ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6281/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel Galați reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România anularea deciziei nr. 5522/21.04.20114 emisă de către pârâtă și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii care să constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comunitară evreiască, formată din imobilul teren în superfață de 300 mp. situat în Galați, strada x nr. 2 (fosta Piața Regală nr. 5-7), trecut în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 30058/30 octombrie 1957, în prezent ocupat de blocuri de locuințe edificate de către Statul Român ulterior preluării abuzive.

Prin sentința nr. 334 din data de 02 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, având ca obiect anulare act administrativ.

Împotriva sentinței nr. 334 din data de 02 noiembrie 2016 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în urma rejudecării cauzei să se admită acțiunea introductivă formulată de aceasta.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă reiterând motivele din cerere de chemare în judecată a apreciat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect recurenta a precizat că art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede procedura și subiecții care beneficiază de măsura retrocedării.

Aceasta arată că în data de 11 aprilie 1945 numitul B. încetează din viață și întreaga sa avere a fost testată în favoarea Comunității Evreilor din Galați - Jurnalul nr. 703 din 30 ianuarie al Tribunalului Județului Covurlui.

Prin sentința civila nr. 3008/1957 imobilul din Piața Regală nr. 5 - 7 (fost Domnească nr. 2) a fost trecut in proprietatea statului în mod eronat de la B. acesta fiind decedat la data preluării.

Prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirii în natură sau în cazul în care acest lucru nu mai este valabil acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Sub acest aspect și în raport de argumentele expuse, recurenta reclamantă a apreciat că soluția Comisiei speciale de retrocedare este una nelegală prin reținerea în cuprinsul său în mod eronat că cererea de restituire formulată de subscrisa nu are ca obiect și imobilul teren.

Recurenta-reclamantă arată că împrejurarea că în cuprinsul cererii de retrocedare a specificat destinația pe care o avea imobilul, respectiv casă, nu poate fi interpretată în sensul că cererea de retrocedare a avut în vedere doar construcția, nu și terenul.

În măsura în care s-ar considera că cererea este ambiguă sub aspectul obiectului și având în vedere că aceasta reprezintă un act juridic unilateral în sensul de manifestare unilaterală de voința producătoare de efecte juridice, clarificarea obiectului acesteia trebuie realizată potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice. Or, potrivit acestor reguli, actul juridic trebuie interpretat după intenția pârtii, deci după scopul urmărit, și de asemenea, trebuie interpretat in sensul in care acesta produce efecte juridice.

Recurenta afirmă că este evident că prin formularea cererii a urmărit să obțină măsuri compensatorii pentru imobilul care i-a aparținut și care a fost preluat abuziv, neexistând vreun temei pentru care s-ar putea aprecia ca intenția sa a fost una limitată doar la construcție, cu atât mai mult cu cât la momentul preluării abuzive clădirea nici nu mai exista, fiind preluat "terenul viran".

Recurenta-reclamantă a apreciat că a interpreta cererea ca vizând doar construcția înseamnă a lipsi cererea de orice efect juridic, întrucât ea nu ar fi fost aptă să conducă la obținerea beneficiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, deși era întemeiată pe acest act normativ și este evident că intenția la momentul formulării cererii era tocmai aceea de a obține despăgubiri în temeiul actului normativ menționat.

Astfel, atâta timp cât autorul reclamantei, B., a decedat in anul 1945 și Comunitatea Evreilor din Galați este moștenitoarea întregii averii, aceasta apreciază că este logic ca toate proprietățile acestuia să ajungă la moștenitorul cu titlu universal, respectiv Comunitatea evreiasca.

Recurenta solicită să se aibă în vedere că orice alt motiv de respingere a cererii de retrocedare, ce nu este cuprins în decizia atacată excede controlului judecătoresc al actului administrativ, echivalând cu lipsa motivării.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce instanța nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și să se mențină sentința recurată ca fiind temeinică și legală.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 s-a fixat termen inițial de judecată pe fond a recursului la data de 14 ianuarie 2018, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 29 octombrie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte, trecând la analiza motivelor de casare, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă constată că acesta este neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă în susținerea acestui motiv de casare a apreciat că în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce instanța nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură.

Înalta Curte apreciază că această critică se raportează la caracteristicile privitoare la forma actului administrativ contestat și nu în mod direct la soluția instanței de fond, în sensul că aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept incidente în speță.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, prin raportare la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că nu pot fi identificate aspecte contradictorii, ori argumente străine de natura pricinii în considerentele sentinței recurate, instanța de fond pronunțând o hotărâre care s-a raportat la argumentele prezentate de părți și la textele de lege aplicabile în materie.

Pentru aceste considerente, motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

În ceea ce privește analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs reține următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată privește anularea deciziei nr. 5522/21.04.20114 emisă de către pârâtă și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii care să constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 în legătură cu dreptul acesteia asupra fostei proprietăți comunitare evreiești, formată din imobilul teren în superfață de 300 mp. situat în Galați, strada x nr. 2 (fosta Piața Regală nr. 5-7).

Prin decizia nr. 5522/21.04.20114 emisă de către pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de către reclamanta A. înregistrată sub nr. x/26.02.2003 cu privire la restituirea în natură a imobilului casă situat în Galați, strada x nr. 2 cu argumentarea că restituirea în natură nu este posibilă întrucât casa a fost demolată.

Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Iar în conformitate cu alin. (3) din același articol cu privire la imobilele la care se referă acest act normativ se reține că "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond apreciază că din prevederile legale, raportat la faptul că imobilul pentru care a fost formulată cererea de restituire a fost demolat, intimata pârâtă a emis Decizia nr. 5522/21.04.20114 prin care s-a respins cererea formulată de către recurenta-reclamantă A., în mod legal.

În mod corect a arătat instanța de fond că obiectul cererii deduse judecății instanței este diferit de cel al cererii de retrocedare înregistrată sub nr. x/26.02.2003 . Prin cererea de retrocedare soluționată prin decizia nr. 5522/21.04.20114 emisă de către pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, recurenta-reclamantă A. a solicitat restituirea imobilului casa situat în localitatea Galați, str. x, jud. Galați, în timp ce prin cererea judecății reclamanta solicită anularea deciziei prin care s-a respins cererea de retrocedare și emiterea unei noi decizii care să aibă în vedere suprafața de teren de 300 mp situată în Galați, str. x.

Critica recurentei-reclamantei privitoare la obligația pârâtei de a interpreta obiectului cererii prin prisma intenției urmărite a fost interpretată în mod corect de instanța de fond. Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 "pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)".

Or, în speță Comisia a soluționat cererea formulată de reclamantă în limita învestirii, respectiv cu privire la imobilul reprezentat de casă situat în Galați, strada x nr. 2. În plus în acord cu opinia instanței de fond, reclamanta nu a făcut dovada faptului că numitul B. a avut în proprietate imobilul situat în Galați, strada x nr. 2 și pe care ulterior să îl fi testat în favoarea Comunității Evreilor din Galați.

De la dosarul cauzei lipsește actul de proprietate care să confirme în mod expres existența dreptului de proprietate asupra terenului la care recurenta-reclamantă face referire. Presupusa avere rămasă la decesul lui B. și care ar fi intrat în posesia Comunității Evreilor din Galați potrivit jurnalului nr. 703/30.01.1947 fără a avea un act de proprietate care să susțină alte elemente de individualizare a proprietății. Cu privire la modalitatea de administrare a probatoriului în fața instanței de fond, instanța de recurs reține și faptul că nu s-a făcut dovada certă că actuala adresă str. x este fosta str. x despre care se face mențiune în copia sentinței civile nr. 3008/30.10.1957, astfel încât să fie îndreptățită prezumția preluării abuzive a unei suprafețe de 300 mp. de la numitul B..

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și, în baza art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 334 din 2 noiembrie 2016 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2019.