ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 308/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.03.2017 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, anularea procesului-verbal nr. x/16.05.2016 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare vizând cererea unică de plată nr. x/26.04.2013, anularea deciziei Comisiei de soluționare a contestațiilor nr. 448/18.08.2016 înregistrată la APIA sub nr. x/31.08.2016 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 22 din 11 martie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și, în consecință, a anulat procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/16.05.2016 și decizia de soluționare a contestației nr. 448/18.08.2016.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, prin care, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac promovate, recurenta a arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și ale art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. Potrivit primului temei de drept invocat, pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuiau să îndeplinească condiția de a prezenta documentele care să facă dovada dreptului de folosință și care să poată dovedi utilizarea suprafețelor de teren pentru care a fost depusă cererea. De asemenea, recurenta a subliniat că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008, sunt documente doveditoare ale dreptului de folosință a terenului agricol, după caz: titlul de proprietate, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată sau alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverința eliberată de primărie, conform înscrisurilor din registrul agricol. Urmare unei enumerări a înscrisurilor prezentate de reclamantă în dovedirea dreptului de folosință și utilizare a suprafeței de 103 ha pe raza comunei Cezieni, Jud. Olt și a relațiilor comunicate de Primăria comunei Cezieni, Jud. Olt, recurenta a argumentat în sensul că intimata - reclamantă a făcut dovada impusă de antereferitele texte normative cu documente opozabile APIA în 2013 doar pentru o suprafață de 63,9737 ha. În opinia sa, la data încheierii contractelor de arendă nr. x/01.03.2010, nr. y/10.03.2011 și nr. 24/15.05.2012 între societatea B. S.R.L., în calitate de arendator și reclamantă, în calitate de arendaș, arendatorul avea dreptul să dispună doar de suprafața pentru care avea documente valabil încheiate (antecontracte/promisiuni de vânzare-cumpărare coroborate cu sentințele civile transmise de către fermier și primăria Cezieni), iar în raport de astfel de aspecte recurenta a apreciat că pentru suprafața de 39.03 ha intimata - reclamantă nu a putut prezenta documente doveditoare. De asemenea, urmare unei enumerări a înscrisurilor prezentate de reclamantă în dovedirea dreptului de folosință și utilizare a suprafeței de 671,93 ha pe raza comunei Drăghiceni, Jud. Olt și a relațiilor comunicate de Primăria comunei Drăghiceni, Jud. Olt, recurenta a argumentat în sensul că intimata - reclamantă a făcut dovada impusă de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008 cu documente aferente anului 2013 doar pentru o suprafață de 467,69 ha, iar nu și pentru suprafața de 204,24 ha. În opinia recurentei, Contractul de schimb al folosinței nr. 4 din data de 19.04.2013, încheiat între A. S.R.L. și C. S.R.L., prin care A. S.R.L. a primit de la C. S.R.L. folosința terenului în suprafață totală de 210,21 ha, situat în extravilanul comunei Drăghiceni și Contractul de schimb al folosinței nr. 1 din data de 12.03.2013, încheiat între A. S.R.L. și D. S.R.L., prin care A. S.R.L. a primit folosința terenului în suprafață totală de 20,19 ha, situat în extravilanul comunei Drăghiceni, județul Olt, nu fac, în raport de aspectele comunicate de Primăria Drăghiceni la solicitarea echipei de verificare, dovada dreptului reclamantei de folosință a unor astfel de suprafețe. Din această perspectivă, recurenta a învederat că una dintre caracteristicile contractului de schimb este aceea că, de regulă, schimbul este un contract dublu translativ de proprietate, astfel că prin efectul realizării acordului de voință (solo consensu) și independent de predarea bunurilor se produce nu numai încheierea contractului, dar operează și transferul drepturilor de proprietate, ori societățile mai sus menționate nu dețineau suprafețe în proprietate pe raza localității Drăghiceni, județul Olt, astfel cum reiese din Registrul Agricol al comunei. Pentru a opera schimbul bunurile trebuiau să fie proprietatea copermutanților, deoarece nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși (art. 17 alin. (1) noul C. civ.). A mai arătat recurenta că, în ceea ce privește contractul nr. x/05.02.2013, încheiat între S.C. A. S.R.L., în calitate de arendaș, și E., în calitate de arendator, având ca obiect terenul în suprafață totală de 1,20 ha situat în extravilanul localității Drăghiceni, județul Olt, acesta nu a fost declarat inițial la dosarul campaniei 2013, neputând fi, astfel, luat în considerare pentru dovedirea dreptului de folosință. Făcând trimitere la art. 58 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 al Comisiei, recurenta a apreciat că, în campania 2013, A. S.R.L. a supradeclarat suprafața pentru care a depus cerere de plată, motiv pentru care s-a dispus restituirea tuturor sumelor încasate de reclamantă într-o atare campanie. De asemenea, evocând și prevederile art. 6 alin. (2) din OMADR nr. 246/2008, recurenta a opinat în sensul că exploatarea terenurilor agricole este criteriul hotărâtor în acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, însă justificarea dreptului de folosință printr-un titlu real, complet și perfect valabil este, de asemenea, o condiție pentru acordarea plăților. Beneficiarii plăților directe trebuie să probeze, prin înscrisurile atașate formularului de cerere de plată unică pe suprafață, existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, în sensul de atribut al dreptului de proprietate, în temeiul căruia proprietarul are puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele și veniturile pe care le poate obține din acesta. În opinia recurentei, folosirea, în conținutul normei juridice din art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, a sintagmei "alte asemenea" este justificată prin varietatea raporturilor juridice ce pot conferi un drept de folosință asupra terenurilor agricole și are în vedere existența oricărui titlu de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului, însă extinderea acestei noțiuni în sensul invocat de reclamantă nu este în concordanță cu dispozițiile art. 6 și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006. A mai arătat recurenta că în mod eronat instanța de fond a dat eficiență contractului de arendare nr. x/07.05.2015, încheiat între B. S.R.L. și A. S.R.L, câtă vreme cererea de sprijin analizată în cauza pendinte privea anul 2013, iar nu anul 2015.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimata - reclamantă A. S.R.L. a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind, în esență, că evocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost realizată pur formal, iar argumentele exhibate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ. și reprezintă doar critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că interpretarea dată de prima instanță normelor de drept material incidente cauzei și aplicarea acestora în raport de aspectele de fapt incidente cauzei, sunt corecte. Totodată, intimata - reclamantă a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a solicitat respingerea excepției nulității recursului, învederând că argumentele evocate prin memoriul de recurs reprezintă critici de nelegalitate subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din perspectiva fondului cauzei, prin invocarea unor aspecte similare celor din cererea de recurs, a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata - reclamantă A. S.R.L., apreciind susținerile intimatei ca fiind neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs asupra căilor de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și apărările formulate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că reclamanta societatea A. S.R.L. a depus la Agenția pentru Plăți și Intervenții în Agricultură, Centrul Județean Olt, pentru campania agricolă 2013, cererea unică de plată pentru schemele de sprijin pe suprafață nr. OT - 40490/26.04.2013, solicitând sprijin financiar pentru suprafața totală de 779,80 ha situată în localitățile Cezieni (103 ha) și Drăghiceni (676,80 ha) din județul Olt. Prin formularul M3, în data de 31.05.2013, suprafețele de pe raza comunei Drăghiceni au fost rectificate, în sensul că în BF 249 s-a redus suprafața parcelei 179 cu 3,34 ha. De asemenea prin formularul S1, în data de 29.07.2013 s-a redus suprafața parcelei 60 din BF 208 cu 1,08 ha și suprafața de 0,90 ha din BF 232 parcela x a fost identificată în BF 248, parcela x, iar prin formularul S1, în data de 06.09.2013, prin, s-a redus suprafața parcelei 192 din BF 756 cu 0,45 ha. Prin decizia de plată nr. x/18.01.2014, intimatei - reclamante i-au fost acordate plăți în cuantum de 218.801,4 RON, pentru suprafața determinată pentru plată de 774,93 ha SAPS și în cuantum de 67.946,13 RON, pentru suprafața de 725,13 ha PNDC1. Ulterior, membrii echipei de verificare din cadrul APIA, procedând la reinstrumentarea cererii depuse pentru campania anului 2013, au apreciat că reclamanta nu a prezentat documente care să dovedească dreptul său de folosință pentru suprafețele de 39,03 ha localizate în comuna Cezieni, jud. Olt și 204,24 ha localizate pe raza comunei Drăghiceni, jud. Olt. Prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/16.05.2016, pârâta Agenția pentru Plăți și Intervenții în Agricultură a stabilit valoarea creanței bugetare datorate de reclamantă în cuantum de 497.669,66 RON, reținând, în esență, că, din verificările efectuate, în baza și în conformitate cu documentele care conțin date înscrise și susținute de fermier, respectiv alte instituții care emit acte oficiale sub sancțiunea legii penale, societatea reclamantă nu a prezentat documente opozabile APIA care să dovedească dreptul de folosință pentru suprafețele de 39,0263 ha localizate în comuna Cezieni, jud. Olt și pentru 204,24 ha, localizate în comuna Drăghiceni, jud. Olt. Împotriva acestui proces-verbal reclamanta a formulat contestație administrativă, respinsă prin decizia nr. x/18.08.2016, context în care intimata - reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu verificarea legalității procesului-verbal nr. x/16.05.2016 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare vizând cererea unică de plată nr. x/26.04.2013 și a deciziei Comisiei de soluționare a contestațiilor nr. 448/18.08.2016. În demersul de verificare a unei astfel de legalități, instanța de fond, admițând cererea de chemare în judecată, a apreciat că, în raport de situația de fapt incidentă cauzei, prezumția de legalitate de care se bucurau cele două acte atacate a fost răsturnată, în contextul în care pârâta a înlăturat nelegal de la justificarea dreptului de folosință al reclamantei contractele prezentate de aceasta. O atare soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar, câtă vreme, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de admitere a cererii de anulare a actelor administrative atacate. Din examinarea criticilor expuse în memoriul de recurs, Înalta Curte reține că pot fi decelate argumente referitoare la caracterul de acte doveditoare ale dreptului de folosință a contractelor de arendare și, respectiv, a contractelor de schimb de folosință. În cauză se constată că recurenta-pârâtă, pornind de la premisa că un contract de arendare este un document care dovedește dreptul de folosință și luând în considerare cele trei contracte de arendare prezentate de reclamantă, precum și antecontractele de vânzare-cumpărare, în baza cărora arendatorul B. a dobândit dreptul de folosință transmis reclamantei, consideră totuși că dreptul de folosință al arendatorului suferă de un viciu care îi afectează existența. Acesta ar fi împlinirea, anterior încheierii contractului de arendare și depunerii cererii de plată, a termenului stipulat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Termenul menționat este apreciat de APIA ca unul de la care încetează dreptul promitentului-cumpărător B. de a culege fructele bunului, și de aici survine considerarea nedovedirii dreptului de folosință. Înalta Curte constată că APIA, având poziția de terț față de promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate, nu poate să înlăture valabilitatea titlului locativ conferit promitentului-cumpărător prin antecontract pe motivul împlinirii termenului până la care părțile antecontractului s-au obligat să încheie actul translativ de proprietate asupra terenului. Acest termen ar putea avea relevanță între părțile contractante, din perspectiva prescripției dreptului de a cere executarea obligației de vânzare, însă împlinirea lui nu este aptă, per se, să atragă încetarea dreptului de folosință dobândit de promitentul cumpărător, în baza unei implicite clauze anticipatorii ale cărei efecte sunt, în principiu, recunoscute de către APIA. O interpretare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 potrivit căreia autoritatea administrativă ar putea să nege dreptul de folosință prin luarea în considerare a unui termen stipulat în titlul de care se prevalează arendatorul, termen a cărui relevanță ține exclusiv de dreptul de dispoziție al părților contractante, încalcă principiul proporționalității, care trebuie să guverneze exercitarea controlului administrativ asupra utilizării fondurilor destinate acordării de sprijin financiar în agricultură, respectiv, în cauza de față, asupra obligației de prezentare a unui titlu valabil care să ateste dreptul de folosință al utilizatorului terenului. În acest sens, este de menționat hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care se arată următoarele: 32 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, atunci când o cerere de ajutor este depusă atât de proprietarul unor suprafețe agricole, cât și de un terț care utilizează efectiv aceste suprafețe fără a deține vreun drept de utilizare asupra lor, hectarele eligibile corespunzătoare suprafețelor menționate sunt "la dispoziția", în sensul articolului 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013, a unuia sau a celuilalt dintre acești solicitanți sau nu sunt la dispoziția niciunuia dintre cei doi. 33 În această privință, articolul 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013 prevede că, cu excepția cazurilor de forță majoră sau a unor circumstanțe excepționale, numărul drepturilor la plată alocate fiecărui fermier în anul 2015 este egal cu numărul hectarelor eligibile pe care fermierul le declară în cererea sa de ajutor pentru anul 2015 și care se află la dispoziția sa la o dată stabilită de statul membru. 34 Constatând în același timp că expresia "la dispoziția sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziție din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susținerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziția solicitantului. 35 Curtea a statuat deja în această privință că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește documentele justificative și dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafețele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susținerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce privește posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafețele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată și principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporționalității (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini și alții, C 375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 și 86). De asemenea, nefondate sunt și criticile aduse manierei în care prima instanță a analizat caracterul contractelor de arendare nr. x/2013 și nr. y/2013, încheiate de intimata-reclamantă tot cu B. S.R.L., pentru suprafețe de teren din extravilanul comunei Drăghiceni, de acte justificative în sensul art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. Din această perspectivă se reține că nu numai titlul de proprietate conferă un drept de folosință în patrimoniul arendatorului, iar stricta referire la nedovedirea dreptului de proprietate al arendatorului nu este aptă să atragă concluzia nedovedirii titlului de folosință al acestuia. Cât privește contractul de arendare nr. x/07.05.2015, Înalta Curte apreciază că deși sunt corecte susținerile recurentului privind producerea în timp a efectelor unui astfel de contract, acestea nu sunt suficiente spre a genera reformarea sentinței recurate, câtă vreme, din analiza procesului-verbal nr. x/16.05.2016 (de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare vizând cererea unică de plată nr. x/26.04.2013) și a motivelor de recurs exhibate de recurentă rezultă că suprafața de 204,24 ha localizată pe raza comunei Drăghicești, în privința căreia recurenta a apreciat că nu ar fi fost făcută dovada dreptului de folosință, se regăsește în contractele de arendare nr. x/2013 și nr. y/2013 și contractele de schimb de folosință nr. x/19.04.2013, încheiat cu C. S.R.L. și nr. 1/12.03.2013, încheiat cu D. S.R.L., precum și din contractul nr. x/05.02.2013 încheiat cu E.. Or, analiza primei instanțe a privit exclusiv suprafețele avute în vedere prin procesul-verbal nr. x/16.05.2016 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, în demersul de stabilire a creanței bugetare. În ceea ce privește contractul de schimb de folosință suprafețe de teren nr. 4/19.04.2013 încheiat între intimata - reclamantă și societatea C. S.R.L. și contractul de schimb de folosință nr. x/12.03.2013 încheiat între societatea A. S.R.L. și societatea D. S.R.L., nu se poate reține o ignorare, de către prima instanță, a prevederilor art. 1763-1765 C. civ., câtă vreme judecătorul fondului, analizând conținutul normativ al unor astfel de prevederi raportat la voința părților exprimată prin antereferitele contracte a concluzionat că cele două contracte nu au natura juridică a unor contracte de schimb, ci reprezintă contracte nenumite cărora le sunt aplicabile normele generale în materia obligațiilor. O atare calificare a celor două contracte (de contracte nenumite) este împărtășită și de instanța de control judiciar, motiv pentru care acestea reprezintă titlu de folosință pentru beneficiara ajutorului financiar. Se mai reține și că, atât în ceea ce privește beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață, care pot fi, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea, cât și în ceea ce privește documentele care dovedesc dreptul de folosință și utilizarea terenului, conform dispozițiilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2006, care prevăd documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, inclusiv "alte acte ce fac dovada folosinței terenului", enumerările nu sunt limitative, au caracter exemplificativ, din modalitatea de reglementare rezultând faptul că scopul urmărit de legiuitor a fost acela ca sprijinul financiar pentru dezvoltare rurală, finanțat din Fondul european pentru agricultură și dezvoltare rurală, să fie acordat producătorilor agricoli care fac dovada că au folosința licită a terenurilor agricole, în raport și de situația juridică a acestora, nu le folosesc în mod nelegal sau abuziv și le utilizează în mod efectiv. Se impune a fi avut în vedere și scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate și pentru a se asigura menținerea lor în bune condiții agricole și de mediu". De asemenea, în același sens, cu privire la justificarea dreptului de folosință asupra terenului agricol, esențială fiind utilizarea efectivă a suprafeței de către solicitant, în mod autonom, pentru activitățile agricole, este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin Hotărârea din data de 14 octombrie 2010, pronunțată în cauza C 61/09, s-a stabilit că "articolul 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003 trebuie interpretat în sensul că: nu este necesar, pentru a considera că o suprafață agricolă face parte din exploatația agricultorului, ca acesta din urmă să dispună de suprafața respectivă în temeiul unui contract de arendare sau al unui alt tip de contract de închiriere de aceeași natură încheiat cu titlu oneros; nu se opune posibilității de a considera că face parte dintr o exploatație suprafața care este pusă la dispoziția agricultorului cu titlu gratuit, în schimbul numai al suportării de către acesta din urmă a cotizațiilor datorate asociației profesionale, în vederea unei anumite utilizări pentru o perioadă limitată, cu respectarea obiectivelor privind protecția naturii, cu condiția ca acest agricultor să fie în măsură să utilizeze o astfel de suprafață cu suficientă autonomie pentru activitățile sale agricole în cursul unei perioade minime de zece luni și este lipsită de relevanță în ceea ce privește includerea suprafeței respective în exploatația agricultorului împrejurarea că acesta din urmă este obligat să efectueze în schimbul unei remunerații anumite activități pe seama unui terț, în cazul în care această suprafață este utilizată în același timp de către agricultor în vederea exercitării activității sale agricole în numele și pe seama sa". S-a mai reținut și că "(...) nici articolul 44 alin. (2) din Regulamentul nr. 1782/2003, nici alin. (3) al aceluiași articol nu precizează natura raportului juridic în temeiul căruia suprafața în discuție este utilizată de agricultor. Prin urmare, nu se poate deduce din aceste dispoziții că parcelele în discuție trebuie să fie la dispoziția agricultorului în temeiul unui contract de arendare sau al unei tranzacții echivalente" (pct. 54), "în conformitate cu principiul libertății contractuale, părțile sunt, prin urmare, libere să stabilească raportul juridic care stă la baza utilizării suprafeței respective. În lipsa unei dispoziții contrare, acestea sunt libere să prevadă de asemenea că punerea la dispoziție a parcelelor se realizează fără o contraprestație financiară" (pct. 55), "(...) după cum rezultă din cuprinsul punctului 52 din prezenta hotărâre, o suprafață agricolă face parte din exploatația unui agricultor atunci când acesta din urmă are dreptul de a o gestiona în vederea exercitării unei activități agricole" (pct. 58). Prevederile art. 58 din Regulamentul CE nr. 1122/2009 al Comisiei nu pot fi valorificate în cauza pendinte câtă vreme ele vizează reducerile și excluderile aplicabile în caz de supradeclarare, iar din aspectele învederate în paragrafele anterioare rezultă că nu se poate reține incidența unei atare supradeclarări. De altfel, în sensul celor indicate mai sus sunt și soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze ce au avut drept obiect alte procese-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare ce au vizat alte cereri de unice de plată pentru schemele de sprijin pe suprafață pentru alte campanii agricole, dar care au avut la bază aceleași contracte de arendare și de schimb de folosință. De asemenea, nu pot fi valorificate nici argumentele recurentei ce privesc contractul nr. x/05.02.2013 încheiat între reclamantă și E., câtă vreme instanța de fond nu a valorificat un atare înscris ci a reținut doar că, în raport de suprafața de teren redusă, o atare neregularitate nu poate atrage aplicarea sancțiunii, iar un astfel de argument nu a fost combătut de recurentă. Pentru aceste motive, fiind îndeplinite condițiile generale de eligibilitate impuse de normele de drept material care reglementează acordarea schemelor de plăți directe în agricultură (dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, forma în vigoare aplicabilă în cauză) sentința recurată, prin care au fost anulate actele administrative, este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material. În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În raport de astfel de considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta - pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat. Cât privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, față de neîndeplinirea condiției impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenței și întinderii unor astfel de cheltuieli.