Decizia nr. 2010/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1399/2022 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea inregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a 9-a în data de 24 februarie 2022 reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: 1. Anularea parțială a ordinului de salarizare numărul 2295 din 7 decembrie 2021 emis de pârât, mai exact a articolului 2, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizațiile lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării articolului 38, alin. (6) din legea numărul 153 din 2017.

Anularea parțială a ordinului, respectiv a articolelor 4 și 6, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului incepând cu 1 august 2016 și nu cu trei ani anteriori emiterii ordinului.

Recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu rata inflației și cu dobânda legală. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1399 din data de 14.07.2022, Curtea de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție și excepția prescripției, ca neîntemeiate. Pe fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1399 din data de 14.07.2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarant recurs reclamanții, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenții - reclamanți au solicitat remedierea omisiunii din dispozitivul sentintei civile recurate cu privire menționarea în calitate de reclamant și a numitului D., respectiv de pe conceptul de citare, în condițiile în care și acesta a promovat prezenta cerere de chemare în judecată împotriva ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 2295/07.12.2021, alături de ceilalți colegi reclamanți. Recurenții - reclamanți au arătat că, la momentul elaborärii Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, este calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecätorești definitive. Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curtii Constitutionale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de hotărârile judecătorești de Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curti de Casație Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care statuează că, personalul (...) care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad, treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă desfășoară activitatea în aceleași condiții, ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut recalculat salariile de încadrare ale magistratilor, astfel că în anumite situatii, se atinge și se depășește nivelul salariului de bază prevăzut pentru anul 2022. Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situatia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu și în cazui în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față - VRS 605,225 RON. Mai mult, întreg personalul din justitie deține titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referință sectorial s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeși consecință și anume de a lisa fără efect hotărârile judecătorești care au recunoscut acordarea dreptului și în continuare. În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor si hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225, recurenții se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat. Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreșți/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea recurenților, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față care dispun pentru viitor, conform dispozitivului acestora. Recurenții arată că atât timp cât prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON. Dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a "majorărilor salariale reglementate" (evident de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute si stabilite anumite majorări salariale. Sintagma "majorări salariale reglementate", din cuprinsul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, are deci în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive. În cazul în care dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 din 2017, s-ar interpreta în sensul că se aplică în cazul majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, ar însemna în fapt ca, deși printr-o hotărâre judecătorească definitivă, au fost recunoscute anumite majorări salariale, hotărârea judecătorească să rămână fără efect, deci, pârâții să aibă posibilitatea de a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă, prin care au fost recunoscute anumite majorări salariale, astfel încât, deși au obținut o astfel de hotărâre judecătorească definitivă, aceasta să nu producă efecte juridice, ceea ce este de nepermis. Instanțele învestite cu o astfel de cerere, prin care se solicită egalizarea indemnizației de încadrare la nivel maxim aflat în plată, conform Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație Justiție a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu pot reține incidența art. art. I alin. (3) și 38 alin. (6) din Legea 153 din 2017, deoarece ar încălca considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, discriminarea existând în continuare, iar indemnizația de încadrare a reclamanților, în fapt, nu ar fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească - recunoscută prin actul administrativ contestat, ci, ar fi într-un cuantum inferior. Prin urmare, raportat la considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, solicită instanței să aprecieze că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 se interpretează în sensul că nu sunt aplicabile în situația în care majorările salariale au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești, respectiv recunoscute pe cale de consecință prin acte administrative - cum este cazul în speța de față, în caz contrar nu s-ar respecta considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016 și s-ar ajunge la situația absurdă în care legiuitorul consacră nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile, emise de puterea judecătorească. Precizează totodată, ca intenția legiuitorului, atât prin art. I alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cât prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, a fost aceea ca drepturile salariale să fie doar cele prevăzute în mod exclusiv de legile de salarizare, deci cu ignorarea hotărârilor judecătorești definitive care recunosc anumite majorări salariale, aspect care încalcă art. 6 CEDO atrage răspunderea statului. O interpretare contrară, în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești și/sau acte administrative ale ordonatorului de credite în sfera noțiunii de "majorări reglementate", cu consecința diminuării indemnizației de încadrare, astfel recunoscută prin hotărârile judecătorești, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, dispozițiilor art. 38 alin. (1) alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017, care consacră principiul menținerii în plată a drepturilor câștigate, fie ca urmare a aplicării în integralitate a noului act normativ care modifică formula de calcul a salariului/indemnizației de baza, fie ca urmare a promovării în funcție, grad sau treaptă profesională ori a avansării în gradație, potrivit legii. Prin urmare, intenția legiuitorului, astfel cum aceasta rezultă din expunerea de motive a Legii-cadru nr. 153/2017 precum din ansamblul prevederilor cuprinse la art. 38 referitoare la aplicarea etapizată a legii, nu a fost nicidecum în sensul scăderii nivelului veniturilor salariale. Față de argumentele mai sus prezentate, solicită să se constate că aplicarea art. 38 alin. (6) este de natură a încălca mențiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Deciziei RIL 7 din 2019, Deciziei 23 din 2016 a Deciziei 36 din 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, cel al anulării în parte a actului administrativ, respectiv a art. 4 a art. 6, prin care se limitează plata diferențelor salariale la ultimii 3 ani anterior emiterii ordinului de salarizare, în condițiile în care prin art. 1 se recunoaște acest beneficiu începând cu data de 01 august 2016, solicită admiterea recursului în sensul admiterii acestui capăt de cerere, în condițiile în care instanța de fond a apreciat - așa cum au arătat anterior "că nu ne-am afla în prezența unei recunoașteri a dreptului" Apreciază nelegală si netemeinică interpretarea instanței de fond cu privire la limitarea plății drepturilor pe ultimii 3 ani anterior emiterii actului administrativ contestat, aceasta fiind in contradicție cu prevederile C. civ. invocate în susținerea cererii - prevederile art. 2537 pct. I coroborat cu art. 2541 C. civ.. referitoare la întreruperea termenului începerea unui nou termen de prescripție, prevederi legale cărora instanța de fond nu le-a acordat nici o semnificație. Totodată, consideră că interpretarea Curtii de Apel Bucuresti cu privire la aceasta chestiune - "chiar și in lipsa mențiunii "în condițiile prezentului ordin", art. I ar fi avut aceeași semnificație, el trebuind interpretat sistematic, prin coroborare cu celelalte dispoziții ale actului administrativ si nu în mod izolat, dat fiind că întregul act administrativ reflecta o voință unică a emitentului, a cărei decelare implică în mod necesar soluționarea contrarietăților între diferitele dispoziții ale acestuia" - pag. 7 paragr. ultim din sentință, nu este în concordanță, prin prisma dispozițiilor legale ce vizează instituția prescripției extinctive - cu normele de tehnică legislativă incidente la care instanța de fond a făcut trimitere în acest context.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a formulat întâmpinare. La termenul din 27.02.2023, când pricina a fost reținută spre soluționare, după încheierea ședinței de judecată, la dosar au fost depuse de către intimatul-pârât note de ședință prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat și excepția rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, s-au dispus următoarele: "Art. 1 - Începând cu data de 07.12.2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoare de referință sectorială de 605,225 RON, conform anexei. Art. 2 - Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public, ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1 din prezentul ordin, își mențin drepturile salariale anterioare. Art. 3 - Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 din prezentul ordin se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public. Art. 4, secția de resurse umane și documentare din Departamentul economico-financiar și administrativ din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și parchetele de pe lângă curțile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin." Pe fond, intimatul-pârât a precizat că nu a renunțat la prescripția dreptului material la acțiune, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voința emitentului, conform legii civile, de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripție extinctivă, art. 6 din ordin stipulând că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. A menționat că, la emiterea ordinului, s-a ținut seama de adresa nr. x/09.04.2021 a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, din care rezultă că, la nivelul propriu al CSM, s-a dispus cu privire la recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor/salariilor personalului prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziției de salarizare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Preliminar analizării argumentelor recurenților-reclamanți, Înalta Curte, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 (după încheierea ședinței de judecată), apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție vizând recursul, ci reprezintă o apărare și o precizare a situației faptice existente la momentul soluționării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de D. este întemeiat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că recurentul D. figurează alături de ceilalți reclamanți atât în cererea de chemare în judecată, cât și în tabelul de semnături atașat acesteia, însă a fost omis a fi menționat în citativul întocmit pentru primul termen de judecată. Înalta Curte are în vedere că art. 14 din C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialității în procesul civil, stipulează la alin. (1) că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel, iar principiul contradictorialității constituie o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigențelor cerute de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului procedurii de judecată propriu-zise. De asemenea, potrivit art. 153 din C. proc. civ., care este alcătuit din norme imperative, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel, iar instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității. Instanța de control judiciar constată că, în cauză, prima instanță a procedat la soluționarea cauzei fără a introduce în cauză pe reclamantul D., semnatar al cererii de chemare în judecată. Prin urmare, se apreciază că, în cauza de față, hotărârea pronunțată de instanța de fond nu respectă exigențele procedurale impuse de textele de lege anterior menționate, fiind lovită de nulitate în condițiile art. 175 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât, în vederea respectării principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și ținând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție, se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în ceea ce îl privește pe reclamantul D.. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții A., B., C., E., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 și 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 prin care s-a dispus că, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, apreciind, în esență, că printr-un act administrativ nu se poate recunoaște un drept patrimonial condiționat de încadrarea în termenul de prescripție și că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu pot limita indemnizațiile de încadrare în cazul în care prin hotărâri judecătorești/acte administrative de punere în executare a hotărârilor judecătorești sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale (VRS 605,225 RON), Înalta Curte, pe lângă considerentele primei instanțe, referitor la prescripție, constată că prezintă relevanță dispozițiile art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și a prevederilor art. 2506 și urm. și art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul ordinului contestat recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum și cu privire la efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției. În ceea ce privește termenul de prescripție, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenții-reclamanți și pârât: "(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. (2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)" Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripției, fără a reglementa situația în care "recunoașterea dreptului" intervine după împlinirea prescripției, situație în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripției. Or, în cauză, recurenții-reclamanți susțin că debitorul obligației a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 07.12.2021, și că din acest moment, al emiterii ordinului, ar începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani. În lipsa unei norme speciale referitoare la recunoașterea dreptului după împlinirea termenului de prescripție, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispozițiile art. 2506 și urm C. civ. Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripției împlinite, "(1) Prescripția nu operează de plin drept. (2) După împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației. (3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit. (4) Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.(...)" Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunțarea la prescripție, guvernate de dispozițiile 2507-2511 C. civ. Conform art. 2507, "Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită" Modul în care se poate renunța la prescripție este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunțare poate fi expresă sau tacită, iar renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce". În ceea ce privește efectele renunțării la prescripție, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunțare conduce la curgerea unei noi prescripții, de același fel. Referitor la recunoașterea dreptului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2538 C. civ., "(1)Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea. (3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală.(...)" Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voință ale părților, recunoașterea dreptului și renunțarea la prescripție. În acest sens, prin raportare la dispozițiile art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripție, indiferent dacă este vorba despre o recunoaștere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunțarea la prescripție pentru a putea produce efecte asupra prescripției, o recunoaștere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunțări la prescripție (exprese sau tacite). Altfel spus, ipoteza unei recunoașteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripției, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, cu excepția situației în care recunoașterea expresă a dreptului este însoțită de renunțarea expresă la prescripția împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunțări tacite la prescripție. În lipsa unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, simpla recunoaștere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligații scadente în interiorul termenului de prescripție, în cazul prestațiilor succesive fiind vorba despre obligații scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaștere a dreptului. Aplicând acest raționament cauzei de față, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani în care recurenții-reclamanți ar fi putut pretinde recalcularea indemnizațiilor, faptul că aceștia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON. Însă, o astfel de recunoaștere nu reprezintă renunțare expresă la prescripția împlinită, în conținutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voință a emitentului. Dispozițiile art. 4 din ordin, articol a cărui anulare a fost solicitată de către recurenții-reclamanți, reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voință, în sensul în care acesta acceptă și dispune executarea voluntară a obligațiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului. Totodată, recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă nici renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă. Însă, din analiza întregului conținut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere. Așadar, deși este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului atacat emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenților-reclamanți trebuia realizată prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaștere nu este de natură a reprezenta renunțare la prescripția împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligațiilor prescrise. Referitor la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenților conform VRS de 605,225 au fost recunoscute fără a fi condiționate de această plafonare, plafonarea fiind prevăzută, conform art. 2 din ordin, începând cu data de 01.01.2018. Însă, conform ultimului ordin depus la dosar de către intimatul-pârât, Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, drepturile salariale ale recurenților au fost recunoscute conform VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018 fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din legea-cadru menționată. Prin urmare, perioada pentru care ar fi aplicabilă plafonarea drepturilor salariale este 01.01.2018-07.12.2018. Relativ la acest aspect, reține Înalta Curte că, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Fără a fi reluate considerentele primei instanțe, care, de altfel, nici nu au fost combătute de către recurenți, aceștia reiterând aceleași argumente ca și cele expuse în acțiunea introductivă de instanță, Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, astfel că nu se poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuțiile puterii legislative ori în atribuțiile Curții Constituționale, neputându-se reține că art. 38 alin. (6) ar încălca principiul separației și echilibrului puterilor în stat. În ceea ce privește argumentul recurenților, privind discriminarea ce s-ar crea între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, instanța de control judiciar are în vedere și cele statuate la paragraful 86 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, "86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recursul declarat de reclamanții A., B., C., E., ca nefondat.