ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1890/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 octombrie 2019, pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, prin declinare de competență prin sentința civilă nr. 548/02.10.2019, pronunțată de Tribunalul Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România – Guvernul României din cadrul A.N.R.P.:

(i) anularea deciziei nr. 8572/24.04.2019 prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/25.01.2006;

(ii) repunerea în termenul de completare cu înscrisurile doveditoare;

(iii) obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună admiterea cererii de retrocedare, în sensul acordării de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 12,5 ha situat în municipiul Bacău.

Prin sentința civilă nr. 107/2019 pronunțată la data de 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată, în esență, următoarele:

a) Instanța de fond a soluționat cauza într-o manieră contradictorie în privința soluționării capătului de cerere având ca obiect cererea de repunere în termenul de a depune înscrisuri, întrucât, pe de o parte, a reținut nerespectarea de către reclamantă a obligației legale prevăzute de art. 32 din Legea nr. 165/2016, iar, pe de altă parte, a interpretat în mod defavorabil înscrisurile atașate de reclamantă contestației, cu privire la care a apreciat că nu mai pot fi luate în calcul la soluționarea cererii de retrocedare, fiind depuse prea târziu.

b) Capătul de cerere vizând repunerea în termenul de completare a înscrisurilor doveditoare a fost soluționat cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale în materie.

Astfel, temeiul de drept în baza căruia a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/25.01.2006, prin decizia nr. 8572/24.04.2019, este art. 32 din Legea nr. 165/2013, iar instanța de fond nu a avut în vedere că termenul instituit de acest text legal este "termen de decădere în procedura administrativă" și nu un "termen procedural" în sensul dispozițiilor art. 186 C. proc. civ.

În acest context, este eronată susținerea instanței de fond în sensul că nu a solicitat repunerea în termenul de 15 zile calculate de la primirea deciziei nr. 8572/24.04.2019, întrucât, arată recurenta, nu era obligată să respecte acest termen, din moment ce nu a solicitat repunerea într-un termen procedural, ci repunerea într-un termen de decădere.

c) Pe de altă parte, raportat la succesiunea de acte normative în timp, instanța de fond nu a avut în vedere împrejurarea că intimata, după ce a tergiversat vreme de 13 ani soluționarea notificării, a folosit dispozițiile art. 32 din Legea nr. 165/2013 ca pretext pentru a o respinge.

Recurenta-reclamantă arată că a formulat cererile de retrocedare nr. x/25.01.2006 și nr. y/25.01.2006 în baza Legii nr. 247/2005, act normativ în vigoare și în prezent. Or, această lege (Legea nr. 247/2005) prevede un termen de decădere doar în ceea ce privește depunerea notificării, dar nu prevede vreun termen de decădere în ceea ce privește momentul până la care pot fi depuse actele doveditoare notificării.

Mai arată că Legea nr. 165/2013 nu retroactivează în cazul actelor doveditoare aferente notificării nr. x/25.01.2006 și cererii de retrocedare nr. x/25.01.2006, actele doveditoare rămânând supuse Legii nr. 247/2005 care, însă, nu prevede termene de decădere pentru depunerea înscrisurilor doveditoare.

Consideră că cele două notificări de retrocedare rămân supuse legii sub imperiul căreia au fost formulate, astfel că instanța de fond a ignorat principiul "tempus regit actum".

Totodată, instanța de fond nu a avut în vedere că cele două cereri de retrocedare sus arătate au fost disjunse de intimată în procedura administrativă în 4 dosare distincte, fără ca adresa nr. x/11.10.2017 prin care i-au fost solicitate înscrisuri suplimentare sub un termen de decădere inaplicabil, să prevadă la care din cele 4 dosare disjunse se referă. Pe de altă parte, această adresă nu i-a fost comunicată recurentei, ca entitate juridică distinctă, ci Episcopiei Romanului care nu era titulara celor 2 notificări de retrocedare.

d) Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond, dând prioritate termenului de decădere prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, care, însă, nu este aplicabil cererilor sale de retrocedare formulate în baza Legii nr. 247/2005, a apreciat în mod greșit că înscrisurile atașate contestației nu pot fi analizate de instanță, acestea fiind depuse "tardiv".

Însă, având în vedere, pe de o parte, că nu este supusă niciunui termen de decădere, iar pe de altă parte, că adresa prin care intimata i-a solicitat acte nu i-a fost comunicată, recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond trebuia să analizeze documentele pe care le-a atașat contestației și care făceau dovada dreptului său de proprietate în baza Legii nr. 247/2005.

Precizează că și dacă s-ar admite că cererile de retrocedare formulate ar fi fost supuse unui termen de decădere în ceea ce privește depunerea înscrisurilor doveditoare, analizând conținutul întâmpinării intimatei și a adreselor de completare a actelor comunicate către Arhiescopia Romanului și Bacăului se poate observa că documentele solicitate vizează o veritabilă probatio diabolica, exemplificând în acest sens că i se solicită declarații de martori pentru bunuri intrate în proprietatea sa în perioada 1864/1866 și alte documente suplimentare care nu sunt prevăzute în niciun act normativ.

Concluzionând, susține că cererile de retrocedare puteau fi soluționate strict în baza documentelor care au fost depuse atașat celor două notificări, situație în care, instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală a cărei reformare se impune, cu consecința admiterii pe fond a acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă Parohia Sfântu Gheorghe a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia nr. 8572/24.04.2019 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care s-au respins cererile de retrocedare nr. x/25.01.2006 și nr. y/25.01.2006 depuse de parte, cu privire la acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul teren intravilan în suprafață de 12,50 mp situat în locul numit Satul Nou, municipiul Bacău, județul Bacău. În motivarea acestui act administrativ unilateral cu caracter individual, emitentul, analizând documentația prezentată, a reținut că solicitanta nu a depus înscrisuri cu care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și nici dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989.

Prima instanță a confirmat legalitatea deciziei anterior arătate pentru aceleași argumente factuale și juridice reținute și de emitentul acesteia.

Examinând punctual motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul primului motiv de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurenta-reclamantă.

Sub aspectul considerentelor contradictorii, Înalta Curte subliniază că există contradicție între considerente, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când din unele considerente rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă nu invocă existența unor contradicții între considerente, ci, în realitate, prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă pe această cale se invocă, în esență, o greșită interpretare a probelor administrate, aspect care nu se circumscrie ipotezei prevăzute de acest motiv de casare.

Prin urmare, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

Cât privește motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, neîntemeiat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Într-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că cererea de repunere în termenul de completare a înscrisurilor doveditoare a fost soluționată cu greșita interpretare a art. 32 din Legea nr. 165/2013, întrucât instanța de fond nu a avut în vedere că termenul instituit de acest text de lege este termen de decădere în procedura administrativă, iar nu un termen procedural în sensul dispozițiilor art. 186 C. proc. civ.

Potrivit art. 32 din Legea nr. 165/2013: "(1) Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale. (2) Termenul prevăzut la alin. (1) poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptățită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entității învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situația în care persoana care se consideră îndreptățită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituții. (3) Cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului prevăzut la alin. (1) și va fi însoțită de dovada demersurilor întreprinse. (3

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1), pentru dosarele depuse la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, termenul de decădere în procedura administrativă este de 240 de zile. (3

2

) Termenul prevăzut la alin. (3

1

) poate fi prelungit în condițiile prevăzute la alin. (2) și (3), pentru o perioadă de 120 de zile. (4) Instituțiile deținătoare au obligația de a elibera, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, actele doveditoare solicitate."

Dispozițiile legale menționate instituie, într-adevăr, un termen de decădere în procedura administrativă. Acest termen se referă la intervalul de timp în interiorul căruia titularul unui drept este obligat să-și exercite acel drept, sub sancțiunea stingerii acestuia. Având un atare efect, termenul de decădere nu poate fi, de regulă, nici suspendat, nici întrerupt, fiind deci incompatibil și cu repunerea în termen.

Prin urmare, contrar susținerii recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că un astfel de termen a avut în vedere instanța de fond, respectiv termenul de decădere în procedura administrativă, astfel că este corectă soluția de respingere a cererii de repunere a reclamantei în termenul de depunere a înscrisurilor doveditoare către entitatea învestită de lege.

Totodată, în mod corect, instanța de fond a reținut că în speță nu se poate pune problema prelungirii termenului cu 120 zile conform art. 32 alin. (3

2

) din Legea nr. 165/2013, întrucât o asemenea solicitare trebuia formulată în cadrul termenului de 240 zile acordat inițial pentru completarea dosarului aferent cererii de acordare despăgubiri.

Cum, la împlinirea termenului de 240 zile, calculat de la data comunicării adresei nr. x/11.10.2017 (adică de la 19.10.2017), reclamanta a fost decăzută din dreptul de a prezenta înscrisuri ori alte probe suplimentare pentru susținerea cererii sale privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul în discuție, cererea sa de retrocedare a fost în mod corect soluționată de autoritate doar pe baza înscrisurilor depuse până la împlinirea termenului de 240 zile, adică pe baza unicului înscris depus odată cu cererea de retrocedare (fișa de inventar).

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere împrejurarea că intimata-pârâtă a folosit dispozițiile art. 32 din Legea nr. 165/2013 ca pretext pentru a-i respinge cererile de retrocedare, însă, acest text nu este aplicabil cererilor sale de retrocedare, deoarece au fost formulate în baza Legii nr. 247/2005 care prevede un termen de decădere doar în ceea ce privește depunerea notificării, dar nu prevede vreun termen de decădere în ceea ce privește momentul până la care pot fi depuse actele doveditoare notificării.

Înalta Curte reține că regimul juridic al retrocedării imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care sunt situate în intravilanul localităților este reglementat de O.U.G. nr. 94/2000 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, cererile de retrocedare au fost depuse în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aspect ce rezultă și din preambulul deciziei atacate, iar nu în temeiul Legii nr. 247/2005, după cum apreciază recurenta-reclamantă.

Necontestat, termenul prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013 este un termen de decădere în procedura administrativă, fiind instituit pentru urgentarea soluționării cererilor de retrocedare.

Deci, nu se poate considera, cum susține recurenta-reclamantă, că depunerea înscrisurilor prevăzute atât de O.U.G. nr. 94/2000, cât și de Normele de aplicare a legii prin H.G. nr. 1164/2002, rămâne supusă Legii nr. 247/2005 care nu prevede niciun termen.

În mod judicios a reținut prima instanță că, este adevărat că de la data formulării cererii de acordare despăgubiri până la data pronunțării deciziei contestate au trecut circa 13 ani, însă, acest aspect nu poate fi considerat un motiv pentru repunerea reclamantei în termenul de a depune înscrisuri, întrucât, această perioadă deosebit de lungă a profitat reclamantei, care ar fi putut aduce dovezi suplimentare referitoare la dreptul său de proprietate în tot acest timp cât cererea a fost pe rolul comisiei speciale de retrocedare.

Înalta Curte observă că, în cadrul procedurii administrative instituite de O.U.G. nr. 94/2000, solicitantul are obligația să dovedească, distinct, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 alin. (1), respectiv: existența și întinderea dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului; preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Este relevant a sublinia și faptul că propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual ce aparține celui care face o susținere în cursul procesului și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, impuse de art. 249 din C. proc. civ., respectiv obligația de a proba susținerile făcute în fața instanței. Recurenta nu a completat dosarul depus la Comisia Specială de Retrocedare cu dovezile amintite, deși această comisie i-a atras atenția asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013.

În cauză, recurenta nu a probat existența dreptului de proprietate asupra imobilului și nici preluarea abuzivă a acestuia de către stat, aspecte esențiale în raport cu obiectul litigiului, astfel că soluția de respingere a acțiunii este legală.

Înalta Curte constată că instanța de judecată este ținută să verifice soluția dată de autoritatea publică competentă cu privire la cererea de retrocedare potrivit documentației existente la momentul emiterii actului administrativ contestat, în procedura contencioasă în fața instanței putând fi administrate doar acele probe care pot lămuri împrejurările cauzei, fără însă a încălca termenul de decădere prevăzut de lege pentru completarea cererilor de retrocedare.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe împotriva sentinței civile nr. 107 din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău– secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.