ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5170/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, la data de 25 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România pentru Parohia Bisericii Armene din Focșani a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților, solicitând anularea Deciziei nr. 5098 din 21 ianuarie 2016, emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile și admiterea cererii administrative, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Focșani str. x, compus din 200 mp teren și 200 mp construcții.

Pârâta ANRP, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în cauză.

Pârâta Comisia Specială de Retrocedare, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei întrucât bunurile revendicate au aparținut Bisericii Armene Focșani, care are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii.

Prin Sentința civilă nr. 381/2016 din 14 decembrie 2016, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respingând cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca nefondată, cererea promovată de către reclamantă, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

Împotriva sentinței de fond, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România pentru Parohia Bisericii Armene din Focșani, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii, anularea Deciziei nr. 5098 din 21 ianuarie 2016 emise de Comisie și admiterea cererii nr. x din 5 decembrie 2005, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Focșani, str. x, jud. Vrancea.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a respins cererea introductivă, apreciind că nu a fost dovedit dreptul de proprietate al Parohiei asupra imobilului revendicat.

Imobilul la care s-a referit cererea de restituire a trecut abuziv în proprietatea statului, în perioada comunistă, prin expropriere. La dosarul cauzei au fost depuse, în copie, Formularul cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparținând comunelor, județului, statului și altor instituții publice pentru anul 1942, precum și Registrul matricol al contribuabililor din Focșani, ambele eliberate de Direcția Județeană Vrancea a Arhivelor Naționale.

De asemenea, în dovedirea cererii, s-au solicitat și au fost depuse adrese de răspuns din partea Primăriei Focșani, Companiei de Utilități Publice RA Consiliului Județean Vrancea, adrese prin care aceste autorități au comunicat că nu dețin informații privind numărul poștal indicat al imobilului, actul de preluare în proprietatea statului sau rolul fiscal.

Sentința este nelegală, în primul rând, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Astfel, având în vedere cererea de probe formulată de reclamantă și răspunsurile neconcludente ale autorităților și instituțiilor publice, instanța în mod greșit a dispus încheierea etapei cercetării procesului și începerea dezbaterii fondului cauzei, câtă vreme în cauză nu au fost administrate probe concludente în sensul celor cerute de reclamantă, respectiv nu a fost clarificată situația juridică a imobilului.

Instituțiile statului au obligația să dețină documentele referitoare la dreptul lor de proprietate asupra imobilului și modalitatea de dobândire a acestuia, refuzul de a comunica datele solicitate îngreunând situația reclamantei, în dovedirea cererii formulate.

Cu alte cuvinte, instanța a încălcat regulile de procedură, respectiv art. 211 C. proc. civ., neinsistând în comunicarea înscrisurilor necesare probării situației juridice a imobilului, în vederea soluționării legale și temeinice a cauzei. Lipsa relațiilor referitoare la situația juridică a imobilului nu trebuie să afecteze drepturile Parohiei, care încearcă să obțină repararea prejudiciului cauzat de Stat, prin preluarea abuzivă a proprietății sale.

În al doilea rând, sentința este nelegală și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada proprietății, făcând o confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate și dovedirea acestuia în condițiile O.U.G. nr. 94/2000. Conform acestei reglementări referitoare la restituirea proprietăților, proprietatea poate fi dovedită cu orice înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al titularului cererii asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Prezumția de proprietate, conform O.U.G. nr. 94/2000, operează în măsura în care reclamantul nu poate dovedi că este proprietar înfățișând un veritabil titlu de proprietate, dar prezintă înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumția amintită.

Recurenta-reclamantă citează prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și art. 1 pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Or, în dovedirea pretențiilor sale, Arhiepiscopia a obținut și depus la dosar acte care atestă dreptul său de proprietate, respectiv Formularul cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparținând comunelor, județului, statului și altor instituții publice pentru anul 1942 și Registrul matricol al contribuabililor din Focșani. Aceste două documente, coroborate, întemeiază prezumția asupra dreptului de proprietate al Parohiei. De altfel, instanța de fond nu s-a referit, în motivarea sa, și la primul înscris anterior menționat.

Pe de altă parte, nu este posibil ca Primăria Focșani, Consiliul Județean Vrancea și celelalte autorități locale care dețin arhive să comunice răspunsuri în care arată că nu dețin date despre imobilul revendicat, în condițiile în care terenul se află, în prezent, în proprietatea statului.

Este abuzivă solicitarea Comisiei Speciale de Retrocedare ca Arhiepiscopia să prezinte actul de proprietate, ca instrumentum probationis, în condițiile în care toate actele i-au fost luate de către Securitate, în anii de prigoană comunistă, documentele în cauză fiind deținute de instituțiile statului. Statul, dacă se consideră proprietar pe teren, este dator să depună actele de proprietate, la cererea Comisiei Speciale de Retrocedare.

În concluzie, recurenta-reclamantă a prezentat înscrisuri apte să instituie în favoarea sa prezumția de proprietate prevăzută de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, iar Primăria Focșani nu a prezentat titlul cu care a dobândit imobilul, prezumția de proprietate în favoarea Bisericii nefiind răsturnată. Din aceste motive, este nelegală hotărârea instanței de fond, care confirmă decizia Comisiei, de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 200 mp și construcție în suprafață de 200 mp, situat în municipiul Focșani, strada x nr. 95, județul Vrancea.

Prin întâmpinare, intimata Comisia Specială de Retrocedare solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciază că recurenta-reclamantă nu a arătat care reguli de procedură au fost încălcate, referindu-se exclusiv la prevederile art. 211 C. proc. civ., care este o normă de principiu. Pe durata procesului, instanța de fond a exercitat rolul său activ, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Instanței nu i se poate imputa (cu titlu de încălcare a normelor de procedură) că nu a insistat și nu a realizat alte demersuri pe lângă instituțiile publice, pentru comunicarea de către acestea a situației juridice a imobilului în litigiu întrucât obligația susținerii și probării cererii îi revenea reclamantei.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata îl apreciază nefondat, arătând că instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta nu a depus înscrisuri care, coroborate, să întemeieze prezumția dreptului de proprietate asupra imobilului și nici nu a făcut dovada trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele argumente:

În prealabil, se impune constatarea că recursul privește partea din sentința pronunțată în fond prin care cererea reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a fost respinsă, ca nefondată. Din acest motiv, s-a constatat că din cadrul procesual subiectiv în recurs nu face parte și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, față de care cererea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și se referă la încălcarea de către instanța de fond a regulilor de procedură prin închiderea cercetării judecătorești înainte de obținerea datelor referitoare la situația juridică a imobilului care a făcut obiectul cererii administrative de retrocedare, de la autoritățile și instituțiile publice menționate în cererea de probe adresată de reclamantă primei instanțe.

Conform acestei cereri de probe, reclamanta a solicitat să comunice relații referitoare la situația juridică a imobilului situat în Focșani, strada x nr. 95, județul Vrancea, următoarele autorități și instituții publice: Consiliul Județean Vrancea, Primăria Municipiului Focșani, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea și Direcția de Taxe și Impozite Locale Focșani, Direcția Județeană Focșani a Arhivelor Naționale și Compania de Utilități Publice S.A. (fostă IJGCL Focșani).

Conform încheierii din 15 septembrie 2016, instanța a încuviințat emiterea adreselor către autoritățile și instituțiile publice menționate, primind răspunsuri de la Primăria Municipiului Focșani, Arhivele Naționale - Serviciul Județean Vrancea, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea, Serviciul de Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei Municipiului Focșani și Societatea Compania de Utilități Publice SA. Este adevărat că Primăria Municipiului Focșani, atât prin Serviciul Juridic cât și prin Serviciul de Impozite și Taxe Locale, ca și Compania de Utilități Publice SA (operatorul regional de servicii de apă și canalizare) au comunicat că nu dețin date privind exproprierea imobilului, iar Consiliul Județean Vrancea nu a răspuns solicitărilor instanței însă, din această perspectivă, nu se poate reține o încălcare a regulilor de procedură câtă vreme instanța de fond a procedat la administrarea probatoriului solicitat de reclamantă, iar după administrarea acestui probatoriu, în sensul anterior enunțat, reclamanta nu a formulat cereri noi.

Recurenta-reclamantă invocă o încălcare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 211 C. proc. civ., conform cărora completul de judecată efectuează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia.

Așa cum a subliniat și intimata-pârâtă, norma invocată este una care statuează cu valoare de principiu. Prin urmare, indicarea ei este insuficientă, dacă recurenta nu arată în concret o altă normă procesuală încălcată de către instanța de fond, dintre cele care guvernează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului.

Criticile recurentei se referă, în concret, la conținutul nerelevant al unora dintre adresele de răspuns. Or, o astfel de situație nu constituie caz de încălcare a normelor de procedură. Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. Aceste prevederi, în aplicarea principiului statuat în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., stabilesc rolul judecătorului în probațiune, însă posibilitatea instanței de a dispune administrarea de noi probe nu dispensează părțile de obligația de a-și proba pretențiile, astfel cum este aceasta stabilită, cu caracter de principiu, de art. 10 alin. (1) C. proc. civ.. De altfel, omisiunea instanței de a dispune completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancționată în căile de atac, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În procesul civil, potrivit art. 249 din C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului, trebuie să o dovedească. Astfel, reclamantei îi revenea sarcina să probeze susținerile sale referitoare la nelegalitatea și netemeinicia Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare, prin dovedirea preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist și a dreptului său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare prin echivalent a susținut-o prin cererea administrativă, la data preluării abuzive a imobilului. Adică, avea sarcina de a proba contra considerentelor care au determinat autoritatea administrativă să respingă cererea de retrocedare.

În concluzie, criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, nefondat.

Recurenta-reclamantă apreciază că, raportat la prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002, a prezentat înscrisuri care întemeiază prezumția existenței dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive a acestuia de către stat, trimițând, în concret, la înscrisurile comunicate de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Vrancea. Aceste înscrisuri sunt: Formularul (registru inventar special) cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparținând comunelor, județului, statului și altor instituții publice- proprietatea comunei Focșani, în care la nr. crt. 328 figurează Biserica Armeană cu un imobil situat în Focșani, strada x nr. 95 și Registrul matricol al contribuabililor din Focșani din anii 1942, 1949, 1951 și 1958.

Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și a Normelor metodologice de aplicare a ordonanței, că înscrisurile menționate nu dovedesc dreptul de proprietate al recurentei-reclamante și nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

Conform Formularului, reprezentând un inventar al bunurilor imobile din Focșani, Biserica Armeană ar fi deținut un grup de trei prăvălii în strada x a Unirii, situate la nr. 82, 84 și 95, dobândite prin donație, fără acte. Înscrisul nu se referă la teren.

Potrivit extrasului din Registrul matricol al contribuabililor din orașul Focșani, Epitropia Bisericii Armene ar fi fost impusă pentru teren și clădire în suprafață de 200 mp la adresa din strada x nr. 95.

Se observă necorespondența de adresă poștală a imobilului și caracterul insuficient al probelor, care nu sunt apte să întemeieze prezumția de proprietate la care se referă art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Recurentei-reclamante, în calitate de titulară a cererii de restituire, respectiv a cererii de chemare în judecată prin care solicită anularea deciziei de respingere a cererii de acordare a măsurilor compensatorii prin echivalent emise de Comisia specială de retrocedare, îi revenea sarcina probării pretențiilor sale, așa cum s-a subliniat și în considerentele anterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt supuse retrocedării imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptățită la retrocedare, în mod evident, trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu întinderea pretinsă, situat la adresa pretinsă) la data preluării abuzive, precum și preluarea abuzivă a imobilului. Or, acestea nu au fost dovedite în cauză, nefiind prezentate: istoric de adresă și număr poștal, schițe/planuri de identificare actuală a imobilului, dovezi asupra preluării abuzive a imobilului și anului preluării, înscrisuri care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție, la data preluării abuzive.

Însăși existența imobilului, cu întinderea pretinsă, este incertă, raportat la probatoriul administrat.

Și în procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susțină cererea de retrocedare, în condițiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerințelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România pentru Parohia Bisericii Armene din Focșani împotriva Sentinței civile nr. 381/2016 din 14 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2019.

GGC - LM