Decizia nr. 2686/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 28.11.2023, reclamanta A. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva refuzului de soluționare favorabilă a solicitării sale, care a făcut obiectul cererii nr. x din 12.04.2024, refuz materializat prin răspunsul comunicat de Ministerul Sănătății prin adresa nr. x. 5974/14.12.2023, înregistrată la Direcția de Sănătate Publică București cu nr. 288411/15.12.2023, precum și prin răspunsul la plângerea prealabilă formulată de reclamantă comunicat de Ministerul Sănătății prin adresa nr. x/12.01.2024 și, de asemenea a tuturor actelor premergătoare emiterii acestora, asumate de către forul/forurile responsabile potrivit Ordinul Ministrului Sănătății nr. 50/2004, privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate. Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat: în principal, după reexaminarea actului administrativ contestat, admiterea cererii astfel cum a fost formulată, în sensul anulării acestui act administrativ în discuție și, pe fond, aprobarea rambursării sumei de 5.183,63 euro, actualizată cu dobânda legală calculată de la data la care autoritatea publică era obligată să o achite, plătită de reclamantă și reprezentând costuri cu tratamentul medical efectuat în străinătate. În subsidiar a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale de 50000 de RON pentru atingerea adusă demnității sale umane și pentru suferințele pricinuite. Prin cererea înregistrată 21.05.2024, reclamanta A. a formulat Cerere de modificare și completare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat restituirea sumei de 10.000 de Euro pe care susține că a achitat-o direct la clinica din Germania. Reclamanta arată că Ministerul Sănătății ar fi avut obligația de a aproba asigurarea integral a costurile tratamentului și ale spitalizării, în valoare de 18.216,37 euro - valoare total final pentru tratamentul din perioada 21- 23 noiembrie efectuat la clinica B. și spitalul C. din Wiesbaden, Germania, și nu doar 17.829,40 euro (nici plata integral a acestei sume nefiind realizată, așa cum a arătat în cererea de chemare în judecată). În acest sens, a modificat cererea de chemare în judecata și a solicitat completarea cu un nou capăt de cerere privind adăugarea la suma solicitată inițial 5183,63 euro, a diferenței până la valoarea de 18.216,37, respectiv 386,97 euro, actualizată la data plătii cu dobânda legală. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, ale Ordonanței Guvernului nr. 28/2003 privind trimiterea bolnavilor pentru tratament în străinătate, pe cele ale Ordinului Ministrului Sănătății nr. 50/2004 și orice alt temei de drept este incident prezenței acțiuni.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1509 din 24 septembrie 2024 Curtea de Apel București - secția IX-a contencios administrativ și fiscal, apreciind cererea reclamantei, ca neîntemeiată, a dispus respingerea cererii, astfel cum a fost modificată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1509 din 24 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., și, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea totală a sentinței, cu trimiterea spre rejudecare, având în vedere că instanța de fond a tratat fondul cauzei prin aplicarea greșită a normelor de drept material, pe de o parte, iar motivarea soluției are un caracter superficial, pe de altă parte. În dezvoltarea criticilor sale, a susținut recurenta - reclamantă că, sub aspectul motivării, apreciază că aceasta are un caracter superficial vizavi de faptul că expunerea instanței reprezintă preluarea argumentației pârâtului din cuprinsul întâmpinării, pe de o parte, dar și deoarece instanța nu s-a aplecat asupra perspectivei sale, pe de altă parte. După expunerea unor succinte aspecte de fapt, ce țin de fondul litigiului, recurenta - reclamantă a arătat că instanța de fond a preluat perspectiva eronată a ministerului, dar și pentru a sublinia faptul că instanța de fond nu s-a aplecat asupra caracterului complementar al intervenției asigurate de B.. Așa fiind, arată recurenta - reclamantă că instanța a reținut pur și simplu că prețul final comunicat de B. a fost inferior sumei transferate în mod discreționar, fără să observe că suma decontată trebuie să se raporteze la întreaga procedură medicală, nu numai la serviciile puse la dispoziție de către una dintre unități. Astfel, consideră recurenta - reclamantă că, faptul că reclamanta a semnat declarația prin care se obligă să asigure din fonduri proprii diferența de cost față de suma decontată de minister, nu schimbă natura complementară a serviciilor oferite de C. și B.. În ceea ce privește impactul propriu-zis al declarației, solicită a se observa faptul că suma rămasă de acoperit de către reclamantă în condiții administrative optime ar fi fost de 386,6 euro (17.829,40 euro - suma asigurată de minister vs. 18.216 euro -prețul final al intervenției medicale). Concluzionând asupra criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta -reclamantă susține că instanța s-a raportat la conceptul de tratament de sine stătător al serviciilor oferite de B., nu a examinat susținerile sale vizavi de prețul total al întregii intervenții și faptul că suma facturată în final era în continuare superioară prețului decontat inițial, conchizând în mod succint că, pur și simplu, costul a fost mai mic decât cel cuprins în ofertă, fiind incidente dispozițiile art. 7 alin. (6) din OMS 50/2004. Pentru aceste motive, apreciază că transferul punctului de vedere enunțat de minister în considerentele hotărârii judecătorești înseamnă lipsa motivării soluției expuse în dispozitiv și superficialitatea argumentației instanței. Mai susține deopotrivă recurenta - reclamantă că, un alt exemplu ce demonstrează incidența acestui motiv de casare, este faptul că instanța pleacă de la premisa că dispozițiile art. 5 alin. (11) din OMS nr. 50/2004 sunt aplicabile în cauză în mod incontestabil, însă argumentația privind incidența acestor dispoziții este preluată din întâmpinarea formulată de Ministerul Sănătății, iar motivele pentru care art. 3 alin. (8) 1 nu ar fi incidente în speță nu sunt dezvoltate. Consideră astfel că motivarea sentinței atacate nu confirmă cercetarea problemei, nu are bază legală, nu răspunde motivelor de critică și nu examinează probleme deduse spre judecată. De asemenea, nici capătul de cerere privind daunele morale nu este examinat în vreun fel, considerentele neavând nicio valență în acest sens. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta - reclamant susține ca fiind incidente dispozițiilor art. 3 alin. (8) 1 din OMS nr. 50/2004, în locul celor prevăzute de art. 5 alin. (11) din OMS nr. 50/2004. Dispozițiile art. 3 alin. (8) 1 prevăd că "în cazul în care numărul clinicilor unde poate fi efectuat tratamentul este limitat, iar comisia de specialitate teritorială recomandă o singură clinică în procesul-verbal medical pentru trimiterea la tratament medical în străinătate, va fi acceptată o singură ofertă de tratament de către comisia constituită la nivelul Ministerului Sănătății, dacă se motivează de către comisia teritorială de specialitate alegerea făcută. Comisia constituită la nivelul Ministerului Sănătății poate aproba efectuarea tratamentului la clinica recomandată, caz în care nu mai sunt necesare cele 3 oferte de tratament." Așa cum rezultă din corespondența purtată cu unitățile medicale, singura clinică în măsură să ofere tratamentul necesar reclamantei era B., desigur în colaborare cu C.. Prin urmare, susține recurenta - reclamantă că, nu doar că numărul clinicilor care ofereau tratamentul era limitat, ci B. era singura care putea asigura tratamentul cu Lutetium - 177 DOTA-LM3, împrejurare confirmată de minister prin întâmpinarea depusă la dosar, la pagina 2 paragraful 7, atunci când se referă la răspunsul emis de Universitatsspital Basel, prin care precizează că deține o substanță asemănătoare LM3. Poziția unității medicale din Elveția a fost exprimată pentru prima dată în septembrie 2023, însă, deși a precizat în mod oficial si expres că substanțele sunt asemănătoare și nu identice, ministerul a procedat la aplicarea art. 5 alin. (11) din OMS nr. 50/2004, potrivit căruia "în cazul în care pacienții sau aparținătorii legali ai acestora solicită efectuarea tratamentului la o altă clinică recomandată de către comisia teritorială de specialitate la pct. 7 lit. (b) din anexa nr. 3 «Procesul-verbal medical pentru trimiterea la tratament medica! în străinătate» decât cea aprobată de către comisia Ministerului Sănătății constituită în acest sens, aceștia pot beneficia de tratament la clinica solicitată, cu condiția să asigure din fonduri proprii diferența de cost față de oferta transmisă de către clinica pentru care s-a primit aprobarea, atât pentru efectuarea tratamentului, cât și pentru transport, până la finalizarea tratamentului. Pacientul sau aparținătorul acestuia va semna o declarație pe propria răspundere conform căreia se obligă să suporte toate costurile suplimentare." Consideră astfel că nu era necesară și nici incidentă procedura prevăzută de dispozițiile enunțate mai sus, întrucât recomandarea era exprimată clar: Lutetium - 177 DOTA -LM3, or, răspunsul clinicii din Elveția însemna excluderea unității medicale de pe lista variantelor. Cu alte cuvinte, poziția exprimată de Universitatsspital Basel înlătura orice dubiu cu privire la incidența art. 5 alin. (11) privind exprimarea de către pacient a unei alte opțiuni, cu condiția de a asigura diferența de preț. Mai mult, deoarece în noiembrie 2023 era necesară continuarea tratamentului Lutetium -177 DOTA LM3, este a doua oară când se apelează la singura clinică în măsură să ofere acest tratament, deci fără termen de comparație pentru prețul intervenției. În contextul dat, apreciază că instanța de fond, în virtutea rolului activ conferit prin dispozițiile art. 22 C. proc. civ., avea obligația de a stărui prin orice mijloc legal să prevină orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, or, Curtea de Apel București a judecat cauza pornind de la incidența incontestabilă a dispozițiilor art. 5 alin. (11) din OMS nr. 50/2004, în condițiile în care atributul autorității de a recomanda o clinică și posibilitatea pacientului de a alege o altă clinică erau imposibile, raportat la faptul că tratamentul era pus la dispoziție de o singură clinică (B. în colaborare cu C. numai în ceea ce privește spitalizarea și nu aplicarea efectivă a tratamentului cu Lutetium -177 DOTA LM3). Pentru aceste considerente, recurenta - reclamantă solicită a se reține ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă și, pe cale de consecință a se dispune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Apărările formulate în această etapă procesuală Împotriva recursului promovat de reclamanta A. a formulat întâmpinare intimatul - pârât Ministerul Sănătății, în cadrul căreia, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui Completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului, din data de 20.01.2025, s-a fixat primul termen pentru soluționarea cererii de recurs la data de 20.05.2025, în ședință publică, cu citarea părților, când, luând act de concluziile orale formulate de apărătorul recurentei - reclamante pe fondul recursului, a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare asupra acestuia. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, dar și de apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. este nefondat, motiv pentru urmează a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate: În ceea ce privește primul caz de casare invocat de recurentă, respectiv dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când " hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte, lecturând cererea de recurs, constată că, în susținerea acestuia, recurenta a invocat în esență motivarea superficială și părtinitoare a hotărârii, însușirea de către instanță a argumentației pârâtului. Înalta Curte nu poate reține însă aceste critici invocate de recurenta - reclamantă. Contrar susținerilor acesteia, Înalta Curte constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând considerente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de ambele părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este neîntemeiată, fără a se identifica vreo părtinire în sensul arătat de recurenta-reclamantă. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de aceasta. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de pârât, nu reprezintă o motivare superficială a hotărârii, astfel cum eronat susține recurenta - reclamantă, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii. Instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză. Obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Acestea pot fi analizate grupat, iar răspunsul poate fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă. Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, neputând fi reținute susținerile recurentei, în sensul că instanța " a preluat perspectiva eronată a ministerului". Consideră Înalta Curte că, preluarea de către instanță a unora dintre argumentele unei părți pe care le-a considerat pertinente nu conduce la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate, de vreme ce, în considerente, instanța a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății. Astfel, constată instanța de control judiciar că susținerile recurentei, în sensul că hotărârea este superficial motivată, respectiv că, instanța de fond și-a însușit argumentele pârâtului, sunt nefondate. Față de aceste considerente, Înalta Curte nu poate reține incidența acestui motiv de casare, apreciind neîntemeiate criticile formulate de recurent și circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În continuare, trecând la analizarea hotătârii din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat. În acest sens Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe cu privire la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și completată de recurenta - reclamantă este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din actele și lucrările dosarului. Examinând criticile de nelegalitate expuse de reclamantă, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, prima instanță constatând în mod corect ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 5 alin. (11) din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 50/2004 potrivit cărora: "în cazul în care pacienții sau aparținătorii legali ai acestora solicită efectuarea tratamentului la o altă clinică recomandată de către comisia teritorială de specialitate la pct. 7 lit. (b) din anexa nr. 3 "Procesul-verbal medical pentru trimiterea la tratament medical în străinătate" decât cea aprobată, de către comisia Ministerului Sănătății constituită în acest sens, aceștia pot beneficia de tratament la clinica solicitată, cu condiția să asigure din fonduri proprii diferența de cost față de oferta transmisă de către clinica pentru care s-a primit aprobarea, atât pentru efectuarea tratamentului, cât și pentru transport, până la finalizarea tratamentului. Pacientul sau aparținătorul acestuia va semna o declarație pe propria răspundere conform căreia se obligă să suporte toate costurile suplimentare". Or, raportat chiar la conținutul Declarației pe proprie răspundere întocmită și semnată de recurenta - reclamantă, conform dovezii atașate la dosarul de fond, din cuprinsul căreia rezultă fără dubiu că recurenta - reclamantă s-a angajat să plătească diferența de cost dintre cea mai mică ofertă de cost (17.126 CHF transmisă de Universitatspital Bassel Elveția) și cea transmisă de unitatea sanitară din Germania, B., care a solicitat în total 24.705,41 euro), respectiv suma de 6979,73 euro, calculată la cursul BNR din 12 septembrie 2023, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (11) din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 50/2004, corect aplicate de instanța de fond și nu dispozițiile art. 3 alin. (8) 1 din același act normativ, cum eronat susține recurenta - reclamantă. De altfel, astfel cum rezultă din conținutul acestei Declarații, chiar recurenta - reclamantă a fost cea care a solicitat efectuarea tratamentului la B., Germania, obligându-se " să suporte toate costurile suplimentare", conform art. 5 alin. (11) din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 50/2004. În acord cu instanța de fond nici Înalta Curte nu poate reține un refuz nejustificat de soluționare favorabilă a cererii recurentei-reclamante raportat la dispozițiile art. 7 alin. (6) din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 50/2004 ce prevăd că " În cazul pacienților la care suma facturată pentru tratament este mai mică decât suma aprobată, diferența va putea fi utilizată în același scop, dacă este cazul, sau pentru efectuarea controalelor periodice, la solicitarea clinicilor din străinătate, în cursul aceluiași an calendaristic, pe baza aprobării comisiei Ministerului Sănătății". Deși suma a fost returnată Direcției de Sănătate Publică a municipiului București, aceasta nu a putut fi utilizată pentru următoarele tratamente sau controale periodice, deoarece a fost retrasă la bugetul de stat. Însă, raportat la cadrul legal aplicabil, chiar și în cazul în care ar fi rămas disponibilă în contul clinicii, cu aprobarea Ministerului Sănătății, suma ar fi putut fi utilizată doar pentru următorul tratament, neexistând cadrul legal pentru a fi restituită părții. Recurenta - reclamantă nu a invocat nici o normă legală în baza căreia intimatul - pârât ar fi putut dispune rambursarea sumei solicitate, aplicabilitatea art. 3 alin. (8) 1 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 50/2004, neputând conduce la o asemenea finalitate. În plus, Înalta Curte are în vedere și faptul că în anul 2024 recurenta-reclamantă a mai beneficiat de tratament în străinătate la clinica în care a mai fost tratată, iar intimatul - pârât a aprobat integral suma necesară pentru efectuarea terapiei, în cuantum de 23.658 euro, aspect necontestat de recurentă. Astfel, în condițiile în care recurenta - reclamantă a întocmit și semnat declarația pe propria răspundere prevăzută de dispozițiile 5 alin. (11) din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 50/2004, asumându-și să suporte din fonduri proprii diferența de cost, faptul că ulterior a existat o diferență de preț față de oferta inițială, nu poate conduce la concluzia că aceste dispoziții nu ar mai fi aplicabile, cum eronat susține recurenta - reclamantă în cadrul motivelor de recurs. În ceea ce privește critica recurentei conform căreia prima instanță nu a examinat capătul subsidiar de cerere privind daunele morale, Înalta Curte constată că acesta este în esență un capăt de cerere accesoriu capătului principal de cerere, iar, în condițiile în care instanța a reținut netemeinicia capătului principal, nu se mai impunea analizarea capătului subsidiar, având în vedere principiul accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta principalului). Astfel, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală și temeinică, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor Ordinul Ministerului Sănătății nr. 50/2004, raportat la art. 2 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, criticile recurentei - reclamante nefiind apte să conducă la reformarea acestei soluții. III. Temeiul legal și soluția adoptată în recurs. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.