ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3936/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal, la data de 03 august 2015, sub nr. x/2015, ulterior, declinată în favoarea Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal (sentința civilă nr. 76/2016 din 18 februarie 2016), reclamanta ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE DIN ROMÂNIA - în nume propriu, și pentru PAROHIA BISERICII ARMENE DIN FOCȘANI a chemat în judecată pe pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, solicitând anularea Deciziei nr. 3254/26.03.2015 emise de pârâtă, și admiterea cererii privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în orașul Focșani, str. x, jud. Vrancea, format din teren în suprafață de 220 m.p. și o construcție de 72 m.p.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 395/2016 din 21 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a respins, ca fiind nefondată, acțiunea promovată de către reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România - pentru Parohia Bisericii Armene din Focșani, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România - în nume propriu și pentru, Parohia Bisericii Armene din Focșani, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei în fond, admiterea contestației și anularea, ca netemeinică și nelegală a Deciziei nr. 3254/26.03.2015 emisă de Comisie, și admiterea cererii nr. x/05.12.2005, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Focșani, str. x, jud. Vrancea. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- reclamantă a relevat, pe scurt, situația de fapt în cauză și a invocat, în esență, următoarele motive: 1. Sentința atacată este nelegală si netemeinică, întrucât aceasta a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Având în vedere cererea de probatorii formulata în cauza de Arhiepiscopie, răspunsurile neconcludente ale instituțiilor precum si constatarea instanței ca instituțiile statului nu au furnizat informații noi concludente in cauza, apreciem ca in mod greșit instanța a dispus încheierea etapei cercetării procesului si începerea dezbaterii fondului cauzei, în speță fiind necesara obținerea documentelor solicitate prin cererea de probatorii de la instituțiile statului. Apreciază recurenta- reclamantă că, procedând astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 211 C. proc. civ. conform căruia completul de judecata efectuează cercetarea procesului, cu respectarea principiilor si garanțiilor procesuale, in vedere soluționării legale și temeinice a cauzei. În opinia recurentei, instituțiile statului aveau obligația să dețină documente care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului, istoricul de adresa si număr posta, istoricul de rol fiscal, refuzul acestor instituții nefiind justificat, și nicidecum nu trebuie să îngreuneze situația Arhiepiscopiei în vederea dovedirii acțiunii formulate, în condițiile în care aceasta a făcut demersuri și a depus în cauză documentele deținute de aceasta. Astfel, susține că, în cauză, instanța trebuia să solicite de la autorități comunicarea înscrisurilor necesare probării situației juridice a imobilului în vederea soluționării legale si temeinice a cauzei conform art. 211 C. proc. civ., lipsa acestor documente în niciun caz nu trebuie să afecteze situația bisericii care încearcă sa obțină repararea unui prejudiciu cauzat de stat prin abuzurile sale din perioada regimului comunist și care se vede in imposibilitatea de a procura documentele solicitate de Comisie, în condițiile în care instituțiile statului trebuie sa detina aceste documente, iar Arhiepiscopia a făcut toate demersurile in vederea obținerii documentelor necesare. 2. Sentința atacată este nelegală și netemeinică, întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, instanța a pronunțat sentința cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, se arată, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada proprietății, făcând o confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate și dovedirea acestuia în condițiile O.U.G. nr. 94/2000. Conform acestei reglementări referitoare la restituirea proprietăților, proprietatea poate fi dovedită cu orice înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al titularului cererii asupra imobilului, la data preluării abuzive. Or, Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei extrasul din Inventarul Bisericii obținut de la Direcția Județeană Vrancea a Arhivelor Naționale, care atestă dreptul de proprietate al Parohiei Focșani asupra Imobilului în perioada regimului comunist. Dovada proprietății este, astfel, făcută în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, ce instituie o prezumție de proprietate în favoarea reclamantei, ce se coroborează cu extrasul depus la dosar și înregistrat la Arhivele Naționale Direcția Județeană Vrancea. Prezumția de proprietate, conform O.U.G. nr. 94/2000, operează în măsura în care reclamantul nu poate dovedi că este proprietar înfățișând un veritabil titlu de proprietate, dar prezintă înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția amintită. Recurenta- reclamantă citează prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și art. 1 pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. Or, în dovedirea pretențiilor sale privind Imobilul, Arhiepiscopia a obținut și depus la dosar acte care atestă dreptul său de proprietate, respectiv, extrasul din Inventarul Bisericii Armene menționat mai sus și obținut de la Arhivele Naționale, document care se conformează dispozițiilor legale redate mai sus si care se coroborează cu prezumția de proprietate. Mai mult chiar, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vrancea comunică faptul că în evidențele sale nu figurează plata unor despăgubiri pentru respectivul imobil, adresă care se coroborează în tot cu Declarațiile pe propria răspundere dată de A. și B. - declarația a fost depusă de reclamantă la dosarul Comisiei Speciale și a fost comunicată instanței odată cu întâmpinarea formulată de Comisie, contrar susținerilor instanței că o astfel de declarație nu a fost administrata în cauză. Aceste două documente, coroborate, întemeiază prezumția asupra dreptului de proprietate al Parohiei. Pe de altă parte, susține recurenta- reclamantă, nu este posibil ca Primăria Focșani, Consiliul Județean Vrancea și celelalte autorități locale care dețin arhive să comunice răspunsuri în care arată că nu dețin date despre imobilul revendicat, în condițiile în care terenul revendicat se află, în prezent, în folosința statului. De asemenea, recurenta apreciază că este abuzivă solicitarea Comisiei ca Arhiepiscopia să prezinte actul de proprietate, ca instrumentum probationis, în condițiile în care toate actele i-au fost luate de către Securitate, în anii de prigoană comunistă, documentele în cauză fiind deținute de instituțiile statului. Statul, dacă se consideră proprietar pe teren, este dator să depună actele de proprietate, la cererea Comisiei Speciale de Retrocedare. În concluzie, recurenta-reclamantă a prezentat înscrisuri apte să instituie în favoarea sa prezumția de proprietate prevăzută de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, iar Primăria Focșani nu a prezentat titlul cu care a dobândit imobilul, prezumția de proprietate în favoarea Bisericii nefiind răsturnată. Din aceste motive, este nelegală hotărârea instanței de fond, care confirmă decizia Comisiei, de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 220 mp și construcție în suprafață de 72 mp, situat în municipiul Focșani, strada x, nr. 82, județul Vrancea.

Apărarea formulată în cauză Intimata- pârâtă COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului formulat, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile recurate. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciază că recurenta-reclamantă nu a arătat care reguli de procedură au fost încălcate, referindu-se exclusiv la prevederile art. 211 C. proc. civ., care este o normă de principiu. Pe toată durata procesului, instanța de fond a exercitat rolul său activ, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Instanței nu i se poate imputa (cu titlu de încălcare a normelor de procedură) că nu a insistat și nu a realizat alte demersuri pe lângă instituțiile publice, pentru comunicarea de către acestea a situației juridice a imobilului în litigiu întrucât obligația susținerii și probării cererii îi revenea reclamantei. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata îl apreciază nefondat, arătând că instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta nu a depus înscrisuri care, coroborate, să întemeieze prezumția dreptului de proprietate asupra imobilului și nici nu a făcut dovada trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 22 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 13 septembrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În prealabil, se impune constatarea că recursul privește partea din sentința pronunțată în fond prin care cererea reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a fost respinsă, ca nefondată. Din acest motiv, s-a constatat că din cadrul procesual subiectiv în recurs nu face parte și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și se referă la încălcarea de către instanța de fond a regulilor de procedură prin închiderea cercetării judecătorești înainte de obținerea datelor referitoare la situația juridică a imobilului care a făcut obiectul cererii administrative de retrocedare, de la autoritățile și instituțiile publice menționate în cererea de probe adresată de reclamantă primei instanțe. Conform acestei cereri de probatorii, reclamanta a solicitat să comunice relații referitoare la situația juridică a imobilului situat în Focșani, strada x, nr. 82, județul Vrancea, următoarele autorități și instituții publice: Consiliul Județean Vrancea, Primăria Municipiului Focșani, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea și Direcția de Taxe și Impozite Locale Focșani, Direcția Județeană Focșani a Arhivelor Naționale și Compania de Utilități Publice S.A. (fostă, I.J.G.C.L. Focșani). Conform încheierii din 10 iunie 2016, instanța a încuviințat emiterea adreselor către autoritățile și instituțiile publice menționate, primind răspunsuri de la Primăria Municipiului Focșani, Arhivele Naționale - Serviciul Județean Vrancea, Serviciul de Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei Municipiului Focșani. Este adevărat că Primăria Municipiului Focșani, atât prin Serviciul Juridic, cât și prin Serviciul de Impozite și Taxe Locale, a comunicat că nu dețin date privind exproprierea imobilului, iar Consiliul Județean Vrancea nu a răspuns solicitărilor instanței însă, din această perspectivă, nu se poate reține o încălcare a regulilor de procedură câtă vreme instanța de fond a procedat la administrarea probatoriului solicitat de reclamantă, iar după administrarea acestui probatoriu, în sensul anterior enunțat, reclamanta nu a formulat cereri noi. Recurenta-reclamantă invocă o încălcare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 211 C. proc. civ., conform cărora completul de judecată efectuează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia. Așa cum a subliniat și intimata-pârâtă, norma invocată este una care statuează cu valoare de principiu. Prin urmare, indicarea ei este insuficientă, dacă recurenta nu arată în concret o altă normă procesuală încălcată de către instanța de fond, dintre cele care guvernează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului. Criticile recurentei-reclamante se referă, în concret, la conținutul nerelevant al unora dintre adresele de răspuns. Or, o astfel de situație nu constituie caz de încălcare a normelor de procedură. Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ.., dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. Aceste prevederi, în aplicarea principiului statuat în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., stabilesc rolul judecătorului în probațiune, însă posibilitatea instanței de a dispune administrarea de noi probe nu dispensează părțile de obligația de a-și proba pretențiile, astfel cum este aceasta stabilită, cu caracter de principiu, de art. 10 alin. (1) C. proc. civ. Critica recurentei- reclamante este neîntemeiată, întrucât în privința probelor, este de menționat faptul că instanța are dreptul, iar nu și obligația de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) Noul C. proc. civ. conform cu care "(6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii". Potrivit principiului disponibilității, părțile au posibilitatea de a dispune de obiectul procesului, precum și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, iar instanța nu poate depăși limitele cererii de chemare în judecată care determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect, care constituie pretenția dedusă judecății. În speță, inițiativei reclamantei de a promova o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 3254/26.03.2015 emisă de intimata- pârâtă, și admiterea cererii de acordare de măsuri reparatorii, în echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Focșani, str. x, jud. Vrancea, i-a corespuns, corelativ, rolul activ al judecătorului, asociat cu necesitatea aflării adevărului în speța dedusă judecății. De altfel, omisiunea instanței de a dispune completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancționată în căile de atac, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ. În procesul civil, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului, trebuie să o dovedească. Astfel, recurentei- reclamante îi revenea sarcina să probeze susținerile sale referitoare la nelegalitatea și netemeinicia Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare, prin dovedirea preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist și a dreptului său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare prin echivalent a susținut-o prin cererea administrativă, la data preluării abuzive a imobilului. Adică, avea sarcina de a proba contra considerentelor care au determinat autoritatea administrativă să respingă cererea de retrocedare. În concluzie, criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, nefondat. Neîndoielnic, acțiunea dedusă judecății este întemeiată de reclamantă pe dispozițiile reparatorii ale O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, cu modificările și completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Totodată, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, a fost constituită Comisia specială de retrocedare ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispozițiile actelor normative sus-menționate. Acesta a fost cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei a cărei legalitate se contestă. Acest cadru normativ a creat posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, astfel cum sunt acestea circumstanțiate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului sau a unei persoane juridice de drept public (.)". Dispozițiile art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu pct. 13 din Normele metodologice, prevăd faptul că proba dreptului de proprietate rămâne în sarcina solicitantului, rezultând din dispozițiile legale aplicabile faptul că solicitanții cererilor de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000 au obligația de a proba îndeplinirea cerințelor de retrocedare a imobilelor, anume împrejurarea că au deținut imobilele în proprietate și că imobile au fost preluate abuziv. Potrivit H.G. nr. 1164/2002, pct. 13, prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege: a) orice înscrisuri care atesta dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciara, act sub semnătura privata etc.); b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuziva, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existentei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciara, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referința, care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovada scrisa, declarații de martori autentificate); d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege sa se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege sa le folosească în dovedirea cererii sale. Normele metodologice prevăd: "1. Dacă odată cu cererea de retrocedare s-au depus acte doveditoare și solicitantul precizează în mod expres faptul că nu mai are alte probe de administrat, Comisia specială de retrocedare sau unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, va dispune prin decizie motivată asupra cererii solicitantului, în termen de 60 de zile de la data depunerii acesteia. 2. În cazul în care se apreciază ca documentația este incompleta și este necesara completarea acesteia, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii actelor suplimentare solicitate de către Comisia specială de retrocedare ori de către unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, sau, după caz, de la data la care solicitantul precizează în mod expres faptul că nu mai are alte probe de administrat." Recurenta-reclamantă apreciază că, raportat la prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002, a prezentat înscrisuri care întemeiază prezumția existenței dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive a acestuia de către stat, trimițând, în concret, la înscrisurile comunicate de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Vrancea. Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și a Normelor metodologice de aplicare a ordonanței, că înscrisurile menționate nu dovedesc dreptul de proprietate al recurentei-reclamante și nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului. Conform Formularului, reprezentând un inventar al bunurilor imobile din Focșani, Biserica Armeană ar fi deținut un grup de trei prăvălii în strada x a Unirii, situate la nr. 82, 84 și 95, dobândite prin donație, fără acte. Înscrisul nu se referă la teren. Recurentei-reclamante, în calitate de titulară a cererii de restituire, respectiv a cererii de chemare în judecată prin care solicită anularea deciziei de respingere a cererii de acordare a măsurilor compensatorii prin echivalent emise de Comisia specială de retrocedare, îi revenea sarcina probării pretențiilor sale, așa cum s-a subliniat și în considerentele anterioare. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt supuse retrocedării imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptățită la retrocedare, în mod evident, trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu întinderea pretinsă, situat la adresa pretinsă) la data preluării abuzive, precum și preluarea abuzivă a imobilului. Or, acestea nu au fost dovedite în cauză, nefiind prezentate: istoric de adresă și număr poștal, schițe/planuri de identificare actuală a imobilului, dovezi asupra preluării abuzive a imobilului și anului preluării, înscrisuri care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție, la data preluării abuzive. Însăși existența imobilului, cu întinderea pretinsă, este incertă, raportat la probatoriul administrat. Și în procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susțină cererea de retrocedare, în condițiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerințelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea. Astfel, în raport cu înscrisurile aflate la dosar și dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentă, care a apreciat că a depus la dosarul administrativ toate înscrisurile necesare odată cu cererea de retrocedare. Concluzionând asupra aspectelor analizate, întrucât recurenta- reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și nu a justificat, astfel, calitatea de persoană îndreptățită la restituire, Înalta Curte constată că este legală decizia nr. 3254/26.03.2015 prin care autoritatea intimată a respins cererea de retrocedare. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficiență textului de lege sus- evocat și, pe cale de consecință, a respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă, ca nefondat.