ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4380/2023

Ședința publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche la data de 14 decembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură-Direcția Antifraudă, Control Intern-Serviciul Antifraudă, a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de titlu de creanță "Proces-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanței bugetare nr. x/30.05.2016", comunicat reclamantei prin poștă la data de 07 iunie 2016, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere modificatoare/precizatoare a acțiunii în anulare a titlului de creanță ce face obiectul prezentului dosar, în sensul în care formulează acțiunea în anulare și împotriva Deciziei nr. 443/10.01.2017, ce a fost recepționată în data de 23 ianuarie 2017, prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată în temeiul art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011 de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul APIA Aparat Central.

Ca urmare a acestei modificări/precizări, a solicitat să se dispună anularea atât a titlului de creanță "Procesul-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanței bugetare, nr. x/30.05.2016", cât și a Deciziei nr. 443/10.01.2017, prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată în temeiul art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011, decizie ce a fost emisă ulterior formulării acțiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2016 și care a fost comunicată prin poștă la data de 20 octombrie 2014.

Prin sentința civilă nr. 128 din 06 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură-Direcția Antifraudă, Control Intern-Serviciul Antifraudă, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 128 din 06 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că sentința recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil, precum și a rolului activ în aflarea adevărului în condițiile în care, considerentele avute în vedere la pronunțarea ei se rezumă doar la preluarea constatărilor din Procesul-verbal de constatare și stabilire a creanței bugetare nr. x/30.05.2016, constatări care au un caracter general, confuz și contradictoriu și care nu sunt coroborate și analizate sub nicio formă și de nicio manieră cu cele invocate prin acțiune și prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultând astfel un raționament logico-judiciar care, pe lângă faptul că încalcă principiile menționate, este la fel de confuz ca și constatările din actele administrative contestate.

Astfel, instanța de fond ar fi analizat pretinsele nereguli privind utilizarea/exploatarea terenurilor în anul de cerere 2010 de către aceasta pe raza celor cinci unități-administrativ-teritoriale, respectiv Redea, Grădinile, Deveselu, Dobrosloveni și Rotunda în maniera nelegală, confuză, reținută în actele administrative contestate, fără a analiza și stabili în concret suprafața neeligibilă de pe raza fiecărei unități administrativ-teritoriale și argumentele adecvate în acest sens și fără a stabili cuantumul și legalitatea creanței bugetare, raportat la o suprafață declarată neeligibilă, certă, determinată și motivată în mod corespunzător.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că sentința este nelegală și pentru că s-a respins administrarea unei probe esențiale în justa soluționare a cauzei și pentru aflarea adevărului, respectiv proba cu expertiza topo-cadastrală, probă care, raportat la obiectivele propuse și toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, putea clarifica/determina suprafețele pretins a fi utilizate "sub alte forme" pe raza fiecărei unități administrativ-teritoriale, identitatea lor cu cele menționate în cererea de plată, temeiul utilizării lor, retragerile și corecțiile efectuate anterior validării cererii, cât și legalitatea și corectitudinea modului de calcul al stabilirii creanței bugetare.

Totodată, prima instanță a pronunțat o sentință nelegală, lipsită de fundament, deoarece a omis să analizeze și să motiveze cu privire la înscrisurile depuse la termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2020, necontestate de intimata-pârâtă, înscrisuri constând în promisiuni de vânzare-cumpărare, antecontracte de vânzare-cumpărare, procuri, acorduri, convenții, încheiate de aceasta cu proprietarii de terenuri, pentru anul de cerere 2010, toate fiind esențiale în justa soluționare a cauzei, deoarece analiza și interpretarea lor coroborată cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei demonstrau îndreptățirea/justificarea pentru care a fost solicitat sprijinul financiar aferent suprafețelor menționate în acestea.

Printr-un alt set de critici recurenta-reclamantă a arătat că sentința atacată este nelegală și în ceea ce privește soluționarea dată efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, invocat prin raportare la decizia nr. 453/05.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, efect față de care a reținut că nu are relevanță juridică în prezenta cauză întrucât sunt cereri de plată și suprafețe diferite, argument nelegal din moment ce efectul pozitiv al lucrului judecat, în prezenta cauză, trebuia analizat din perspectiva modalității în care, între aceleași părți, instanța de recurs, prin decizia civilă nr. 453/05.03.2021, a statuat în mod definitiv modul de analiză și interpretare a documentelor care atestă dreptul de utilizare/exploatare a suprafețelor de teren înscrise în cererea de plată prin prisma legislației incidente la momentul depunerii cererii de plată.

Recurenta-reclamantă a mai învederat și că sentința instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea sau interpretarea greșită a Cauzei C-61/09 Landkreis Bad Durkheim, prin care s-a dat următoarea interpretare general, obligatorie, aplicabilă în toate statele Uniunii în conformitate cu care:

"art. 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2013/2006, trebuie interpretat în sensul că: nu este necesar, pentru a considera că o suprafață agricolă face parte din exploatația agricultorului, ca aceasta din urmă să dispună de suprafața respectivă în temeiul unui contract de arendare sau al unui alt tip de contract de închiriere de aceeași natură încheiat cu titlu oneros."

De asemenea, raportat la Ordonanța DNA - Seviciul Teritorial Craiova, emisă în Dosarul nr. x/2019, a învederat Decizia nr. 670/06.02.2020, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie care a statuat că în aplicarea principiului non bis in idem consacrat de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, precum și de art. 4 paragraf 1 din Protocolul 7 Adițional la CEDO, că statele pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal în sensul convenției, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și independent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă, fiind inadmisibil și contrar principiului siguranței și stabilității raporturilor juridice ca într-o procedură penală să se stabilească că înscrisurile analizate nu sunt false, corespund adevărului și scopul pentru care acestea au fost emise a fost realizat, iar într-o procedură administrativă, aceleași înscrisuri să fie reinterpretate și să conducă la stabilirea unei creanțe bugetare.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 6 alin. (1) și ale art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum și ale OMADR nr. 118/06.03.2009.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 noiembrie 2021, intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii de recurs ca netemeinică și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond, reiterând, în esență, apărările susținute în fața primei instanțe.

Prin cererea depusă la termenul din data de 06 aprilie 2023, recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Recurenta-reclamantă a argumentat în sensul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate ale unei astfel de cereri, reglementate de art. 519 C. proc. civ., învederând că cererea de sesizare este formulată într-o cauză aflată în stare de judecată, respectiv dosarul nr. x/2016, pendinte pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în faza de judecată a recursului, care este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. A mai arătat recurenta că problemele de interpretare evocate prezintă caracter de noutate și au dat, deja, naștere unei practici judiciare neunitare, iar soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Analizând cererea formulată de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța constată, prin raportare la dispozițiile art. 519 din C. proc. civ., că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de textul procedural menționat, urmând a respinge antemenționata cerere, pentru argumentele expuse în continuare.

Potrivit art. 519 C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al Curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Procedura reglementată de textul de lege anterior citat reclamă verificarea, de către completul de judecată învestit cu această chestiune incidentală, a condițiilor de admisibilitate a sesizării formulate într-o cauză pendinte.

Condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decelate din cuprinsul art. 519 C. proc. civ. sunt următoarele:

- existența unei chestiuni de drept;

- chestiunea de drept să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță;

- chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că, de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei; noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 1/2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013);

- chestiunea de drept să fie nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Așadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia în condițiile particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Raportând cererea de sesizare privind pronunțarea hotărârii prealabile la condițiile impuse de dispozițiile art. 519 din C. proc. civ., se constată că există o cauză în curs de judecată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva sentinței prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, judecă, potrivit legii, ca ultimă instanță.

Cu privire la chestiunea de drept invocată, Înalta Curte constată că, din modul în care a fost formulată cererea de către recurenta-reclamantă, aceasta nu vizează o dezlegare de principiu, ci urmărește soluționarea cauzei, urmând ca instanța supremă să se pronunțe asupra unor evidente chestiuni de fond, respectiv dacă adeverințele eliberate de primăriile pe raza adminsitrativ-teritorială pot reprezenta în sine un titlu de folosință sau se încadrează în categoria "alte asemenea" ori asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul criticilor formulate prin cererea de recurs.

În plus, se reține că, deși art. 519 C. proc. civ. nu definește noțiunea de "chestiune de drept", pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale. Finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, împrejurare care se analizează inclusiv prin intermediul criteriului noutății chestiunii de drept.

Prin urmare, mecanismul reglementat de art. 519 C. proc. civ. nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților de stabilire a rațiunii textelor legale a căror lămurire se solicită, ceea ce nu este cazul în cauză.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute în dispozițiile art. 519 C. proc. civ., republicat, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată de recurenta-reclamantă.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este fondat, în limitele și pentru considerentele următoare:

Demersul judiciar inițiat de reclamanta din prezenta cauză, astfel cum a fost precizat, vizează anularea atât a titlului de creanță "Procesul-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanței bugetare, nr. x/30.05.2016", cât și a Deciziei nr. 443/10.01.2017, prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată în temeiul art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011.

Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al criticii subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., formulate de aceasta, vizând soluționarea dată efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, invocat prin raportare la decizia nr. 453/05.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București.

Potrivit art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Conform art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Instanța de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că, în prezenta speță nu poate fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, întrucât situația premisă era diferită, respectiv obiectul și cauza juridică a acțiunii care a generat litigiul prin decizia invocată erau diferite de cele din prezenta cauză dedusă judecății, având în vedere că cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului x/2015 se referă la cererea de plată cu nr. x, depusă la APIA-CJ Olt la 14 mai 2013, privind suprafața de teren aferentă contractului de închiriere nr. x/11.04.2005, încheiat de reclamantă cu Ministerul Apărării Naționale prin Unitatea 02031, iar prezentul dosar dedus judecății privește cererea de plată nr. x/20.04.2010 pentru schemele de sprijin pe suprafață pentru anul 2010, creanța stabilită în sarcina reclamantei fiind întemeiată, în esență, pe motivul că suprafețele de teren situate pe raza UAT Redea, Grădinile, Deveselu, Dobrosloveni, Rotunda, deținute "sub alte forme", nu se încadrează în conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și ale art. 4 din Ordinul nr. 246 din 23 aprilie 2008, în forma în vigoare în perioada de referință.

Înalta Curte nu poate reține nici criticile recurentei-reclamante subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce privește aplicarea în cauză a principiului non bis in idem raportat la Ordonanța DNA - Seviciul Teritorial Craiova, emisă în dosarul nr. x/2019, instanța de recurs are în vedere că acest principiu presupune aplicarea unei singure sancțiuni pentru o singură faptă ilicită, astfel că, pe de o parte, situația premisă aplicării acestui principiu nu este incidentă în cauză, de vreme ce reclamanta nu a fost sancționată de mai multe ori pentru aceeași faptă, iar pe de altă parte, acest principiu nu poate fi extrapolat și în ceea ce privește dubla incriminare, maniera de interpretare propusă de recurenta-reclamantă nefiind confirmată nici de practica instanței supreme ori de jurisprudența CEDO invocată de aceasta.

Totodată, instanța de control judiciar mai reține și că soluția emisă de DNA - Seviciul Teritorial Craiova în dosarul nr. x/2019 nu prezintă relevanță, în condițiile în care conținutul constitutiv al infracțiunilor pentru care s-a formulat sesizarea nu vizează dovedirea dreptului de folosință asupra terenurilor agricole în discuție, în acord cu prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și ale art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, iar recurenta trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 66/2011, în care sunt definite noțiunile de "neregulă" și, respectiv "fraudă".

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, raționamentul instanței de fond nu este invalidat nici de interpretarea dată art. 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003 în Cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim, în condițiile în care ceea ce i se impută recurentei este că avea obligația de a arăta, în concret, care este titlul juridic, altul decât cele menționate în mod exemplificativ în textul de lege aplicabil în cauză, în baza căruia exercită dreptul de folosință asupra terenurilor pentru care a formulat cererea de plată, respectiv să probeze existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, iar nu că titlul juridic deținut nu este un contract de arendare sau un alt tip de contract de închiriere de aceeași natură încheiat cu titlu oneros.

În acest context, instanța de recurs constată și că judecătorul fondului a reținut și interpretat în mod corect cadrul normativ aplicabil în cauză.

Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, în forma în vigoare la data de referință, beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață sunt persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea.

În ceea ce privește condițiile generale pe care solicitantul trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, art. 7 alin. (1) dispune, pe lângă condiția înscrierii în Registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și (...):

a) să exploateze un teren agricol cu o suprafață de cel puțin 1 ha, iar suprafața parcelei agricole să fie de cel puțin 0,3 ha (...)

f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.

Art. 13 din O.U.G. nr. 125/2006 a stabilit că modul de implementare, condițiile specifice, criteriile de eligibilitate și termenii de referință pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare se stabilesc, în acord cu reglementările comunitare în domeniu, prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ordinul nr. 246 din 23 aprilie 2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate a fost emis de MADR în aplicarea art. 13 din O.U.G. nr. 125/2006.

Astfel, la data depunerii cererii unice de plată cu nr. x/20.04.2010, art. 4 din Ordinul nr. 246 din 23 aprilie 2008 avea următoarea reglementare:

"Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006, privind dreptul de folosință a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere sau altele asemenea."

Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că pentru a beneficia de acordarea de sprijin financiar, în condițiile O.U.G. nr. 125/2006, solicitanții trebuie să dovedească atât dreptul de folosință asupra terenului în legătură cu care au formulat cererea de acordare sprijin financiar precum și utilizarea terenului agricol în scopurile prevăzute de respectivul act normativ.

Este adevărat că, beneficiarii plăților directe sunt persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol însă această exploatare trebuie să se circumscrie cadrului legal, astfel configurat, care impune fără echivoc existența unui drept de folosință rezultat în exercitarea prerogativelor oricăreia dintre calitățile enumerate prin dispozițiile în art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, fie a oricărei alte calități rezultate din interpretarea teleologică a respectivei norme de drept.

Faptul că, în filozofia O.U.G. nr. 125/2006, exploatarea terenurilor agricole este criteriul hotărâtor în acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, fapt susținut de recurenta-reclamantă, ca și împrejurarea că legiuitorul face referire în conținutul dispozițiilor art. 6 alin. (1) din același act normativ, în mod exemplificativ la o serie de calități în care persoana fizică/juridică exploatează terenul agricol ce face obiectul unei cereri de acordare sprijin financiar, nu poate conduce la concluzia că este permisă sau cel puțin tolerată exploatarea terenurilor agricole în condiții de nelegalitate, situație care poate fi generată și de exploatarea unui teren agricol în absența justificării dreptului de folosință printr-un titlu real.

A primi argumentația recurentei-reclamante, grefată exclusiv pe dovedirea actului material al utilizării unui teren agricol, ar însemna a lipsi de conținut o parte din norma juridică, respectiv cea referitoare la dovedirea dreptului de folosință asupra terenului ca și condiție impusă de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, ceea ce nu poate fi acceptat.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante, în sensul că dovedirea utilizării terenului agricol este suficientă pentru a conduce la constatarea îndeplinirii condițiilor generale impuse de art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru acordarea unui sprijin financiar.

Folosirea în conținutul normei juridice redate prin art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 a sintagmei "alte asemenea" este justificată prin varietatea raporturilor juridice ce pot conferi un drept de folosință asupra terenurilor agricole și are în vedere existența oricărei ipoteze de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului, iar extinderea acestei noțiuni în sensul invocat de recurentă nu este concordantă cu dispozițiile art. 6 și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs constată că simpla utilizare a unui teren agricol nu conduce, cum în mod corect a reținut și prima instanță, la dobândirea dreptului la acordarea sprijinului financiar, în condițiile O.U.G. nr. 125/2006, fiind necesar a se dovedi, în condițiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, și dreptul de folosință asupra terenului agricol pentru care se solicită sprijin.

Prin urmare, beneficiarii plăților directe trebuie să probeze, prin înscrisurile atașate formularului de cerere de plată pentru suprafață, existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă, prin prisma condițiilor de eligibilitate generale impuse prin dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

Faptul că legiuitorul prin norma înscrisă în art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, a fost mai puțin restrictiv în ceea ce privește enunțarea înscrisurilor doveditoare ale dreptului de folosință asupra terenului agricol pentru care se solicită sprijin nu poate conduce, prin interpretarea greșită a sintagmei "alte asemenea", la denaturarea scopului respectivei dispoziții legale, care trebuie să corespundă exigențelor dispozițiilor art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, deja enunțate.

În consecință, prin prisma dispozițiilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, în dovedirea dreptului de folosință asupra terenului agricol pentru care se solicită sprijin, solicitanții trebuie să depună orice înscris de natură a dovedi existența unui raport juridic, indiferent de denumirea sau conținutul acestuia.

Cu toate acestea, deși a reținut și interpretat în mod corect cadrul normativ aplicabil, prima instanță s-a limitat la a prelua în mod generic din actele administrative contestate suprafețele care au stat la baza stabilirii creanței bugetare în sarcina reclamantei, fără însă a analiza și determina în mod concret care sunt suprafețele de teren pretins a fi utilizate de reclamantă "sub alte forme", respectiv pentru care aceasta din urmă nu a probat existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință pentru a putea face obiectul unei cereri de ajutor financiar și, implicit, fără a răspunde tuturor motivelor de nelegalitate invocate sub acest aspect.

În acest context, având în vedere că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de instanță, care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, Înalta Curte reține incidența cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.. Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, cu această ocazie, instanța de fond să procedeze inclusiv la administrarea unui probatoriu suplimentar în analiza criticilor privind modul de calcul al suprafețelor de teren care au făcut obiectul cererii de plată și pentru care reclamanta nu a putut face dovada dreptului de folosință.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată de recurenta-reclamantă.

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 128 din 06 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.