ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 375/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul Vrancea și ulterior pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe, prin Sentința nr. 308/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților, anularea Deciziei nr. 4585 din 19 noiembrie 2015 emisă de Comisie și admiterea cererii nr. x din 5 decembrie 2005, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Focșani, strada x nr. 120, județul Vrancea.

2.1. Prin încheierea de ședință din 22 septembrie 2016, Curtea de apel a admis, în parte, probatoriile solicitate de reclamantă, respectiv documentația care a stat la baza emiterii deciziei atacate, respingând celelalte probe privind interogatoriul autorității pârâte și înscrisurile solicitate Consiliului Județean Vrancea, Primăriei Focșani și Administrației Finanțelor Publice Vrancea ca fiind neutile cauzei.

2.2. Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 296 din 17 octombrie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 22 septembrie 2016 a declarat recurs reclamanta A. în numele și pentru B.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a reținut că în cauză A. nu a făcut dovada proprietății.

Astfel, a făcut trimitere la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 și la art. 1

1

pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, susținând că a depus la dosar copia Extrasului din Inventarul B. cu privire la imobilul în litigiu, datat 17 martie 1949, emis în baza art. 29 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, cu care face dovada dreptului de proprietate asupra respectivului imobil, nefiind în măsură să depună alte înscrisuri.

A susținut că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, Comisia avea obligația de a completa actele depuse la dosar de A., efectuând demersuri în vederea obținerii documentelor necesare soluționării cererii de retrocedare a imobilului în natură sau prin echivalent.

Or, având în vedere că A. a făcut dovada cu un înscris elaborat în epocă în temeiul Decretului nr. 177/1948, că imobilul teren se afla în anul 1949 în proprietatea B., operează prezumția de proprietate, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităților locale să prezinte contrariul.

Potrivit recurentei, în condițiile în care, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, se instituie o prezumție de proprietate în favoarea A. care a deținut în proprietate imobilul, iar Primăria nu a prezentat titlul cu care a dobândit acel imobil, prezumția de proprietate nefiind astfel răsturnată, decizia contestată este netemeinică și nelegală.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, cu consecința anulării deciziei contestate.

Prin întâmpinările formulate, intimatele-pârâte Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților au invocat excepția nulității recursului și, pe fond, au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinări, se reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimate și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând, anularea Deciziei nr. 4585 din 19 noiembrie 2015 contestate și admiterea cererii nr. x din 5 decembrie 2005, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Focșani, strada x nr. 120, județul Vrancea.

Curtea de Apel Galați a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, reținând că actul atacat este legal.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. În privința încheierii atacate, se constată că recurenta nu a formulat critici, arătând doar că recursul privește și încheierile pronunțate în cauză și faptul că prima instanță a reținut că obligația depunerii înscrisurilor în probațiune revenea A.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că din actele dosarului nu reiese că probele solicitate au fost propuse în condițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., respectiv prin acte procedurale adecvate și cu indicarea tezei probatorii, or, o astfel de modalitate de solicitare a probelor este lipsită de orice determinare și echivalează cu lipsa de propunere de probe în condițiile legii.

1.2. Referitor la sentința atacată, instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe faptul că prima instanță în mod greșit a reținut că în cauză A. nu a făcut dovada proprietății, iar Comisia Specială de Retrocedare avea obligația de a completa actele depuse de către reclamantă.

Prin decizia contestată în cauză, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea nr. x din 5 decembrie 2005 depusă de A. pentru B., prin care s-au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul din Focșani, județul Vrancea, compus din teren în suprafață de 551 mp și construcție, întrucât nu a depus acte juridice din coroborarea cărora să reiasă dovada proprietății asupra imobilului și nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, în termenul de 120 de zile, prevăzut de art. 32 din Legea 165/2013.

Instanța de control judiciar reține, contrar celor afirmate de recurentă, că autoritatea intimată, în vederea clarificării situației imobilului în litigiu, a purtat corespondență cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea (Adresa nr. x din 21 noiembrie 2007), Primăria municipiului Focșani (Adresa nr. x din 6 aprilie 2006 și Adresa nr. x din 26 iunie 2015) și Consiliului Județean Vrancea (Adresa nr. x din 5 noiembrie 2007 în perioada 2006 - 2015, însă fără rezultat, respectivele autorități, în răspunsurile transmise, comunicând că nu dețin înscrisurile solicitate.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Alin. (2) al art. 4 din același act normativ prevede că, "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)".

În speță, recurenta-reclamantă s-a prevalat de prezumția existenței dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, raportat la copia Extrasului din Inventarul B. prezentată care apreciază că reprezintă început de dovadă scrisă, considerând că obligația de a completa documentația îi revenea în mod exclusiv Comisiei, care trebuia să efectueze demersuri în vederea obținerii documentelor necesare.

Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Or, în cauză, depunerea unei copii a Extrasului din Inventarul B. cu privire la imobilul în litigiu nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive și a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil, cum corect a reținut și judecătorul fondului.

Astfel, interpretarea recurentei nu este susținută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, însă, stabilesc, în egală măsură, că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive, așa cum dispune art. 4 alin. (2) din O.U.G.

Altfel spus, titularul cererii privind acordarea de măsuri reparatorii trebuie să facă dovada, în primul rând, că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și să probeze, în al doilea rând, că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii.

Propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual care aparține celui care face o susținere în cursul procesului și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, impusă de art. 249 C. proc. civ., respectiv obligația de a proba susținerile făcute în fața instanței.

În cauză, rezultă cu evidență că recurenta-reclamantă nu a completat dosarul depus la Comisia Specială de Retrocedare cu dovezile sus-menționate, solicitate potrivit Adreselor nr. x din 27 aprilie 2007 și nr. y din 2 iunie 2015, în termenul de decădere de 120 de zile, în procedura administrativă, prevăzut de art. 32 din Legea 165/2013, aspect de altfel necontestat, obligație care îi incubă conform art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. în numele și pentru B. împotriva încheierii din 22 septembrie 2016 și Sentinței nr. 296 din 17 octombrie 2016 ale Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CT