Decizia nr. 1992/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 19/2023 a Curții de Apel Galați

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul Tulcea la data de 27.09.2022 și înregistrată sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Tulcea, a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la A.P.I.A. sub nr. x/19.07.2022, până la pronunțarea instanței de fond.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 19/2023 din 23 februarie 2023, Curtea de Apel Galați - secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea și a dispus suspendarea executării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/20.07.2022 emis de APIA- Centrul județean Tulcea până la pronunțarea instanței de fond.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 19/2023 din 23 februarie 2023 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a declrat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercite, recurenta susține, în primul rând, că instanța de fond a interpretat eronat condiția "cazului bine justificat" prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținând în mod greșit că emiterea titlului de creanță ar fi suspendată de drept până la soluționarea definitivă a cauzei penale, în temeiul art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011. Se arată că instanța nu a avut în vedere dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011, potrivit cărora, chiar și în situația constatării unor nereguli ce prezintă indicii de fraudă, structurile de control au obligația de a continua verificările și de a întocmi procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, independent de desfășurarea cercetării penale. Recurenta subliniază că procesele-verbale contestate nu sunt fundamentate pe existența unor fapte penale, ci pe nereguli în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, iar art. 45 alin. (4) este aplicabil exclusiv în ipoteza în care autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene sesizează organele penale pentru fapte de natură penală de care depinde existența creanței bugetare. În cauză, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu pentru infracțiunea prevăzută de art. 359 C. pen., fără legătură cu o fraudă în sensul O.U.G. nr. 66/2011, iar faptele investigate penal nu se suprapun cu cele reținute în procesele-verbale, care privesc exclusiv nerespectarea angajamentelor asumate în cadrul schemelor de sprijin. În consecință, recurenta apreciază că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011. În continuare, recurenta arată că instanța de fond a reținut în mod nejustificat existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, deși aceste condiții nu sunt îndeplinite. Se susține că nu există nicio îndoială serioasă asupra legalității titlurilor de creanță, acestea fiind emise în temeiul actelor normative aplicabile, iar prezumția de legalitate a actului administrativ nu a fost răsturnată. În acest sens, se invocă art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 și jurisprudența ÎCCJ (Deciziile nr. 2537/2010 și nr. 1002/2012), potrivit cărora cazul bine justificat trebuie să rezulte din împrejurări vădite de fapt sau de drept, precum lipsa competenței, nemotivarea actului sau aplicarea unor dispoziții declarate neconstituționale, situații care nu se regăsesc în speță. Recurenta detaliază că procesele-verbale au fost emise în baza Ordinului nr. 32/2013, a Manualului de procedură pentru anul 2013, a Anexei 4B la PNDR 2007-2013 și a Ordinului MADR nr. 174/2013, constatându-se nerespectarea cerințelor de management aferente Pachetului 7, respectiv utilizarea pesticidelor în perioada interzisă, fapt confirmat prin registrul de evidență a tratamentelor fitosanitare. Recurenta mai arată că nu este îndeplinită nici condiția privind existența unei pagube iminente în sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Se subliniază că executarea unui act administrativ fiscal nu constituie prin ea însăși o pagubă, întrucât diminuarea patrimoniului este prezumată legal, iar paguba juridică este doar cea ilicită. În sprijinul acestei interpretări sunt invocate deciziile ÎCCJ nr. 2199/2009, nr. 3050/2006, nr. 442/2013 și nr. 2132/2014, care statuează că iminența pagubei trebuie dovedită, nu prezumată, iar simpla existență a unei obligații de plată nu justifică suspendarea executării actului administrativ. Recurenta arată că reclamanta nu a administrat nicio probă privind existența unui prejudiciu material viitor, grav și ireparabil, iar suspendarea ar prejudicia APIA, care ar fi împiedicată să recupereze sume necuvenite purtătoare de dobânzi. Totodată, recurenta subliniază că instituirea cauțiunii nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiție, ci o condiție legală pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 500/2008 și Deciziei ÎCCJ nr. 4788/2013. În ceea ce privește soluția privind obligarea APIA la plata cheltuielilor de judecată, recurenta solicită înlăturarea acesteia, arătând că APIA este o entitate publică finanțată de la bugetul de stat, iar resursele publice nu pot fi utilizate pentru plata onorariilor de avocat sau a altor cheltuieli de judecată, bugetul instituției neprevăzând astfel de destinații.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă A. solicită respingerea recursului, arătând că Procesul-verbal APIA a fost emis cu încălcarea art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, deoarece verificările APIA au fost efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2020, iar emiterea titlului de creanță era suspendată de drept până la soluționarea acestuia. Încălcarea interdicției legale reprezintă un motiv evident de nelegalitate, suficient pentru a contura cazul bine justificat. Paguba iminentă rezultă din efectele directe în procedura insolvenței: înscrierea creanței APIA cu drept de vot ar afecta decisiv reorganizarea societății, în timp ce suspendarea determină înscrierea sub condiție suspensivă, fără drept de vot. Aceste considerente nu au fost contestate de APIA și au intrat în autoritatea de lucru judecat. Întrucât actul a fost emis cu încălcarea unei norme imperative, iar efectele sale produc un prejudiciu ireversibil în insolvență, soluția instanței de fond este legală și temeinică. Recursul APIA este neîntemeiat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Analizând cu prioritate excepția nulității parțiale a recursului, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi primită. Intimata-reclamantă a susținut că, începând cu pagina 7 a cererii de recurs, recurenta-pârâtă formulează critici raportate la campania agricolă 2013, în timp ce procesul-verbal analizat de instanța de fond privește campania 2015, precum și că o parte dintre criticile recurentei nu ar avea legătură cu considerentele sentinței atacate. Aceste susțineri nu sunt însă de natură să atragă sancțiunea nulității parțiale a cererii de recurs. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, iar sancțiunea nulității intervine doar în ipoteza lipsei totale a motivelor sau a imposibilității de a identifica critica formulată. În speță, chiar dacă cererea de recurs conține pasaje nerelevante sau raportări la alte campanii agricole, ansamblul cererii permite identificarea clară a motivelor de nelegalitate invocate, acestea vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, analiza condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și raționamentul instanței de fond cu privire la existența cazului bine justificat și a pagubei iminente. Criticile sunt inteligibile, circumscrise cadrului legal al recursului și permit exercitarea controlului de legalitate. În consecință, excepția nulității parțiale a recursului urmează a fi respinsă. Examinând recursul în limitele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este rezultatul unei aplicări greșite a normelor de drept material incidente. Reclamanta A. S.R.L. a solicitat Tribunalului Tulcea suspendarea executării procesului-verbal APIA nr. 8397/19.07.2022, prin care au fost stabilite nereguli și o creanță bugetară, cererea vizând menținerea situației juridice până la soluționarea acțiunii de fond. Prin sentința recurată, Curtea de Apel a admis cererea și a dispus suspendarea executării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/20.07.2022 emis de APIA- Centrul județean Tulcea până la pronunțarea instanței de fond, reținând Instanța de fond a fundamentat admiterea cererii de suspendare pe premisa că emiterea procesului-verbal de stabilire a creanței bugetare ar fi fost suspendată de drept în temeiul art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, întrucât pe rolul organelor de urmărire penală exista dosarul nr. x/2020. O asemenea interpretare nu poate fi menținută. Dispozițiile art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt aplicabile exclusiv în situația în care autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene sesizează organele de urmărire penală pentru o faptă penală de care depinde însăși existența creanței bugetare. În speță, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu, iar infracțiunea investigată, prevăzută de art. 359 C. pen., nu privește obținerea sau utilizarea fondurilor europene și nu condiționează existența creanței stabilite prin procesul-verbal. Procesul-verbal contestat a fost emis ca urmare a constatării unor nereguli administrative privind nerespectarea cerințelor de agromediu, iar nu ca urmare a constatării unei fraude în sensul O.U.G. nr. 66/2011. Instanța de fond a ignorat distincția esențială dintre situațiile reglementate de art. 23, care permit continuarea procedurilor administrative în prezența unor simple indicii de fraudă, și cele reglementate de art. 45, care presupun o sesizare penală efectuată de autoritatea competentă și o dependență directă între fapta penală și existența creanței bugetare. În lipsa acestor condiții cumulative, art. 45 alin. (4) nu este incident. În ceea ce privește existența cazului bine justificat, Înalta Curte constată că instanța de fond a dedus existența unei îndoieli serioase asupra legalității actului exclusiv din interpretarea eronată a art. 45 alin. (4). Or, în absența aplicabilității acestui text, nu se identifică nicio împrejurare vădită de fapt sau de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a procesului-verbal. Actul administrativ a fost emis în temeiul actelor normative incidente, iar criticile intimatei privesc aspecte de fond ce excedează cadrului restrâns al procedurii de suspendare, care nu poate anticipa soluția ce va fi pronunțată în acțiunea principală. Nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită. Instanța de fond a apreciat că paguba ar rezulta din efectele înscrierii creanței APIA în procedura insolvenței, cu drept de vot. O asemenea concluzie nu poate fi primită. Paguba iminentă trebuie să fie un prejudiciu material viitor, previzibil și greu de reparat, iar nu o consecință firească a executării unui act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate. Eventualele efecte în procedura insolvenței nu transformă o creanță fiscală într-o pagubă iminentă, întrucât legea insolvenței reglementează expres modalitatea de înscriere a creanțelor fiscale contestate, fără a condiționa această înscriere de suspendarea executării actului administrativ. În lipsa unor dovezi concrete privind un prejudiciu material grav și ireparabil, condiția prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este nelegală, întrucât instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul formulat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. ca neîntemeiată.