ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3121/2019

Hotărârea pronunțată de instanța de fond 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, inițial, la data de 25 ianuarie 2016, pe rolul Tribunalului Vrancea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Arhiepiscopia … din România în numele și pentru Parohia … Focșani a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților, anularea Deciziei nr. 4583 din 19 noiembrie 2015 emise de Comisie, admiterea cererii nr. x din 5 decembrie 2005 și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul format din teren în suprafață de 235 mp și construcție situat în Focșani, județul Vrancea. Prin Sentința civilă nr. 240 din 11 mai 2016, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Soluția primei instanțe Prin Sentința nr. 375 din 14 decembrie 2016, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a Arhiepiscopiei … din România, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale de Restituire a Proprietăților și a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, reclamanta Arhiepiscopia ... din România în numele și pentru Parohia … Focșani a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe fond, anularea deciziei de respingere și admiterea cererii de acordare a măsurilor compensatorii. 2.1. Referitor la pct. 5 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat că instanța în mod greșit a dispus încheierea etapei cercetării procesului și începerea dezbaterii fondului cauzei, încălcându-se dispozițiile art. 211 C. proc. civ. Prin încheierea etapei cercetării procesului în aceste condiții i-a fost încălcat dreptul la apărare, fiind prejudiciată în măsura în care se continuă judecarea cauzei fără administrarea probatoriului necesar clarificării depline a situației imobilului. Instituțiile statului au obligația de a deține documentele care atestă dreptul de proprietate asupra imobilului și modalitatea de dobândire a acestuia, refuzul acestor instituții nefiind justificat și nu trebuie să îngreuneze situația Arhiepiscopiei în vederea dovedirii acțiunii formulate. Astfel, instanța ar fi trebuit să admită cererea de probatorii și să solicite de la instituțiile competente înscrisurile necesare probării juridice a imobilului. 2.2. A mai susținut recurenta-reclamantă, motiv prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că în mod nelegal instanța de fond a reținut că în cauză Arhiepiscopia nu a putut institui prezumția calității sale de proprietar asupra bunului revendicat. Prezumția de proprietate operează în măsura în care reclamantul nu poate dovedi că este proprietar, ci utilizează documente care, individual, nu pot dovedi proprietatea dar care, coroborate, și împreună cu prezumția reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 probează dreptul de proprietate. A făcut trimitere la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 și la art. 1 1 pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, susținând că a depus la dosar copia Formularului cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparținând comunelor, județului, statului și altor instituții publice pentru anul 1942 emis de Direcția Județeană Vrancea a Arhivelor Naționale și o copie a Registrului matricol al contribuabililor aflați în Focșani cu privire la imobilul în litigiu. Nu este posibil ca Primăria Focșani, Consiliul Județean Vrancea și celelalte autorități locale care dețin arhive să comunice răspunsuri prin care arată că nu dețin acte de proprietate, în condițiile în care pe terenul respectiv se regăsește un imobil edificat de statul comunist. De asemenea, este abuzivă solicitarea Comisiei ca Arhiepiscopia să prezinte actul de proprietate ca instrumentum probationis, în condițiile în care toate actele i-au fost luate de către securitate în anii de prigoană comunistă. A mai susținut recurenta-reclamantă că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, Comisia și, respectiv, instanța aveau obligația de a completa actele depuse la dosar de Arhiepiscopie, efectuând demersuri în vederea obținerii documentelor necesare soluționării cererii de retrocedare a imobilului în natura sau prin echivalent. Or, având în vedere că Arhiepiscopia a făcut dovada cu un înscris elaborat în epocă, operează prezumția de proprietate, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităților locale să prezinte contrariul. În condițiile în care, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, se instituie o prezumție de proprietate în favoarea Arhiepiscopiei ... care a deținut în proprietate imobilul, iar Primăria nu a prezentat titlul cu care a dobândit acel imobil, prezumția de proprietate nefiind astfel răsturnată, decizia contestată este netemeinică și nelegală.

Apărările formulate în cauză 3.1. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. 3.2. Și intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Decizia instanței de recurs 4.1. Preliminar, Înalta Curte reține că, deși prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a menționat că formulează recurs împotriva Sentinței nr. 379 din 14 decembrie 2016 și împotriva încheierilor pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, în motivarea recursului s-a referit exclusiv la sentința civilă, fără a aduce nicio critică și fără a identifica încheierile pronunțate de prima instanță pe care înțelege să le combată. 4.2. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând, anularea Deciziei nr. 4583 din 19 noiembrie 2015 emise de Comisia Specială de Retrocedare și admiterea cererii nr. x din 5 decembrie 2005 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Focșani, strada x nr. x, județul Vrancea. Curtea de Apel Galați a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, reținând că actul atacat este legal. 4.3. Referitor la motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reține Înalta Curte că acest motiv vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă în susținerea acestui motiv de casare invocă încălcarea dispozițiilor art. 211 C. proc. civ., apreciind că instanța nu a solicitat și instituțiile statului nu au depus documentele necesare soluționării cauzei. Potrivit acestui text legal, "Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia.". Analizând actele dosarului, se constată că prima instanță, deși a reținut cauza în pronunțare la termenul din 11 octombrie 2016, a repus-o pe rol pentru a pune în discuție cererea de probatorii formulată de reclamantă prin intermediul răspunsului la întâmpinare depus la data de 11 iulie 2016. Reține Înalta Curte că, potrivit art. 254 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "Art. 254. - (1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege. (2) Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății; 5. există acordul expres al tuturor părților. (...)." Deci, procedura civilă prevede faptul că reclamantul propune probele prin cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii, și că probele care nu au fost propuse în aceste condiții, pot fi încuviințate dacă nevoia administrării reiese din cercetarea judecătorească, partea a învederat motive temeinic justificate pentru care nu a putut propune proba prin cererea de chemare în judecată și dacă există acordul expres al tuturor părților. Or, în cauză, deși reclamanta, care a beneficiat de asistență juridică de specialitate, a propus probele prin răspunsul la întâmpinare, și nu prin cererea de chemare în judecată, nu s-a prezentat în instanță pentru a justifica temeinic de ce nu a putut propune probele prin acțiune și pentru a le susține. De asemenea, pârâtele nu și-au manifestat expres acordul asupra încuviințării probelor solicitate de reclamantă ulterior acțiunii. Nu în ultimul rând, reține Înalta Curte că, potrivit alin. (6) al art. 254 C. proc. civ., "Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii." Prin urmare, nu se poate reține încălcarea vreunei reguli de procedură sancționate cu nulitatea de către prima instanță. 4.4. Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Criticile recurentei, în esență, sunt centrate pe faptul că prima instanță în mod greșit a reținut că în cauză nu ar fi făcut dovada proprietății, iar Comisia Specială de Retrocedare avea obligația de a completa actele depuse de către reclamantă. Prin Decizia nr. 4583 din 19 noiembrie 2015, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea nr. x din 5 decembrie 2005 depusă de recurenta-reclamantă Arhiepiscopia … din România pentru Parohia … Focșani, prin care s-au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul din Focșani, județul Vrancea, reținând că solicitanta nu a depus acte juridice din coroborarea cărora să reiasă dovada proprietății asupra imobilului și nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, în termenul de 120 de zile, prevăzut de art. 32 din Legea 165/2013. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. Alin.(2) al art. 4 din același act normativ prevede că, "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)". 4.

În cauză, recurenta-reclamantă s-a prevalat de prezumția existenței dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, raportat la copia Registrului matricol al contribuabililor din orașul Focșani. A apreciat că reprezintă început de dovadă scrisă, considerând că obligația de a completa documentația îi revenea în mod exclusiv Comisiei, precum și primei instanțe, care trebuiau să efectueze demersuri în vederea obținerii documentelor necesare. Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive". Or, depunerea unei copii a înscrisului menționat cu privire la imobilul în litigiu nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive și a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil, cum corect a reținut și judecătorul fondului. Astfel, interpretarea recurentei nu este susținută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, însă, stabilesc, în egală măsură, că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive, așa cum dispune art. 4 alin. (2) din Ordonanță. Altfel spus, titularul cererii privind acordarea de măsuri reparatorii trebuie să facă dovada, în primul rând, că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și să probeze, în al doilea rând, că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii. Propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual care aparține celui care face o susținere în cursul procesului și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, impusă de art. 249 din C. proc. civ., respectiv obligația de a proba susținerile făcute în fața instanței. 4.

În cauză, rezultă cu evidență că recurenta-reclamantă nu a completat dosarul depus la Comisia Specială de Retrocedare cu dovezile sus-menționate, deși această instituție i-a solicitat, prin Adresa nr. x din 12 iunie 2015, în termenul de decădere de 120 de zile, în procedura administrativă, prevăzut de art. 32 din Legea 165/2013, aspect necontestat, obligație care îi incumbă conform art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000. De asemenea, în cursul judecății la fond, reclamanta nu a depus alte documente în susținerea acțiunii. Astfel, în mod corect instanța de fond a constatat că reclamanta nu a instituit prezumția dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză și nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului, aspecte esențiale în raport cu obiectul litigiului. Rolul judecătorului nu este acela de a dispune probe pentru una dintre părți, ci acela ca, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, să afle adevărul, fiind imparțial. Contrar alegațiilor recurentei, instanța nu are obligația de a dispune suplimentarea probatoriilor decât în situația în care susținerile părților și probele administrate nu ajută la aflarea adevărului și la soluționarea cauzei, în ipoteza în care instanța nu se consideră lămurită. Totodată, Înalta Curte reține faptul că rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului. Prin urmare, criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, soluția primei instanță fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 4.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru cele reținute anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.