Decizia nr. 30/2026 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 653/2025 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 decembrie 2023, pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție prin președinte, au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună modificarea în parte a Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/I/27.09.2023, a Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3153/I/25.10.2023 și a Ordinului Președintelui nr. 3154/25.10.2023 Înaltei Curți de Casație și Justiție și emiterea altor ordine de salarizare prin care să se dispună modificarea datei de la care au fost stabilite drepturile salariale, în sensul în care anterior a fost emis Ordinul 959/I/12.04.2023, respectiv începând cu 01.01.2018.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 653 din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a calificat excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind apărare de fond; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a anulat în parte Ordinele emise de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x din 27.09.2023, nr. 3153/I din 25.10.2023 și nr. 3154/25.10.2023 în privința reclamanților, cu privire la perioada pentru care se acordă VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017; totodată, a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită noi ordine prin care să stabilească în favoarea reclamanților dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 653 din 16 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. După o amplă expunere a situației factuale care a condus la promovarea litigiului, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a susținut că prima instanță nu a oferit nicio motivare din perspectiva nelegalității ordinelor și a elementelor existente la data emiterii acestora. Or, pentru justa soluționare a pricinii, a considerat că instanța avea obligația de a face aplicarea atât a prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cât și a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ ce vizează obiectul actului administrativ, norme ce nu au fost avute în vedere de judecătorul fondului. Astfel, cum reiese din analiza hotărârii judecătorești, pentru pronunțarea soluției de admitere instanța doar a făcut trimitere la o hotărâre judecătorească pronunțată în mecanismele de unificare a jurisprudenței și la conținutul unor acte administrative emise de ordonatorul principal de credite pentru stabilirea nivelului de salarizare al tuturor judecătorilor, ordine cadru, abordare care nu poate fi apreciată ca reprezentând o motivare pentru a dispune cu privire la nelegalitatea actelor administrative din perspectiva limitei temporale de la care ar putea fi acordată VRS 605,225 RON, cu înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice începând cu 01.01.2018, fără a prezenta un raționament logico-juridic propriu-zis. În atare situație, a subliniat că omisiunea instanței de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aceste aspecte, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acestui capăt de cerere, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale unei hotărâri judecătorești. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că raportat la obiectul și natura pricinii, astfel cum au fost deduse judecății de către intimații-reclamanți, instanța de fond trebuia să pronunțe o hotărâre în temeiul art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004. Or, pentru a putea pronunța o hotărâre în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond avea obligația de a verifica atât îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 32 C. proc. civ. (condiții generale), cât și la îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (condiții speciale) în ceea ce privește actele contestate prin raportare la elementele existente la data emiterii acestora, lucru pe care în mod evident nu l-a realizat. Cu toate acestea, instanța de fond a reținut că dacă ordonatorul principal de credite a recunoscut că, începând cu data de 30.12.2021, modul de calcul al indemnizației de încadrare a unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, același raționament trebuie aplicat și pentru perioada anterioară. Or, Ordinul nr. 2734/I/2023, care a stat la baza Ordinelor nr. 3153/I/25.10.2023 și nr. 3154/I/25.10.2023, contestate în prezenta cauză, nu a privit recunoașterea dreptului la stabilirea salarizării în raport cu VRS 605,225 RON, acest aspect fiind stabilit anterior prin hotărâri judecătorești, ori, după caz, prin act administrativ (Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C din 30.12.2021). Așadar, a menționat că fiind ordine subsecvente, nu pot avea o întindere mai mare a efectelor sale în timp decât cea stabilită prin acesta din urmă, ci au vizat înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pentru trecut în ceea ce privește judecătorii și asistenți judiciari din circumscripția Curții de Apel. În raport de obiectul actului administrativ, instanța de fond avea obligația de a verifica legalitatea înlăturării de la aplicare a acestor dispoziții legale, iar nu de a dispune anularea unor acte administrative în sensul acordării drepturilor salariale având în vedere VRS 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, prin raportare la elemente care nu au legătură cu obiectul actelor administrative atacate și nici cu legalitatea acestora. De altfel, în analizarea nelegalității actelor administrative, judecătorul fondului avea obligația de a verifica și de a se pronunța doar cu privire la acest aspect, neputând face nicio analiză cu privire la acordarea VRS 605,225 RON și limitei temporale în care putea fi acordată. În acest context, a arătat că VRS 605,225 RON a fost recunoscut prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 6245/C/2021, motiv pentru care a apreciat că o analiză a limitei temporale în care putea fi acordată această valoare de referință sectorială poate fi făcută doar de către instanța care a fost învestită cu o cerere de anulare a Ordinului nr. 6245/C/2021 sau a celor subsecvente acestuia. Decizia de a recunoaște tuturor judecătorilor un nivel salarial care să includă VRS 605,225 RON cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice - prin Ordinul MJ nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021, pentru perioada ulterioară emiterii acestui act administrativ, a intrat în competența de apreciere exclusivă a ordonatorului principal de credite de la acea dată, singurul în măsură să aprecieze asupra eficienței efectelor avute în vedere prin emiterea ordinului în discuție. Prin urmare, a concluzionat că, din perspectiva înlăturării de la aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea celor statuate cu titlu obligatoriu prin decizia nr. 43/16.09.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1106 din 05 noiembrie 2024, decizie prin care instanța supremă nu a stabilit cu titlu general valabil faptul că deplafonarea se face întotdeauna de la 01.01.2018, că VRS 605,225 RON este general obligatoriu începând cu 01.01.2018, precum și că majorarea de 25% trebuie aplicată pentru toate persoanele din familia ocupațională "Justiție" de la 01.01.2018, la un VRS 605,225 RON, neplafonat. Așa cum reiese din paragrafele 94, 123 și 132 ale acestei hotărâri, toate aceste aspecte trebuiau analizate de către instanță în temeiul rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ. În acest sens, a mai menționat că relevantă este și motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Totodată, recurenta-pârâtă a criticat și soluția instanței referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, în opinia recurentei, acțiunea este parțial prescrisă (pentru perioada anterioară celor 3 ani de la momentul înregistrării acțiunii), sens în care a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, iar pe fond admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Asfel, a arătat că în perioada anterioară datei de 01.01.2018, intimații-reclamanți au fost salarizați prin ordine care nu au fost contestate în privința datei de la care ar fi trebuit să beneficieze de anumite drepturi sau în privința neacordării anumitor drepturi. Prin urmare, au stat în pasivitate în privința pretențiilor formulate în prezenta cauză până la data emiterii ordinului contestat. Or, în condițiile în care demersul lor judiciar are o evidentă componentă materială, aceștia urmărind să obțină unele drepturi salariale diferite față de cele obținute deja, pentru o perioadă mai mare decât cea pentru care respectivele drepturi au fost deja acordate, sau pentru o perioadă în care aceștia nu au beneficiat de unele drepturi, este evident că rămânerea în nelucrare pentru o perioadă mai mult de 3 ani nu putea rămâne nesancționată doar pentru că au înțeles să atace un ordin de salarizare ulterior. Altfel spus, acestora nu le poate fi asigurată repunerea în termenul de acțiune prin recunoașterea dreptului de a ataca ulterior un ordin de salarizare asupra unui aspect pe care aceasta ar fi trebuit să îl sesizeze și eventual să îl atace, cu privire la ordinele de salarizare anterioare. În sprijinul acestei opinii, a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce face obiectul dosarului nr. x/2019 din 24.06.2018, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019, precum și considerentele expuse în paragraful nr. 71 al Deciziei nr. 2 din 27.01.2025 pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Apărările formulate în cauză În dosarul instanței de recurs, nu s-a depus întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 23 octombrie 2025, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 13 ianuarie 2026, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. Astfel cum s-a arătat în precedent, reclamanții au învestit instanța de contencios cu o acțiune prin care au solicitat cenzurarea refuzului pârâtei de a soluționa contestația prealabilă formulată de reclamanți împotriva Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 2734/I/27.09.2023, respectiv a Ordinelor Președintelui ÎCCJ nr. 3153/I/25.10.2023 și nr. 3154/I/25.10.2023, solicitând anularea în parte a ordinelor contestate și obligarea pârâtei de a emite noi ordine de salarizare prin care să se dispună modificarea datei de la care au fost stabilite drepturile salariale, în sensul în care anterior a fost emis Ordinul nr. 959/I/12.04.2023, respectiv începând cu 01.01.2018. Prin sentința de fond, prima instanță a calificat excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind apărare de fond, a admis cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Ordinele emise de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x/27.09.2023, nr. y/25.10.2023 și nr. 3154/I/25.10.2023 în privința reclamanților cu privire la perioada pentru care se acordă VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și a obligat pârâta să emită noi ordine prin care să stabilească în favoarea reclamanților dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu 01.01.2018. Soluția instanței de fond a fost criticată pentru nelegalitate de către pârâtă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Referitor la critica pronunțării unei hotărâri nemotivate, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indică caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Împrejurarea că prima instanță a ales o anumită modalitate de expunere a raționamentului ce a stat la baza soluției adoptate nu poate fi cenzurată din perspectiva acestui motiv de casare, cât timp din considerente se desprinde structura logico-juridică a argumentației ce a fundamentat soluția. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea sau motivarea insuficientă nu pot fi reținute raportat la sentința atacată. Însă, o cu totul altă soluție se impune în ceea ce privește criticile circumscrise motivului de nelegalitate/casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază a fi fondate. În concret, criticile din recurs vizează, pe de o parte, eronata stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, și, pe de altă parte, greșita interpretare a normelor de drept aplicabile prescripției extinctive în privința VRS 605.225 RON, intimații-reclamanți solicitând recunoașterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 1.01.2018. În continuare, pentru o imagine mai clară a contextului relevant analizei de legalitate ce urmează a fi efectuată prin prezenta hotărâre, instanța de control apreciază utilă iterarea următoarelor aspecte de fapt. Intimații-reclamanți au calitatea de judecători și asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Maramureș din raza Curții de Apel Cluj. Prin Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021 s-a recunoscut, pe cale administrativă, dreptul judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor de a fi salarizați pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu începere din data de 30.12.2021. Prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a dispus pe cale administrativă, cu titlu general, înlăturarea pe viitor a plafonării a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în privința drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor, făcându-se trimitere la grilele cuprinse în anexele 1-13 ale ordinului și precizându-se că drepturile salariale individuale urmează a fi stabilite prin ordine viitoare, pe baza documentațiilor ce vor fi trimise de fiecare curte de apel. De asemenea, s-a prevăzut că diferența dintre drepturile salariale deplafonate și cele plafonate se va actualiza cu inflația, la care se va adăuga dobânda legală, urmând ca plata acestora să se realizeze după alocarea fondurilor bugetare necesare. Prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/I/27.09.2023 s-a dispus pe cale administrativă, cu titlu general, înlăturarea pentru trecut, mai precis pentru perioada 30.12.2021-31.03.2023, a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în privința drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor, precizându-se totodată că drepturile salariale individuale urmează a fi stabilite în concret prin ordine viitoare, pe baza documentațiilor ce vor fi trimise de fiecare curte de apel. În vederea aplicării ordinului de mai sus, în privința judecătorilor din raza Curții de Apel Cluj a fost emis Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3153/I/25.10.2023, prin care au fost stabilite drepturile salariale deplafonate cuvenite acestora pe perioada 30.12.2021-31.03.2023. De asemenea, prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3154/I/25.10.2023 s-au reluat aceleași dispoziții, cu referire la asistenții judiciari din circumscripția Curții de Apel Cluj. Intimații-reclamanți au formulat contestație administrativă împotriva ordinelor de mai sus, fără a primi însă răspuns, motiv pentru care s-au adresat instanței de judecată solicitând anularea acestora. Instanța de fond în analiza temeiniciei dreptului invocat de intimații-reclamanți a reținut că dacă ordonatorul principal de credite a recunoscut, începând cu data de 30.12.2021, că modul de calcul al indemnizației de încadrare a unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, același raționament trebuie aplicat și pentru perioada anterioară. Prin urmare, a apreciat că judecătorii menționați în ordinul nr. 959/I/2023 (din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor) aveau recunoscut prin ordinul respectiv dreptul de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON neplafonat. Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte observă că art. 1 al Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 folosește expresia "drepturile salariale (...) se calculează (...) cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13 (...)", fără a face vreo referire cu privire la data de la care se va aplica recalcularea. În aceste condiții, în care emitentul actului nu a stabilit o dată de la care urmează să își producă efectele, devine aplicabilă regula generală potrivit căreia actul administrativ individual își produce efectele juridice de la data comunicării lui către destinatari, adică pe viitor. Trimiterea la grilele din Anexele 1-13 nu are rolul de a indica data de la care se va realiza recalcularea drepturilor salariale, ci doar de a fixa cuantumul drepturilor ce se cuvin fiecărei categorii de judecători, diferențiat, în funcție de gradul instanței, funcția de execuție sau de conducere, vechime în muncă, vechime în funcție. Ca atare, împrejurarea că în cuprinsul grilelor din Anexele 1-13 ale ordinului sunt indicate drepturile salariale aferente datei de 01.01.2018 este nerelevantă sub aspectul momentului de la care Ordinul urma să își producă efectele, data de 1 ianuarie fiind utilizată ca reper doar pentru că atunci a intervenit plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, astfel încât, pentru reconstituirea drepturilor salariale deplafonate, trebuie utilizat ca reper temporal același moment. Că este așa rezultă din împrejurarea că, pentru înlăturarea plafonării pentru trecut, ordonatorul principal de credite a procedat la emiterea unui ordin distinct, la o distanță semnificativă de timp, respectiv Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/I/27.09.2023 prin care s-a dispus înlăturarea plafonării pentru perioada 30.12.2021-31.03.2023, în acest fel fiind acoperită integral perioada în care și-a produs efectele plafonarea drepturilor salariale calculate pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, impusă prin Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021. Un alt argument în acest sens îl constituie faptul că ordinele individuale de salarizare, emise pentru fiecare curte de apel în parte, în vederea aplicării Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023, au indicat ca dată de început a deplafonării data de 1 aprilie 2023, confirmând astfel că Ordinul nr. 959/I/12.04.2023 a produs efecte pentru viitor. În fine, reține Înalta Curte că Ordinele nr. 3153/I/25.10.2023 și nr. 3154/I/25.10.2023 contestate de intimații-reclamanți nici nu au fost emise în vederea executării Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023, ci a Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023, după cum rezultă cu claritate din preambulul lor. În ceea ce privește data acordării drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține că din conținutul actului administrativ contestat în cauză, rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora. Totodată, Înalta Curte reamintește că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus așadar termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Așadar, în lipsa altor mențiuni exprese în conținutul ordinului referitoare la renunțarea la prescripție potrivit art. 2507-2508 C. civ., rezultă că, prin raportare exclusiv la acest act, termenul până la care reclamanții erau îndreptățiți să obțină dreptul la recalcularea valorii de referință sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoașterea pretențiilor, întrerupând cursul prescripției. În ceea ce privește reținerile primei instanțe asupra excepției prescripției a dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că acestea sunt contrare celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 215/2025 din data de 16 iunie 2025, în cadrul căreia s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice raportat la art. 2517 din C. civ. și art. 171 din Codul muncii referitoare la termenul legal general de prescripție, stabilește că: Nu se poate constata încălcarea principiului nediscriminării prin stabilirea dreptului la plata drepturilor salariale pentru o parte a aceleiași familii ocupaționale, cu constatarea îndeplinirii termenului general de prescripție pentru o altă parte a aceleași familii ocupaționale." Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut că prescripția se analizează în funcție de situația la nivelul familiei ocupaționale și nu în funcție de situația fiecărui reclamant în parte, neavându-se în vedere termenul de 3 ani pentru fiecare persoană în parte. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, această reținere a primei instanțe este contrară statuărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 215/2025 din 16 iunie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2025. Prin urmare, având în vedere aceste rețineri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și caracterul obligatoriu al acestora, instanța de control judiciar constată că sunt eronate considerentele primei instanțe, în sensul că prescripția nu se analizează în funcție de situația particulară a fiecărui reclamant în parte, ci în funcție de situația la nivelul familiei ocupaționale, dimpotrivă, se impunea ca, în soluționarea excepției prescripției, instanța să analizeze pentru fiecare reclamant în parte dacă a intervenit prescripția pretențiilor sale. Așadar, raportat la aceste considerente, dar și raportat la cele statuate prin Decizia nr. 215/2025 din 16 iunie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținând ca fiind greșit raționamentul în baza căruia prima instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021, instanța de control judiciar constată că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseși motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, așa cum precizează art. 492 C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 C. proc. civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilite. Or, în cauză, Înalta Curte reține că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, astfel că, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea de către instanța de recurs a controlului de legalitate și, ținând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție, apreciază că se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Se impune, astfel, ca prima instanță, în baza rolului activ conferit de art. 22 C. proc. civ., pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pentru completa lămurire a situației de fapt, să procedeze la un exemen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, inclusiv sub aspectul intervenirii prescripției pretențiilor formulate. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să lămurească pe deplin situația de fapt a fiecărui reclamant în parte, în sensul de a clarifica dacă fiecare dintre reclamanți este titular al unor titluri executorii prin care le-au fost recunoscute drepturile salariale, având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, și data acordării acestor drepturi, respectiv, dacă există acte administrative de recunoaștere a unor astfel de drepturi, pentru a stabili cu certitudine dacă a fost sau nu întrerupt cursul prescripției, iar în ceea ce privește încadrarea în drept va avea în vedere interpretările obligatorii rezultate din jurisprudența ÎCCJ în mecanismele de unificare a practicii judiciare intervenite după pronunțarea sentinței recurate.

Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.