ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1357/2021

Ședința publică din data de 4 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 15.06.2016 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, anularea procesului-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la APIA - Direcția Antifraudă Control Intern și Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 și la APIA sub nr. x/07.01.2016; anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 7035/12.05.2016 emise de APIA Aparat Central - Comisia de soluționare a contestațiilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1324/CA din 14.12.2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov.

Prin sentința nr. 151/2018 din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și a dispus anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 7035/12.05.2016 emise de APIA Aparat Central - Comisia de soluționare a contestațiilor și anularea Procesului-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la APIA - Direcția Antifraudă Control Intern și Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 și la APIA sub nr. x/07.01.2016; a obligat pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 5087,66 RON, din care 100 de RON taxă judiciară de timbru și 4.987,66 RON contravaloare onorariu avocat.

Împotriva sentinței nr. 151/2018 din 17 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

În motivarea recursului arată că în conformitate cu O.U.G. nr. 125/2006, reclamanta a depus în campania 2009 cererea de sprijin pe suprafața nr. x/04.05.2009, aplicând pentru schema de plată unică pe suprafață (SAPS) și zona defavorizată de condiții naturale specifice (ZDS). Solicitarea de plată a avut ca obiect o suprafață de 242 ha, situată pe raza localităților: Gura Padini - 8 ha, cultură Grojdibodu - 234 ha, județul Olt.

Arată că A.P.I.A. - Aparat Central prin Direcția Antifraudă, Control Intern - Serviciul Antifraudă a întocmit Procesul-verbal nr. x/08.01.2016, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în valoare de 156.606,88 RON, împotriva căruia intimata-reclamantă formulat contestația înregistrată la A.P.I.A. - Aparat Central sub nr. x/12.05.2016, iar prin Decizia de soluționare a contestației nr. 7035/12.05.2016 contestația a fost respinsă.

Invocă prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și e) din O.U.G.. nr. 66/2011 și art. 46 din O.G. nr. 92/2003, precizând că actul administrativ fiscal atacat a fost întocmit conform art. 46 din O.G. nr. 92/2003, respectându-se condițiile și elementele obligatorii.

Susține că sprijinul financiar a fost acordat sub rezerva verificărilor ulterioare, creanțele bugetare de recuperat din speță fiind aferente bugetului general al Comunității Europene și/sau bugetelor naționale.

Mai arată că instanța de fond a pronunțat sentința recurată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008, motiv pentru care apreciază că această hotărâre este eronată și criticabilă, întrucât instanța a pierdut din vedere aspecte relevante în soluționarea cauzei.

Astfel, arată că beneficiarii plăților directe trebuie să probeze cu înscrisuri existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă prin prisma condițiilor de eligibilitate generale, impuse prin art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. În acest sens, arată că potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unice pe suprafață, solicitanții trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea, iar conform art. 4 alin. (1) din Ordinul nr. 246/2008, documentele doveditoare solicitate conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată și alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverința eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol.

Precizează că art. 6 alin. (2) din Ordinul nr. 246/2008 prevede că documentele prevăzute la art. 4 și 5 se încheie până la data depunerii cererii de plată și/sau a modificării acesteia, conform alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 și sunt valabile până la data de 1 decembrie a anului de cerere, conform art. 29 alin. (2) din același regulament.

Referitor la suprafața de 242 ha, consideră că în mod greșit și cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.UG. nr. 125/2006 și a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008, instanța de fond a reținut că în speță contractul de arendare nr. x/27.03.2009 reprezintă un act doveditor al dreptului de folosință al reclamantei cu privire la această suprafață de teren, fără a ține cont de faptul că acel contract vizează un drept de utilizare a terenului de către o altă societate, respectiv S.C. B. S.R.L., astfel că sprijinul financiar este cuvenit doar celui care efectuează activitate agricolă și care deține terenul cu titlu valabil.

Precizează că ceea ce a dus la înlăturarea sprijinului financiar a fost faptul că nu s-a îndeplinit condiția ca titularul dreptului de folosință (arendașul S.C. A. SRL) să fie și titularul dreptului de utilizare, în speță S.C. B. S.R.L..

Recurenta-pârâtă critică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.987,66 RON, solicitând respingerea acestei cereri sau cenzurarea cheltuielilor astfel acordate în ceea ce privește onorariul avocațial, apreciind că acest cuantum este vădit disproporționat în raport cu valoarea, complexitatea și activitatea desfășurată de avocat.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În esență, consideră că sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte cu privire la dovada dreptului de folosință și dovada utilizării terenului, având în vedere că, în urma analizei actelor ce au stat la baza cererii de plată nr. x/04.05.2009, organele de control au apreciat că pentru anul 2009 intimata-reclamantă a utilizat doar suprafața de 77,22 ha.

Precizează că și din adeverința nr. x/18.02.2010, eliberată de Primăria Comunei Vădăstrița reiese că intimata-reclamantă este înscrisă în Registrul agricol vol. 7, poziția 50 și în campania 2009 a utilizat suprafața de 72,22 ha în Blocul fizic 290. Susține că această adeverință a fost depusă doar pentru că APIA era în plin proces de actualizare a Blocurilor fizice și se identificase o eroare ce trebuia îndreptată, întrucât legislația în materie la momentul depunerii cererii, respectiv 04.05.2009, nu prevedea în mod expres obligația fermierilor de a depune împreună cu actele doveditoare o asemenea adeverință.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, invocă dispozițiile art. 453 C. proc. civ., apreciind că prima instanță a reținut în mod corect că, în fapt, cuantumul acestora este rezonabil în raport cu valoarea pretențiilor, munca depusă de avocat și complexitatea litigiului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, anularea procesului-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la APIA - Direcția Antifraudă Control Intern și Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 și la APIA sub nr. x/07.01.2016; anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 7035/12.05.2016 emise de APIA Aparat Central - Comisia de soluționare a contestațiilor, cu cheltuieli de judecată.

Examinând actele administrative atacate, Înalta Curte constată că prin procesul-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la APIA - Direcția Antifraudă Control Intern și Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 și la APIA sub nr. x/07.01.2016, intimata-reclamantă a fost sancționată întrucât la dosarul cererii de plată aferente campaniei 2009 nu s-au regăsit documente justificative care să dovedească utilizarea de către fermier a întregii suprafețe de teren pentru care a solicitat sprijinul financiar în respectiva campanie.

Cu toate acestea, prin procesul-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare de mai sus s-a reținut, printre alte documente, și contractul de arendare nr. x/11.08.2011, încheiat între Consiliul Local Vădăstrița și S.C. B. S.R.L., motiv pentru care s-a apreciat că terenul în discuție este în folosința altei persoane și că reclamanta nu poate solicita acordarea sprijinului financiar.

Or, contractul de arendare nr. x/11.08.2011 a fost încheiat pentru perioada 11.08.2011-11.08.2015 și, evident, nu avea cum să vizeze campania 2009.

Cererea de plată depusă pentru campania 2009 este cea înregistrată la APIA - Centrul Județean Olt sub nr. x din 04.05.2009 și viza suprafața totală de teren de 242 ha, pentru care societatea S.C. A. S.R.L. deținea contractul de arendare nr. 1899 din 27.03.2009, încheiat de aceasta cu Consiliul Local Vădăstrița pentru aceeași suprafață de teren de 242 ha ce face obiectul cererii de plată.

Prin urmare, intimata-reclamantă deținea un contract de arendare valabil, în baza căruia societatea a formulat cererea de plată, motiv pentru care prima instanță a reținut în mod corect că, în speță, contractul de arendare depus de reclamantă în justificarea dreptului de folosință asupra terenului pentru care a solicitat sprijin financiar, nr. 1899/27.03.2009, reprezintă un act doveditor al dreptului de folosință al reclamantei pentru terenul în suprafață de 242 ha, ce a făcut obiectul contractului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, în forma în vigoare la data cererii de plată, în condițiile în care respectivul contract de arendare a fost încheiat și înregistrat cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei pârâte în sensul că pentru suprafața de 242 ha instanța de fond a reținut în mod greșit că în speță contractul de arendare nr. x/27.03.2009 reprezintă un act doveditor al dreptului de folosință al reclamantei cu privire la această suprafață de teren, fără a ține cont de faptul că acel contract vizează un drept de utilizare a terenului de către o altă societate, respectiv S.C. B. S.R.L..

Contrar celor susținute, Înalta Curte constată că în speță este vorba de două contracte distincte, și anume unul încheiat de societatea S.C. A. S.R.L. cu Consiliul Local Vădăstrița (nr. 1899 din 27.03.2009) pentru campania 2009 și unul încheiat de societatea S.C. B. S.R.L. cu Consiliul Local Vădăstrița (nr. 3160/11.08.2011) pentru campaniile 2011-2015.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că adeverința nr. x/18.02.2010, eliberată de Primăria Comunei Vădăstrița și invocată de către recurenta-pârâtă, nu face dovada utilizării terenului, având în vedere faptul că art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 prevede că dovada dreptului de folosință se poate face exclusiv cu titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere sau altele asemenea.

Ultima critică formulată de recurentă vizează obligarea sa în primă instanță la plata cheltuielilor de judecată, solicitându-se aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare față de munca prestată de avocat, complexitatea litigiului și valoarea pretențiilor deduse judecății.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul avocațial, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanța de recurs.

Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului avocațial solicitat de parte.

O asemenea opinie a fost împărtășită și de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, care prin Decizia nr. 3/2020 a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură împotriva sentinței nr. 151/2018 din 17 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocațial solicitat, în cuantum total de 7.140 RON, în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării și în asigurarea reprezentării la singurul termen de judecată acordat în ședință publică în vederea soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură împotriva sentinței nr. 151/2018 din 17 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 4 martie 2021.