Decizia nr. 2813/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1900/2023 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cauza dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea în totalitate a Deciziei nr. 2592/08.12.2022 emisă de DGSC prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația fiscală înregistrată la organul fiscal sub nr. BHG_REG 92723/26.10.2022, anularea în totalitate a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022 în vederea realizării în totalitate a creanțelor fiscale ale societății B. S.R.L., în limita sumei de 3.344.793 RON, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1900 din 11 decembrie 2023, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea promovată de reclamantul A., a anulat Decizia nr. 1841/11.08.2022 și Decizia nr. 2592/08.12.2022 emise de pârâte și a respins cererea reclamantului de a fi obligate pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1900 din 11 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs recurentul - reclamant A. și de recurenții - pârâți Ministerul Finanțelor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor. 3.1. Recursul declarat de recurentul - reclamant A. Recurentul - reclamant A. a solicitat, în temeiul disp. art. 488 alin. (8) C. proc. civ., casarea în parte a sentinței recurate, doar în ceea ce privește soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, cu reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată. În motivare, a arătat, în esență, că cererea acestuia privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă având în vedere că aceste cheltuieli nu au fost achitate de reclamant. Deși facturile de plată au fost emise pe numele reclamantului, chitanțele depuse fac dovada plății acestor sume de către o altă persoană, C., fără să rezulte din înscrisurile anexate, dovada mandatului. A mai învederat că faptul că o terță persoană a plătit în mod efectiv sumele facturate de către reprezentanții convenționali nu este de natură a înlătura dreptul reclamantului de a solicita obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, fiecare cost fiind bine individualizat și descris în mod precis. 3.2. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin recursul formulat de Ministerul Finanțelor s-a solicitat casarea sentinței recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. În motivare, a susținut, în esență, că în mod greșit instanța fondului a reținut o nemotivare a deciziei de atragere a răspunderii solidare. A arătat că că organele fiscale au precizat care au fost inacțiunile reclamantului. Totodată, invocă lipsa unei analize a instanței de fond cu privire la argumentele organului fiscal, judecătorii fiind datori să arate motivele de fapt și de drept ale soluției adoptate, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În ceea ce privește reaua-credință, a învederat că neîndeplinirea la timp a obligațiilor constituie în sine fapta de nerespectare a dispozițiilor legale; nu se poate susține că intimatul-reclamant nu are reprezentarea rezultatului negativ generat de neplata taxelor. 3.3. Recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor Recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs casarea sentinței și respingerea acțiunii formulate de reclamantul A., pentru încălcarea prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, instanța reținând în mod greșit faptul că "modul deficitar în care s-a realizat expunerea condițiilor angajării răspunderii și faptul că nu există o dovadă a relei-credințe în ceea ce privește pe reclamant, iar relația cauzală între faptele imputate și prejudiciul afirmat nu există". A învederat, în esență, că suma de 3.344.793 RON de plată provine din neexercitarea la timp a îndatoririlor legale privind declararea corectă și plata la timp la obligațiilor fiscale pentru perioada de raportare cât timp A. a fost administratorul societății: 29.05.2020-17.02.2022. A susținut că doar administratorul putea să solicite deschiderea procedurii insolvenței, iar aprecierile organului fiscal nu sunt subiective, norma prevăzută la art. 25 Codul de procedură fiscală nu indică forma de vinovăție a administratorului societății insolvabile. A arătat că pentru stabilirea relei-credințe, chiar intenția indirectă poate fi luată în considerare, fiind vorba de fape personale omisive, iar acumularea continuă de datorii la bugetul statului și evitarea deliberată a plății dovedesc reaua-credință. Cu privire la motivarea actului administrativ, organul fiscal a menționat care au fost inacțiunile reclamantului, fiind incidente art. 26 - Dispoziții speciale privind stabilirea răspunderii și art. 46 - Conținutul și motivarea actului fiscal, consemnându-se o faptă ilicită, un prejudiciu și legătura dintre cele două, precum și o formă de vinovăție - culpa levis - dezinteresul reclamantului cu scopul de a se sustrage de la plată, producând insolvența societății.

Apărările formulate în cauză Recurentul A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursurilor și, în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate.

Procedura de soluționare a recursului S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23.05.2025, în ședință publică, cu citarea părților. La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul - reclamant A. este fondat, iar recursurile declarate de recurenții - pârâți Ministerul Finanțelor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor sunt nefondate, pentru următoarele considerente: 6.1. Recursul declarat de recurentul - reclamant A. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul - reclamant A., Înalta Curte constată că instanța fondului a respins în mod greșit solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată părții care a câștigat procesul, motivat de faptul că înscrisurile depuse (chitanțele) fac dovada plății acestor sume de către o altă persoană, C., fără să rezulte din înscrisurile anexate, dovada mandatului. Înalta Curte, analizând chitanțele depuse la dosar, constată că acestea fac dovada completă a plății cheltuielilor de judecată, fiind indicat, în mod expres, la secțiunea detalii, numele recurentului-reclamant A.. Or, nu este relevant faptul că plata acestor sume s-a efectuat de către o altă persoană, în speță C., atât timp cât reiese în mod clar din facturile emise și chitanțele depuse la dosar de fond, de la secțiunea "Detalii plată", că sumele au fost achitate pentru A., nefiind necesară dovada existenței unui mandat între cele două persoane. În acest sens, Înalta Curte va admite recursul declarat de A., va casa în parte sentința recurată și va obliga pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Înalta Curte, apreciind că onorariul de avocat solicitat ar depăși caracterul rezonabil în raport de obiectul și complexitatea cauzei prezente și de activitatea concretă desfășurată, va proceda la diminuarea acestuia până la un cuantum de 7000 RON. 6.2. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Un prim motiv de recurs formulat de Ministerul Finanțelor este cel întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la care se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în lumina acestor dispoziții legale, din perspectiva exigenței de a motiva, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, așa cum s-a evidențiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătorești trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul". În legătură cu acest aspect, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, "motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele; în ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii". Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile, nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și a hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei. Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte amintește că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Or, contrar susținerilor recurentei, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus pe larg, în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Faptul că recurenta este nemulțumită de această soluție ce îi este nefavorabilă nu poate induce instanței de recurs concluzia nemotivării hotărârii, nici în sensul absenței acestei motivări, nici în acela al unei motivări contradictorie, eliptică ori străină de natura cauzei, astfel că, în contra susținerilor recurentei, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu-și găsesc incidența în cauză. 6.3. Recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurentele pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și Ministerul Finanțelor, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt similare, așa încât acestea vor fi tratate în mod comun. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Înalta Curte are în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, cu un scop precis, stabilit expres de lege, deci analiza instanței de recurs este limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond, pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. Motivul de casare sau de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Totodată, art. 483 C. proc. civ. prevede că: "(3) Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Critica încadrată în situația de casare prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocată de ambele recurente-pârâte, și care constituie, în realitate, nu o veritabilă devoalare a unei eventuale greșeli de judecată a curții de apel ci, mai degrabă, reluarea unor argumente prezentate și în fața acesteia și pe care judecătorul nu și le-a însușit, se referă la neîndeplinirea la timp a obligațiilor ce ar constitui în sine fapta de nerespectare a dispozițiilor legale, susținându-se că prima instanță ar fi încălcat prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală. Critica este, în mod vădit, nefondată. Înalta Curte reține că societatea B. S.R.L. a fost supusă unui control fiscal în perioada 03.09.2021-23.09.2021 pentru obligațiile fiscale aferente perioadei 01.01.2015-31.12.2016, în urma căruia a fost emis Raportul de inspecție fiscală nr. x_661/30.09.2021 și prin care a fost stabilit impozit suplimentar în cuantum de 1.183.159 RON. Prin Decizia de impunere x_932/30.09.2021 au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată în sarcina societății B. S.R.L. în cuantum de 1.183.159 RON. Față de solicitările organului fiscal în legătura cu situația financiară a debitoarei, adresate în cadrul Notificării nr. x/01.03.2022, reclamantul a formulat răspuns în data de 10.03.2022, prin care a arătat faptul că din cauza pandemiei de COVID-19 și a restricțiilor corelative, ce au limitat inițial și, ulterior, au oprit potențialele traiectorii de dezvoltare ale societății, cât și a faptului că un investitor de cetățenie rusă s-a retras din negocierile cu societatea ca urmare a războiului Rusiei cu Ucraina și a sancțiunilor impuse, societatea se afla în poziția în care nu mai dispunea de fonduri sau de oportunități financiare. Prin Procesul-verbal nr. BHG-REG 31774/24.03.2022 de declarare a stării de insolvabilitate, întocmit de către Compartimentul Insolvabilitate și Răspundere Solidară, Serviciul Colectare și Executare Silită Persoane Juridice, din cadrul AJFP Bihor, debitorul B. S.R.L. a fost declarat insolvabil. Prin acest proces-verbal a fost reținut faptul că societatea B. S.R.L. înregistrează obligații fiscale restante în valoare totală de 3.342.424 RON constând în: impozit pe profit în cuantum de 1.183.159 RON, penalități de întârziere în cuantum de 1.727.412 RON și majorări de întârziere în cuantum de 431.853 RON, termenul de plată stabilit de organele fiscale fiind data de 05.11.2021. Prin Notificarea nr. BHG REG 32970/BHG DEJ 21199/28.03.2022 reclamantul a fost invitat la sediul AJFP Bihor în vederea audierii acestuia și prin intermediul căreia a fost arătat faptul ca organele fiscale apreciază ca fiind îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nr. 1814/11.08.2022, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului în vederea realizării, în tot, a creanțelor fiscale, în limita sumei de 3.344.793 RON, din care impozit pe profit în cuantum de 1.183.159 RON, penalități de întârziere în cuantum de 1.727.412 RON și dobânzi în cuantum de 431.853 RON. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestația fiscală înregistrată la organul fiscal sub nr. BHG_REG 92723/26.10.2022 pentru motive similare celor expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 2592/08.12.2022 emisă de către pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. La data de 05.10.2022, debitoarea B. S.R.L. a solicitat deschiderea procedurii simplificate a falimentului. Prin încheierea nr. 424/F/2022 pronunțată de Tribunalului Bihor - secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2022, a fost dispusă conexarea dosarului nr. x/2022 și calificată cererea formulată de creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor drept declarație de creanță, a fost admisă cererea formulată de debitoarea B. S.R.L. și, în temeiul art. 38 alin. (2) lit. e), art. 71 alin. (1), art. 67 alin. (1) lit. g), art. 145 lit. a) și b) din Legea nr. 85/2014, a fost dispusă deschiderea procedurii simplificate împotriva acesteia și începerea procedurii falimentului iar, în temeiul art. 73, art. 45 alin. (1) lit. d) și art. 145 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, a fost desemnat lichidator judiciar provizoriu, dispusă dizolvarea societății și ridicarea dreptului de administrare al debitorului. Așa cum a reținut și judecătorul de primă jurisdicție, conform art. 30 din O.U.G. nr. 70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educației naționale nr. 1/2011, precum și a altor acte normative, "(1) Pe durata stării de alertă, debitorul aflat în stare de insolvență sau care ajunge în stare de insolvență va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, fără a avea însă obligația de a introduce această cerere. La cererea adresată tribunalului va fi atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței. (2) Dispozițiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile până la încetarea stării de alertă, dată de la care începe să curgă și termenul de 30 de zile pe care acesta îl prevede. Corelativ, până la aceeași dată, nu sunt aplicabile prevederile art. 66 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioară". Înalta Curte apreciază că instanța fondului a reținut în mod corect că ultima prelungire a stării de alertă pe teritoriul României, instituită la data de 18.05.2020 prin H.G. nr. 394/2020 privind declararea stării de alertă și măsurile care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, a avut loc prin H.G. nr. 171/2022, astfel că aceasta a încetat la data de 09.03.2022. Înalta Curte reține că, potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Or, scadența obligațiilor fiscale reținute în sarcina societății B. S.R.L. a fost la data de 05.11.2021 - data exigibilității obligațiilor de plată, așadar în interiorul perioadei în care a fost instituită stare de alertă pe teritoriul României și în care a operat prorogarea prevăzută de art. 30 din O.U.G. nr. 70/2020, iar prima instanță a reținut în mod corect că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 a început să curgă de la data încetării stării de alertă, respectiv 11.04.2022. Înalta Curte observă că reaua-credință trebuie dovedită de către cel ce o invocă, în speță de către organul fiscal care a emis decizia de atragere a răspunderii solidare. Cerința dovedirii relei-credințe decurge logic din aplicarea principiului general de drept potrivit căruia buna-credință este prezumată - bona fides praesumitur. Din interpretarea textelor legale în temeiul cărora a fost emisă decizia contestată rezultă că răspunderea administratorilor nu intervine automat în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Simpla constatare a stării de insolvabilitate nu este o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, având în vedere că prevederea legală incidentă nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei credințe. Înalta Curte constată că, în cazul de față, se observă că din motivarea deciziei de atragere a răspunderii solidare nu rezultă argumente concrete care să fundamenteze concluzia că recurentul ar fi acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege. Astfel, organul fiscal nu a furnizat probe și nici nu a invocat argumente care să dovedească faptul că reclamantul a acționat cu rea-credință, urmărind astfel un interes personal prin această inacțiune, ci doar a subliniat pasivitatea administratorului societății debitoare, care, nu a sesizat instanța compententă cu solicitarea de deschidere a procedurii insolvenței, obligație care, însă, a fost afectată de starea de alertă instituită pe teritoriul României. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentele-pârâte prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate pe fondul cauzei fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. Cât privește solicitarea recurentului-reclamant, de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată aferente stadiului procesual al recursului, Înalta Curte reține, ca o primă observație, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească. Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului". Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. În speță, recurentul-reclamant a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, astfel cum au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. În conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la valoarea și complexitatea cauzei, Înalta Curte va proceda la reducererea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, până la un cuantum de 5000 RON.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurentul - reclamant A., va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va obliga pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7000 RON reprezentând onorariu redus de avocat, către reclamant, va respinge recursurile declarate de recurenții - pârâți Ministerul Finanțelor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ca nefondate, va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate și va obliga pe recurenții-pârâți la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată reprezentând onorariu redus de avocat către recurentul-reclamant.