Bisericii Armene Focșani. Reclamanta nu s-a conformat acestor solicitări, ci, dimpotrivă, a comunicat că nu deține acte juridice care să ateste deținerea proprietății la momentul preluării abuzive. Această situație s-a repetat și în urma solicitărilor instanței de a depune la dosar înscrisuri din care să rezulte cum a fost dobândită proprietatea imobilului în discuție. Instanța de fond a constatat că reclamanta nu poate obține măsuri reparatorii în condițiile în care singurul document prin care a înțeles să își dovedească pretențiile este reprezentat de copia unui extras din inventarul Bisericii Armene din Focșani, întocmit la data de 17.03.1949, care nu se coroborează cu alte mijloace de probă, care să confirme proprietatea acestui imobil.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurenta a precizat că declară recurs împotriva sentinței civile nr. 200/2017 din 28 septembrie 2017 și a încheierilor pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, în motivarea recursului s-a referit exclusiv la sentință, fără a identifica și a formula critici împotriva încheierilor pe care a înțeles să le atace prin prezenta cerere de recurs.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil.

În susținerea acestui motiv, recurenta precizează că, în vederea clarificării situației imobilului, a formulat o cerere de probatorii pentru Parohie în scopul obținerii documentelor prin care să probeze preluarea abuzivă a imobilului de către stat, dar instituțiile statului nu au comunicat documente lămuritoare cu privire la imobil. Consideră că instanța a încălcat art. 211 C. proc. civ. apreciind că cercetarea procesului nu se putea încheia câtă vreme instituțiile statului nu au depus documentele concludente solicitate.

Referitor la acest motiv de casare, sub aspectul demersurilor efectuate de emitentul actului administrativ contestat, în scopul soluționării cererii reclamantei, cât și de instanța de fond în vederea corectei dezlegări a litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

Odată cu depunerea cererii de retrocedare nr. x/05.12.2005, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a depus doar copia simplă a unui Extras din Inventarul Bisericii Armene din Focșani, referitor la imobilul situat în municipiul Focșani, județul Vrancea.

În vederea completării dosarului aferent cererii de retrocedare, Comisia Specială de Retrocedare, prin adresa nr. x/27.04.2007, a solicitat Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România următoarele înscrisuri: istoric de adresă și de număr poștal; acte juridice care să ateste deținerea proprietății de către solicitantă, la momentul preluării abuzive, în copie legalizată; acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; dovada încasării de despăgubiri la preluare. Prin adresa emisă de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare cu nr. x/02.11.2007, a fost transmis doar un istoric de arteră, nu și celelalte acte solicitate pentru completarea dosarului.

Ulterior, prin adresa nr. x/14.07.2015, au fost solicitate Parohiei Bisericii Armene din Focșani următoarele înscrisuri: declarație din partea solicitantei în care să se menționeze dacă a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în baza legislației din domeniul fondului funciar sau a altor legi cu caracter reparator; acte din care să reiasă calitatea de fost proprietar al acestui imobil, la momentul preluării abuzive, în copii legalizate sau certificate; acte sau orice alte înscrisuri, eventual declarații de martori autentificate notarial, din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, de către statul român în perioada de referință a legii, respectiv 06.03.1945 - 22.12.1989, cu menționarea anului preluării; istoric de arteră și număr poștal; schițe/note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat în vederea identificării actuale a acestuia, realizate prin suprapunere de planuri. Parohia Bisericii Armene din Focșani nu a formulat niciun răspuns la această adresă emisă de Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare.

La termenul de judecată din 29.09.2016, instanța de fond a încuviințat în parte cererea de probatorii formulată de reclamantă, punând în vedere Consiliului Județean Vrancea să comunice dacă imobilul din Focșani, str. x, a fost expropriat, în temeiul cărui decret, și să înainteze documentele. Primăriei municipiului Focșani i-a solicitat să comunice istoricul de stradă și număr poștal pentru imobil și documentele care au stat la baza exproprierii, iar Administrației Județene a Finanțelor Publice Vrancea i-a solicitat să comunice istoricul de rol fiscal și numărul poștal pentru imobil, împreună cu actele care au stat la baza deschiderii rolului fiscal. Totodată, Companiei de Utilități Publice R.A. (fostă I.J.G.C.L. Focșani) instanța i-a solicitat să comunice dacă are în evidență date privind imobilul în litigiu, respectiv dacă a fost expropriat, în temeiul cărui decret, și dacă au fost plătite despăgubiri reclamantei. A fost respinsă proba în privința celorlalte înscrisuri solicitate de reclamantă, apreciindu-se că este obligația părții să depună acte din care să rezulte modul în care a fost dobândit imobilul și orice alte înscrisuri relevante de la Direcția Județeană Focșani a Arhivelor Naționale.

Prin adresa nr. x/13.10.2016, Compania de Utilități Publice Vrancea a comunicat faptul că nu deține în arhiva sa date privind exproprierea imobilului în discuție. Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea a redirecționat adresa emisă de instanță Primăriei municipiului Focșani - Serviciul Impozite și Taxe, iar răspunsul acestei din urmă instituții, cu adresa nr. x/25.10.2016, a fost că nu deține acte în evidența fiscală privind imobilul respectiv, la care se află atașată lista patrimoniului Parohiei Bisericii Armene CF x. Consiliul Județean Vrancea, cu adresa nr. x/26.10.2016, a comunicat că în arhiva instituției nu se află documentele solicitate pentru imobilul respectiv.

Reclamanta a solicitat admiterea probatoriului propus prin cererea depusă la dosar pentru termenul din 29.09.2016, arătând că înțelege să se folosească de înscrisurile depuse la dosar, precum și de înscrisurile ce se vor comunica de autorități, solicitând totodată acordarea unui termen mai lung în vederea obținerii acestora, având atașate dovezi din care rezultă că s-a adresat unor instituții, unele fiind aceleași de la care și instanța a solicitat relații.

Pentru termenul din 15.12.2017, Primăria municipiului Focșani a comunicat că nu deține date în arhiva instituției cu privire la imobilul pentru care reclamanta solicită măsuri reparatorii.

Întrucât prin încheierea din data de 21.12.2016 s-a pus în vedere reclamantei să depună relațiile solicitate de la Arhivele Naționale ale României cu privire la imobilul din cauză, precum și răspunsul primit de la această instituție, reclamanta neconformându-se acestei obligații, la data de 31.01.2017 instanța a dispus suspendarea judecății cauzei, conform art. 242 C. proc. civ.. Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantei, la dosar nefiind depuse înscrisuri de către reclamantă prin care să facă dovada proprietății asupra imobilului revendicat.

Potrivit art. 211 C. proc. civ., a cărui încălcare o invocă recurenta, "Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia".

Se constată că această normă statuează cu valoare de principiu, astfel că indicarea ei este insuficientă în condițiile în care recurenta nu arată în concret o altă normă procesuală încălcată de instanța de fond, dintre cele care guvernează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului.

Recurenta are în vedere, de fapt, atunci când invocă încălcarea acestei norme, conținutul nerelevant al unora dintre adresele prin care instituțiile anterior menționate au răspuns solicitării de comunicare a unor informații legate de imobilul în litigiu. Or, această împrejurare nu constituie o încălcare a normelor de procedură.

Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele". Aceste prevederi stabilesc rolul judecătorului în ceea ce privește probatoriul, dar posibilitatea instanței de a dispune administrarea de noi probe nu dispensează părțile de obligația de a-și proba pretențiile, astfel cum este aceasta stabilită, cu caracter de principiu, de art. 10 alin. (1) C. proc. civ.. Mai mult, omisiunea instanței de a dispune completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancționată în căile de atac, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Astfel, reclamantei îi revenea sarcina să probeze susținerile referitoare la nelegalitatea și netemeinicia deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare, prin dovedirea preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist și a dreptului său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare prin echivalent a susținut-o prin cererea administrativă, la data preluării abuzive a imobilului.

În mod corect prima instanță a reținut că cei cărora le revine sarcina să probeze îndeplinirea condițiilor legale sunt chiar solicitanții, aspect ce reiese din toată economia O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Acest aspect este întărit de disp. art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora "Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale".

Sub aspectul modului în care recurenta a înțeles că îi revine sarcina probei prezintă relevanță și următoarea împrejurare:

În cererea de recurs recurenta susține că a obținut și depus la dosar documente care atestă dreptul său de proprietate, respectiv o copie certificată a Formularului cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparținând comunelor, județului, statului și altor instituții publice pentru anul 1942, emis de Direcția Județeană Vrancea a Arhivelor Naționale și o copie a Registrului matricol al contribuabililor aflați în Focșani, pentru imobilul din speță.

Constatând că aceste înscrisuri nu sunt depuse la dosar, ele fiind invocate pentru prima dată în cererea de recurs, dar nefiind atașate acestei cereri, Înalta Curte, în virtutea rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 din C. proc. civ., a dispus emiterea unei adrese către recurentă pentru a depune la dosar aceste înscrisuri. Totodată, i-a solicitat și depunerea relațiilor comunicate reclamantei de către Direcția Județeană Vrancea a Arhivelor Naționale, prin adresa nr. x/17.10.2007, privind cele 12 istorice de rol fiscal ale unor imobile. Recurenta însă nu a înțeles să dea curs solicitării instanței și nu a depus la dosar niciunul dintre înscrisurile menționate.

În acest context se mai impune a sublinia faptul că instanța are obligația de a dispune suplimentarea probatoriilor doar în situația în care susținerile părților și probele administrate nu ajută la aflarea adevărului și la soluționarea cauzei, în ipoteza în care instanța nu se consideră lămurită.

În raport cu toate aceste considerente nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța în mod nelegal a reținut că reclamanta nu a putut institui prezumția calității sale de proprietar asupra bunului revendicat, precum și a trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului.

La stabilirea caracterului nefondat al criticilor subsumate acestui motiv de recurs instanța de control judiciar reține că, potrivit disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

Art. 4 alin. (2) din același act normativ prevede că "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)". Alin. (3) al aceluiași articol stabilește că "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Recurenta s-a prevalat de prezumția existenței dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, prin raportare la înscrisul constând în Extrasul din Inventarul Bisericii Armene din Focșani. A apreciat că acesta reprezintă un început de dovadă scrisă, iar obligația de a completa documentația îi revenea în mod exclusiv Comisiei, care trebuia să efectueze demersuri în vederea obținerii documentelor necesare.

Înalta Curte constată că depunerea unei copii a Extrasului din Inventarul Bisericii Armene din Focșani cu privire la imobilul în litigiu nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive și a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil.

Rezultă că interpretarea recurentei nu este susținută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, dar stabilesc că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive, așa cum dispune art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000.

Conform dispozițiilor legale sus menționate, titularul cererii de acordare a măsurilor reparatorii trebuie să facă dovada că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și, de asemenea, să facă dovada faptului că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii. Or, recurenta nu a probat existența dreptului de proprietate asupra imobilului și nici preluarea abuzivă a acestuia de către stat, astfel că soluția de respingere a acțiunii este legală.

Este relevant a sublinia și faptul că propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual ce aparține celui care face o susținere în cursul procesului și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, impuse de art. 249 din C. proc. civ., respectiv obligația de a proba susținerile făcute în fața instanței. Recurenta nu a completat dosarul depus la Comisia Specială de Retrocedare cu dovezile amintite, deși această comisie i-a atras atenția asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat în mod corect normele de drept material aplicabile în cauză, respectiv disp. art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și Normele metodologice de aplicare a ordonanței, stabilind că înscrisul depus de recurentă, și anume Extras din Inventarul Bisericii Armene din Focșani referitor la imobilul în litigiu nu dovedește dreptul de proprietate al recurentei asupra acestui imobil și nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului. Contrar susținerii recurentei, prima instanță nu a făcut confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate și dovedirea acestuia în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, ci a constatat de fapt că reclamanta nu a instituit prezumția dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză și nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului, aspecte esențiale în raport cu obiectul litigiului.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele și pentru Parohia Bisericii Armene Focșani, împotriva sentinței civile nr. 200/2017 din 28 septembrie 2017 și a încheierilor de ședință pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2020.