ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2000/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 14.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. Brașov a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plați și Intervenție pentru Agricultură, anularea procesului-verbal nr. x/19.05.2016 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare vizând cererea unică de plată nr. x/08.05.2014, precum și a deciziei nr. 446/27.09.2016, de soluționare a contestației administrative.

Prin sentința civilă nr. 95 din data de 13 iunie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea și a anulat decizia nr. 446/27.09.2016 (înregistrată la APIA sub nr. x/04.10.2016) și procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/19.05.2016, emise de pârâtă.

Împotriva sentinței civile nr. 95 din data 13 iunie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 și solicitând casarea sentinței iar, în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii reclamantei.

În motivare arată că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008.

Potrivit primului temei de drept invocat, pentru a benefica de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să îndeplinească condiția de a prezenta documentele care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează suprafețele de teren pentru care au depus cererea.

Potrivit art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008, sunt documente doveditoare ale dreptului de folosință a terenului agricol, după caz: titlul de proprietate, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată sau alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverința eliberată de primărie, conform înscrisurilor din registrul agricol.

Potrivit art. 6 alin. (2) din același Ordin, documentele care dovedesc dreptul de folosință trebuie depuse până la data depuneri cererii de plată sau a modificării acesteia, în conformitate cu prevederile art. 124 din Regulamentul CE nr. 73/2009.

Exploatarea terenurilor agricole este criteriul hotărâtor în acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, însă justificarea dreptului de folosință printr-un titlu real, complet și perfect valabil este, de asemenea, o condiție pentru acordarea plăților. Beneficiarii plăților directe trebuie să probeze, prin înscrisurile atașate formularului de cerere de plată unică pe suprafață, existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar.

Prin "drept de folosință" se înțelege acel atribut al dreptului de proprietate, în temeiul căruia proprietarul are puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele și veniturile pe care le poate obține din acesta.

Folosirea în conținutul normei juridice din art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 a sintagmei "alte asemenea" este justificată prin varietatea raporturilor juridice ce pot conferi un drept de folosință asupra terenurilor agricole și are în vedere existența oricărui titlu de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului, însă extinderea acestei noțiuni în sensul invocat de reclamantă nu este în concordanță cu dispozițiile art. 6 și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

Pe raza comunei Cezieni, județul Olt, intimata-reclamantă a solicitat și obținut sprijin financiar pentru suprafața totală de 103 ha primită în arendă, iar în dovedirea dreptului de folosință au fost prezentate contractele de arendă încheiate cu arendatorul B. S.R.L. nr. 9/01.01.2010, nr. 20/10.03.2011 și nr. 24/15.05.2012.

În urma analizării promisiunilor de vânzare-cumpărare și a sentinței care atestă dreptul de a dispune de folosința bunurilor al B. S.R.L., s-a constatat că o seamă de antecontracte aveau termen pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare datele de 01.01.2010, 01.08.2010, 31.12.2011, 23.12.2012, în baza acestor promisiuni de vânzare-cumpărare B. încheind contractele de arendă. La data încheierii contractelor de arendă, arendatorul avea dreptul să dispună doar de suprafețele pentru care avea documente valabil încheiate (promisiuni de vânzare-cumpărare, coroborate cu hotărâri judecătorești), așa încât reclamanta a dovedit dreptul de folosință cu documente opozabile APIA în campania 2014 pentru suprafața de 63,9737 ha, iar pentru suprafața de 39,03 ha nu a putut prezenta documente doveditoare.

A doua situație constatată a fost aceea că pe raza comunei Drăghiceni, județul Olt, intimata-reclamantă a solicitat și obținut sprijin financiar pentru suprafața totală de 644,85 ha, iar pe raza comunei Dioești județul Olt pentru suprafața de 1,41 ha, însă a prezentat în dovedirea dreptului de folosință adeverința nr. x/08.05.2014 a Primăriei Comunei Drăghiceni, contractul de arendare nr. x/19.04.2013, contractul de arendare nr. x/19.04.2013 și contractul de arendare nr. x/07.05.2014 încheiate cu B. S.R.L. precum și contractul de schimb de folosință nr. 14/17.10.2013 încheiat cu C. S.R.L., prin care A. a cedat folosința terenului în suprafață totală de 121 ha situată în extravilanul localității Caracal, județul Olt și a terenului de 83,88 ha din extravilanul comunei Drăghiceni, primind în schimb folosința terenului în suprafață de 204,50 ha situat în extravilanul comunei Drăghiceni, județul Olt, aflat pe amplasamentul indicat în anexa 3 la contract. A fost prezentat și actul adițional nr. x/7.05.2014 la contractul de schimb prin care, pentru anul agricol 2013-2014, A. a cedat folosința terenului în suprafață totală de 102,3913 ha situată în extravilanul localității Caracal și a terenului de 83,88 ha din extravilanul comunei Drăghiceni, primind de la C. folosința terenului în suprafață de 204,50 ha situat în extravilanul comunei Drăghiceni, aflat pe amplasamentul indicat în anexa 3 a contractului.

Actul adițional fiind încheiat la 7.05.2014 nu poate fi luat în considerare pentru campaniile 2013 și/sau 2014, întrucât potrivit Manualului de procedură privind administrarea cererilor unice de plată pe suprafață pentru anii 2013 și 2014 (versiunile 11.0 și 12.0), capitolul E II.2 - Controlul administrativ formal/vizual, documentele doveditoare trebuie să fie încheiate până la data depunerii cererii de plată sau a modificării acesteia, în conformitate cu art. 124 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 73/2009.

A mai prezentat reclamanta contractele de arendare încheiate cu B. S.R.L. precum și o seamă de contracte de arendare încheiate cu persoane fizice.

În cea ce privește contractele de arendare nr. x/19.04.2013, y/19.04.2013 și 21/7.05.2014 încheiate cu B. S.R.L., care totalizează suprafața de 524,8865 ha, primăria comunei Drăghiceni a comunicat, la solicitarea echipei de verificare, că B. S.R.L. deținea în anul 2014 suprafața totală de 483,15 ha în proprietate. Astfel, intimata-reclamantă face dovada dreptului de folosință pentru această suprafață.

În privința contractului de schimb de folosință nr. 14/17.10.2013, primăria Drăghiceni a comunicat echipei de verificare că C. S.R.L. deținea în anul 2014 suprafața totală de 408,54 ha, în arendă. Astfel, intimata-reclamantă nu face dovada dreptului de folosință pentru cele 204,50 ha primite la schimb.

În concluzie, intimata-reclamantă nu a prezentat documente opozabile APIA care să dovedească dreptul de folosință pentru suprafețele de 39,0263 ha localizate în comuna Cezieni și 163,11 ha în comunele Drăghiceni și Dioești. Pentru aceste motive, s-a întocmit procesul-verbal nr. x/19.05.2013 prin care s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante un debit în valoarea de 514.504 RON.

Soluția pronunțată în fond este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale anterior enunțate, referitoare la justificarea dreptului de folosință asupra terenului care face obiectul cererii de ajutor financiar.

Instanța de fond nu a ținut cont că la data încheierii contractelor de arendă nr. x/2010, nr. y/2011 și nr. 24/2012 cu B. S.R.L., aceasta din urmă avea dreptul să dispună doar de suprafețele pentru care avea documente valabil încheiate.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. invocă excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

În susținerea excepției arată că, deși recurenta a invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate nu supune instanței de control judiciar examinarea conformității sentinței cu regulile de drept aplicabile. APIA nu face decât să reia susținerile din întâmpinarea formulată în fond și să afirme că soluția instanței este eronată și criticabilă, fără însă a combate în vreun fel concluziile și demonstrația amănunțită și exactă a instanței.

Pe fondul recursului, arată că instanța a aplicat corect prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și pe cele ale art. 4 și 6 din Ordinul nr. 246/2008.

S- a reținut în mod corect că, prin contractele de arendare nr. x/2010, y/2011 și 24/2012, se face dovada dreptului de folosință asupra terenurilor pe care intimata-reclamantă le-a utilizat în campania 2014, în suprafață de 103 ha teren agricol, în extravilanul comunei Cezieni, județul Olt.

Instanța a reținut existența contractelor de arendare, conforme cu normele de drept aplicabile și înscrierea lor în registrul special de evidență întocmit de primăria comunei Cezieni și, ca atare, opozabilitatea lor erga omnes, inclusiv față de autoritatea pârâtă. Eventuala nevalabilitate a contractelor ar putea fi constatată numai în condițiile legii, or recurenta nu probează desființarea acestor contracte prin hotărâre judecătorească.

Demersul APIA, care nu s-a limitat la verificarea dreptului de folosință al A., efectuând acest control și cu privire la arendatorul B., este abuziv. De altfel, APIA nu a efectuat o analiză amănunțită cu privire la situația juridică a terenurilor arendate de către B., ci a socotit discreționar și nelegal că B. nu avea dreptul de dispoziție aspra terenurilor, "neavând documente valabil încheiate".

Or, un contract de arendare este valabil și dacă arendatorul are numai calitatea de deținător legal al bunului agricol arendat, așa cum a reținut instanța de fond. B. deține în fapt posesia asupra tuturor terenurilor indicate în antecontractele de vânzare-cumpărare analizate de APIA pe parcursul controlului, întrucât predarea bunurilor s-a realizat la momentul semnării fiecărui antecontract de vânzare-cumpărare (conform unei clauze anticipatorii), B. achitând integral prețul vânzării și deținând folosința terenurilor începând cu data încheierii promisiunilor de vânzare-cumpărare.

Contractele de arendare nr. x/2013, y/2013, z/2015 (împreună cu actul adițional nr. x/2015) și contractul de schimb nr. x/17.10.2013 fac dovada dreptului de folosință asupra suprafeței de 652,97 ha situată în comuna Drăghiceni, județul Olt.

În privința acestor contracte de arendare încheiate cu B., sunt valabile considerațiile expuse în precedent. Prin contractul de arendă, arendatorul transmite numai folosința asupra terenurilor, nu proprietatea, astfel că era posibil ca B. să dețină dreptul de folosință asupra suprafeței de teren arendate A. și pe care APIA nu a luat-o în considerare pentru simplul motiv că primăria Drăghiceni a arătat printr-o adeverință strict ce suprafață de teren deține în proprietate B. la acel moment, respectiv 483,15 ha.

Raportat la contractul de schimb de folosință nr. 14/17.10.2013, APIA nu combate modalitatea în care instanța de fond a analizat acest contract. Acesta nu este un contract de schimb, în sensul prevederilor art. 1763-1765 din C. civ., ci un contract nenumit. În consecință, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei privitoare la nedovedirea dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren agricol date la schimb de societatea C. S.R.L., întrucât, pentru încheierea contractului de schimb de folosință, singura cerință obligatorie este deținerea dreptului de folosință iar nu a dreptului de proprietate asupra terenurilor respective. C. avea dreptul de folosință asupra suprafețelor de teren ce au făcut obiectul schimbului de folosință, în calitate de arendaș, știut fiind că arendarea este o formă de locațiune, conform art. 1778 alin. (1) din C. civ.. Prin urmare, contractul de schimb de folosință se încadrează în enumerarea exemplificativă din art. 4 al Ordinului nr. 246/2008 și face dovada dreptului de folosință al A. asupra celor 204,5 ha.

În ceea ce privește actul adițional nr. x/7.05.2014 la contractul de schimb de folosință nr. 14/2013, arată că cererea de plată a fost depusă la 8.05.2014 astfel că, în mod evident, APIA a reținut în mod eronat inaplicabilitatea acestui act adițional pentru campania 2014, de vreme ce au fost respectate reglementările pe care le invocă prin recursul declarat.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, sub aspectul nemotivării acestuia, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte o va respinge, găsind-o neîntemeiată.

Astfel, se constată că motivele de recurs se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. Chiar dacă recurenta-pârâtă reiterează argumente expuse și prin întâmpinarea formulată în fond, reiese totuși formularea unor critici de nelegalitate a sentinței pronunțate în fond, circumscrise greșitei aplicări a temeiurilor de drept material anterior enunțate, în contextul analizei chestiunii dovedirii dreptului de folosință asupra terenurilor exploatate de beneficiara ajutorului financiar.

În măsura în care astfel de critici pot fi decelate, acestea vor fi analizate pe fond, în cele ce urmează:

Prima instanță a anulat decizia de soluționare a contestației nr. 446/27.09.2016 (înregistrată la APIA sub nr. x/4.10.2016) și procesul-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare din 16.05.2016, înregistrat la APIA sub nr. x/19.05.2016, reținând următoarele principale motive de nelegalitate a actelor administrative anterior menționate: neîndeplinirea de către decizia de soluționare a contestației administrative a cerinței motivării, impusă de art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011 și caracterul nefondat al argumentelor autorității pârâte, expuse prin procesul-verbal de nereguli și reiterate prin decizia de soluționare a contestației administrative, care au condus la retragerea sprijinului financiar. În acest sens, instanța de fond a arătat că reclamanta, în acord cu prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din OMADR nr. 246/2008, a dovedit dreptul său de folosință prin contractele de arendare nr. x/2010, nr. y/2011, nr. z/2012 încheiate cu B. S.R.L., pentru suprafețele de teren de pe raza comunei Cezieni, contracte opozabile APIA și a căror valabilitate nu a fost contestată în condițiile legii. Drept urmare, acestea au fost greșit înlăturate ca acte doveditoare ale dreptului de folosință.

În ceea ce privește contractele de arendare nr. x/2013, nr. y/2013 și nr. 21/2015, încheiate cu același arendator, pentru suprafețe de teren de pe raza comunei Drăghiceni, instanța a reținut că arendatorul nu trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunului arendat, conform C. civ., contractul de arendare fiind valabil încheiat și când arendatorul are calitatea de deținător legal al bunului agricol arendat (iar această calitate nu este contestată de către pârâtă). Deci, și în acest caz, autoritatea pârâtă a înlăturat nelegal actele doveditoare ale dreptului de folosință prezentate de reclamantă.

Referitor la contractul de schimb de folosință nr. 14/2013 încheiat de reclamantă cu C. S.R.L., autoritatea pârâtă a reținut că, pentru valabila lui încheiere era necesar ca C. să fi justificat dreptul de proprietate asupra suprafeței de 204,50 ha date la schimb, or din evidențele autorității publice locale rezultă că C. deține pe raza comunei Drăghiceni numai terenuri în arendă. Instanța de fond a reținut că acest contract este unul nenumit, iar nu un contract de schimb propriu-zis, care transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor, drept urmare nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1763-1765 din C. civ.. Pe cale de consecință, a reținut că, și în acest caz, autoritatea pârâtă a înlăturat nejustificat contractul, ca act doveditor al dreptului de folosință al reclamantei, deși nevalabilitatea lui nu a fost contestată în condițiile legii.

În ceea ce privește actul adițional nr. x/2014 la contractul de schimb de folosință, instanța a validat criticile reclamantei referitoare la greșita lui înlăturare pentru campania 2014, câtă vreme a fost încheiat înaintea depunerii cererii de plată, în acord cu prevederile Manualului de procedură.

În recurs, pârâta APIA nu combate decât unele dintre motivele de nelegalitate reținute prin sentință. Mai exact, pot fi decelate critici referitoare la caracterul de acte doveditoare ale dreptului de folosință a contractelor de arendare și, respectiv, a contractului de schimb de folosință.

Astfel, recurentareia argumentele expuse atât în actele administrative atacate cât și în fața instanței de fond, potrivit cărora art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 ar impune două condiții distincte, respectiv atât dovedirea dreptului de folosință asupra terenurilor agricole la care se raportează cererea unică de plată pe suprafață, cât și dovada utilizării efective a acestor terenuri, iar în privința dreptului de folosință, reclamanta nu l-a dovedit pentru suprafața de 39.0263 ha din comuna Cezieni, câtă vreme antecontractele de vânzare-cumpărare pe baza cărora B. a arendat terenul către A. au stipulat ca termene pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare date anterioare încheierii contractelor de arendare și depunerii cererii de plată.

Cu alte cuvinte, APIA susține că nu este dovedit dreptul de folosință al arendatorului asupra terenurilor, concluzie pe care o deduce din stipularea în antecontractele de vânzare-cumpărare a unui termen pentru transmisiunea dreptului de proprietate și, pe cale de consecință, acest drept de folosință nu este dovedit nici de către arendașul A. S.R.L..

Înalta Curte nu contestă dreptul APIA de a verifica, în cadrul controlului administrativ pe care îl exercită cu privire la dreptul de folosință al solicitantului din cererea de sprijin financiar, inclusiv existența atributului dispoziției asupra acestui drept al celui care l-a conferit solicitantului de sprijin financiar.

Însă, în cauză, se constată că recurenta-pârâtă, pornind de la premisa că un contract de arendare este un document care dovedește dreptul de folosință și luând în considerare cele trei contracte de arendare prezentate de reclamantă, precum și antecontractele de vânzare-cumpărare, în baza cărora arendatorul B. a dobândit dreptul de folosință transmis reclamantei, consideră totuși că dreptul de folosință al arendatorului suferă de un viciu care îi afectează existența. Acesta ar fi împlinirea, anterior încheierii contractului de arendare și depunerii cererii de plată, a termenului stipulat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Termenul menționat este apreciat de APIA ca unul de la care încetează dreptul promitentului-cumpărător B. de a culege fructele bunului, și de aici survine considerarea nedovedirii dreptului de folosință.

Înalta Curte constată că APIA, având poziția de terț față de promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate, nu poate să înlăture valabilitatea titlului locativ conferit promitentului-cumpărător prin antecontract pe motivul împlinirii termenului până la care părțile antecontractului s-au obligat să încheie actul translativ de proprietate asupra terenului.

Acest termen ar putea avea relevanță, între părțile contractante, din perspectiva prescripției dreptului de a cere executarea obligației de vânzare, însă împlinirea lui nu este aptă, per se, să atragă încetarea dreptului de folosință dobândit de promitentul cumpărător, în baza unei implicite clauze anticipatorii ale cărei efecte sunt, în principiu, recunoscute de către APIA.

O interpretare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 potrivit căreia autoritatea administrativă ar putea să nege dreptul de folosință prin luarea în considerare a unui termen stipulat în titlul de care se prevalează arendatorul, termen a cărui relevanță ține exclusiv de dreptul de dispoziție al părților contractante, încalcă principiul proporționalității, care trebuie să guverneze exercitarea controlului administrativ asupra utilizării fondurilor destinate acordării de sprijin financiar în agricultură, respectiv, în cauza de față, asupra obligației de prezentare a unui titlu valabil care să ateste dreptul de folosință al utilizatorului terenului.

În acest sens, este de menționat hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-216/19, WQ împotriva D., în care se arată următoarele:

32 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, atunci când o cerere de ajutor este depusă atât de proprietarul unor suprafețe agricole, cât și de un terț care utilizează efectiv aceste suprafețe fără a deține vreun drept de utilizare asupra lor, hectarele eligibile corespunzătoare suprafețelor menționate sunt "la dispoziția", în sensul articolului 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013, a unuia sau a celuilalt dintre acești solicitanți sau nu sunt la dispoziția niciunuia dintre cei doi.

33 În această privință, articolul 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013 prevede că, cu excepția cazurilor de forță majoră sau a unor circumstanțe excepționale, numărul drepturilor la plată alocate fiecărui fermier în anul 2015 este egal cu numărul hectarelor eligibile pe care fermierul le declară în cererea sa de ajutor pentru anul 2015 și care se află la dispoziția sa la o dată stabilită de statul membru.

34 Constatând în același timp că expresia "la dispoziția sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziție din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susținerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziția solicitantului.

35 Curtea a statuat deja în această privință că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește documentele justificative și dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafețele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susținerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce privește posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafețele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată și principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporționalității (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini și alții, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 și 86).

Cât privește contractele de arendare nr. x/2013, nr. y/2013, nr. z/2015, încheiate de intimata-reclamantă tot cu B. S.R.L., pentru suprafețe de teren din extravilanul comunei Drăghiceni, recurenta-pârâtă continuă să susțină că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al arendatorului.

Însă, așa cum a reținut instanța de fond și cum rezultă și din practica administrativă a APIA, dovedită chiar în prezenta cauză (în care pentru unele suprafețe de teren arendate au fost luate în considerare, ca titlu al arendatorului, promisiuni de vânzare-cumpărare, care au permis arendatorului să intre posesia terenurilor, asemănător unui uzufructuar) nu numai titlul de proprietate conferă un drept de folosință în patrimoniul arendatorului. Prin urmare, stricta referire la nedovedirea dreptului de proprietate al arendatorului nu este aptă să atragă concluzia nedovedirii tilului de folosință al acestuia.

În plus, instanța a reținut că pârâta nu ar contesta calitatea arendatorului de "deținător legal al bunului agricol arendat", în sensul de invocare a unui alt titlu decât cel de proprietar, care ar permite arendarea, iar acest argument nu a fost combătut prin recurs.

În fine, în ceea ce privește contractul de schimb de folosință suprafețe de teren nr. 14/2013, deși instanța de fond a reținut că acesta nu este un contract de schimb, în sensul art. 1763 si urm. C. civ., pentru a cărui încheiere valabilă se cere, în persoana coschimbașilor, dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor date la schimb, recurenta nu combate aceste argumente ale instanței, continuând să susțină, cu ignorarea motivării sentinței, că C., în calitate de parte în contractul de schimb de folosință terenuri, s-a dovedit a deține suprafețele a căror folosință a dat-o la schimb, cu titlu de arendaș.

Astfel, se constată că recurenta nu aduce critici pertinente motivelor de nelegalitate reținute de instanța de fond, care a stabilit, cu aplicarea corectă a dispozițiilor C. civ., că respectivul contract nu este unul de schimb, în sensul art. 1763 din acest Cod, ci este unul nenumit și acesta reprezintă titlu de folosință pentru beneficiara ajutorului financiar.

În ultimul rând, este de menționat că recurenta, deși reiterează aspecte referitoare la actul adițional la contractul de schimb de folosință, încheiat la 7.05.2014, despre care apreciază că nu putea fi luat în considerare pentru campania 2014, nu formulează critici propriu-zise la adresa sentinței, prin care s-a reținut că este respectată cerința Manualului de procedură privind administrarea cererilor unice de plată pe suprafață pentru anii 2013 și 2014, actul adițional fiind încheiat înainte de data depunerii cererii de plată.

În concluzie, instanța de fond a analizat cu corecta aplicare a legii condiția dovedirii dreptului de folosință, pe care a apreciat-o a fi îndeplinită, în contextul argumentelor expuse anterior.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata - reclamantă A. S.R.L..

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură împotriva sentinței civile nr. 95 din 13 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2021.