Decizia nr. 1610/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 707/2023 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.09.2023 pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Curtea de Conturi a României, Departamentul IV, a solicitat ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună următoarele: a. Anularea Deciziei Curții de Conturi nr. 6/12.08.2022, cu consecința eliminării abaterii nr. 20 și a măsurii nr. II.12 impuse A. de Curtea de Conturi prin decizia menționată; b. Anularea Raportului Curții de Conturi nr. x din 12.07.2022, aflat la baza deciziei, în ceea ce privește obiectivul 5, punctul 5 din raport; c. Anularea încheierii nr. 25 din 08.11.2022 în ceea ce privește soluția Comisiei de soluționare a contestațiilor constituite în cadrul Curții de Conturi de respingere a contestației împotriva măsurii II.12 din Decizia Curții de Conturi nr. 6/12.08.2022; d. Obligarea Curții de Conturi la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea prezentei cereri.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 707 din 13 aprilie 2023, Curtea de Apel București a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Curtea de Conturi a României, Departamentul IV, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, precum și obligarea Curții de Conturi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esență următoarele: Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc.

civ. Invocă recurenta că jurisprudența neunitară a instanțelor de judecată este relevantă, iar instanța de fond motivează contradictoriu de ce a considerat irelevantă jurisprudența neunitară emisă de instanțele de judecată cu privire la același proces de reorganizare al A.. Pe de o parte, instanța de fond recunoaște existența jurisprudenței neunitare cu privire la aceeași situație premisă, iar pe de altă parte o respinge ca irelevantă pentru că nu exonerează pe A. de la obligațiile sale legale. Așadar, susține recurenta că soluția nu este justificată iar motivarea instanței de fond contradictorie. Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc.

civ. Sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din art. 253 și 254 din Codul Muncii. De asemenea, sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce privesc prescripția extinctivă. Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispoziții din Codul Muncii: Art. 253 alin. (3) și art. 254 alin. (1) din Codul Muncii, invocate de instanța de fond, reglementează răspunderea patrimonială a salariaților, însă aceste prevederi nu sunt aplicabile societății recurente, întrucât nu există nicio acțiune/inacțiune culpabilă săvârșită de un salariat al acesteia, care să poată fi considerată o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Nu există niciun dubiu că angajatorul este obligat legal să plătească salariatului concediat nelegal salariile la care acest ar fi fost îndreptățit cu titlu de despăgubiri. Însă, a considera că această obligație legală constituie o faptă cauzatoare de prejudicii este lipsit de orice temei juridic. De asemenea, nu se poate reține nici că o persoană anume din cadrul Societății se face vinovată de săvârșirea unei fapte ilicite care să atragă răspunderea sa. Așa cum a arătat și instanței de fond, în cauza de față, nu s-a săvârșit nicio fapta ilicită (abatere) și, ca atare, nu există nici vinovăția unei persoane pentru concederile generate de procesul de reorganizare sau pentru plata despăgubirilor de către Societate.

Persoanele implicate în emiterea deciziei de concediere, generate de procesul de reorganizare din anul 2017 au respectat toate procedurile, au analizat faptele, au adunat probele și au fost luate decizii cu bună-credință și cu respectarea prevederilor legale, neexistând nicio acțiune/inacțiune culpabilă a persoanelor implicate în luarea acestor decizii. Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile privind prescripția extinctivă: Potrivit dispozițiilor art. 2500 alin. (1) din C. civ., prescripția extinctivă poate fi definită ca acea sancțiune care constă în stingerea dreptului material la acțiuni, neexercitat în termen. Alineatul 2 al aceluiași articol arată că prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice să execute o prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice sancțiune legală.

Instanța de fond a aplicat greșit aceste prevederi legale, întrucât prescripția intervine pentru a sancționa persoana care stă în pasivitate, or A. nu numai că nu a stat în pasivitate, dar nu a avut niciun motiv legal să acționeze împotriva unei alte persoane în toată perioada în care au fost soluționate cele două dosare de contestație a deciziilor de concediere. Măsura impusă de Curtea de Conturi și confirmată de instanța de fond pentru înlăturarea presupusei abateri reținute în sarcina A. este practic imposibil de adus la îndeplinire. Pe lângă faptul că nu poate exista faptic o persoană vinovată pentru efectuarea unor concedieri colective, orice acțiune de recuperare a prejudiciilor de la unul din salariații Societății este prescrisă încă din anii 2020/2021.

Iar intervenirea prescripției nu este imputabilă A., ci chiar funcționează în favoarea acesteia. Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale din domeniul prescripției extinctive și se impune ca Sentința Recurata să fie cenzurată de instanța de recurs din acest punct de vedere. În drept, ne întemeiem prezenta cerere pe dispozițiile art. 483, 488, punctele 6 și 8 din C. proc. civ., precum și pe toate textele de lege indicate în cuprinsul cererii contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022, menținerea hotărârii recurate ca fiind legală pentru următoarele 4. Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte: Observă Înalta Curte că, în ceea ce privește sentința recurată au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc.

civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele acesteia, cât și pe cele ale intimatei, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa. Din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al acestora și a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerentelor acestora. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerentele de drept.

În cauză, așa cum s-a reținut anterior, motivarea primei instanțe răspunde exigențelor legale, aceasta arătând care sunt considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției. Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată conține motive contradictorii, în sensul că instanța de fond recunoaște, pe de o parte, jurisprudența neunitară cu privire la aceeași situație premisă, iar, pe de altă parte, o respinge ca irelevantă pentru că nu exonerează pe A. de obligațiile sale legale. Reține Înalta Curte că instanța de fond a constatat faptul că spețele nu sunt identice, pe cale de consecință, în mod corect, a înlăturat susținerile recurentei-reclamante privind relevanța practicii neunitare, din perspectiva lipsei culpei societății sau a vreunui salariat al acesteia, fiind vorba despre spețe similare, cu o situație diferită a părților din cele patru dosare, ca rezultat al aceluiași proces de reorganizare.

Totodată, observă Înalta Curte că sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că, este neîntemeiat, avându-se în vedere că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză. Prealabil, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

"; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." Din interpretarea dispozițiilor legale citate mai sus, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Recurenta -reclamantă susține, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, respectiv prevederile art. 253 și 254 din Codul muncii, întrucât aceste prevederi nu sunt aplicabile în cauză, neexistând nicio acțiune/inacțiune culpabilă săvârșită de un salariat al societății. Criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Constatările valorificate prin măsurile de la pct. II.

12 din Decizia Curții de Conturi nr. 6/2022 au fost consemnate în Raportul de control nr. x/12.07.2022, la obiectivul nr. 5 "Calitatea gestiunii economico - financiare", echipa de audit reținând din analiza "Situației despăgubirilor plătite" de A. S.A., la pct. 5 "Neurmărirea recuperării despăgubirilor stabilite de instanțele judecătorești, pentru care au fost efectuate plăți în sumă de 3.191.096 RON". Reține instanța de control judiciar că plata despăgubirilor a fost efectuată de recurenta-reclamantă în executarea unor hotărâri judecătorești definitive prin care au fost anulate deciziile de concediere emise pentru doi dintre angajații societății, cu obligarea angajatorului la reîncadrarea acestora pe posturile deținute anterior, respectiv decizia civilă nr. 4818/08.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 și decizia civilă nr. 772/15.02.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2017.

În cauză nu s-a contestat faptul că societatea a fost obligată, în calitate de angajator, la plata despăgubirilor ca urmare a anulării ca nelegale a deciziilor de concediere emise de A. S.A., prin hotărâri judecătorești definitive. Totuși, recurenta-reclamantă susține că nu ar exista o obligație din partea sa de recuperare a prejudiciilor ce i-au fost cauzate de la persoanele responsabile de producerea lor, nefiind întrunite în cauză condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale, întrucât "(...) angajații Societății au acționat m îndeplinirea unor sarcini de serviciu, sub acest aspect neexistând nicio culpa din partea acestora. (...)", având în vedere faptul că deciziile de concediere au fost emise ca urmare a procedurii de reorganizare a societății desfășurata în anul 2017, procedură ce nu a fost declarată nelegală sau anulată de către instanțele de judecată.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că suma achitată de societate cu titlu de despăgubiri în baza hotărârilor judecătorești nu poate constitui prejudiciu, invocându-se în acest sens dispozițiile art. 622 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și Decizia nr. 1267/27.09.2011 a Curții Constituționale. Contrar susținerilor recurentei Înalta Curte reține că, instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea în cauza a dispozițiilor art. 253 alin. (1) din Capitolul III - Răspunderea patrimonială din Codul muncii aprobat prin Legea nr. 53/2003, republicată, potrivit cărora "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul", constatând că acestea nu au fost respectate de către A. S.A.

Dispozițiile legale menționate anterior sunt imperative, situație în care auditorii publici externi, în Raportul de control, au constatat neurmărirea recuperării pagubei înregistrate ca urmare a plăților efectuate, reprezentând despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariații, de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă, în sumă de 3.191.096 RON. Susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia plata efectuată în executarea hotărârilor judecătorești nu constituie pierdere, nu poate fi primită ca întemeiată, întrucât sumele respective au fost suportate pe costuri, nefiind cheltuieli efectuate pentru realizarea obiectului de activitate, nu au corespondent într-o contraprestație.

Așadar, recurenta-reclamantă nu a plătit salarii, reprezentând prețul muncii prestate, ci despăgubiri. Prin urmare, în mod legal, instanța de fond din probele administrate în cauză, a constatat faptul ca, pentru sumele plătite ca despăgubiri, până la data controlului, A. S.A. nu a dispus măsuri în vederea stabilirii și recuperării lor de la persoanele vinovate de producerea pagubei, conform dispozițiilor art. 253 alin. (3) și art. 254 si urm. din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, republicată.

Referitor la existența unor situații similare în care instanța de judecată a pronunțat soluții diferite, de reținut este faptul, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, că spețele prezentate nu sunt similare cu privire la situația părților din cele patru dosare ce au fost soluționate în mod definitiv, așa cum rezultă din considerentele reținute în hotărârile pronunțate atât în sensul respingerii acțiunii, cu menținerea deciziilor de concediere (dosarele nr. x/2017 și nr. y/2018), cât și în sensul admiterii acțiunilor și anularea actelor atacate, cu obligarea A. S.A. la reîncadrarea persoanelor pe posturile deținute anterior si plata despăgubirilor (dosarele nr. x/2020 și nr. y/2017).

Este adevărat că recurenta-reclamantă A. S.A, în calitate de angajator, avea obligația legală de a pune în executare hotărârile judecătorești definitive privind reîncadrarea persoanelor concediate și de a efectua plata despăgubirilor și cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa, ca urmare a anulării deciziilor de concediere ca nelegale, însă, această obligație nu este în contradicție cu obligația ce îi revenea de a analiza cauzele ce condus la situația respectivă și de a supune rezultatul analizei spre aprobare conducerii societății, precum și de a recupera prejudiciul produs de la persoanele responsabile. Recurenta-reclamantă susține că, în mod greșit, în cauză s-au avut în vedere două litigii ce nu au legătură cu obiectul prezentului dosar.

Aceste afirmații sunt nefondate în condițiile în care din cele consemnate în Raportul de control, în baza documentelor prezentate de către recurenta-reclamantă, rezultă faptul că litigiile respective au fost generate de noile demiteri efectuate după reintegrarea persoanelor în baza hotărârilor judecătorești pe funcții existente după reorganizare. Astfel, recurenta-reclamantă a emis deciziile de concediere nr. 1034/04.05.2021 și nr. 921/15.04.2021, împotriva cărora salariații au formulat din nou acțiuni în instanță (dosarele nr. x/2021 și nr. y/2021). Recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor privind prescripția extinctivă, întrucât orice acțiune de recuperare a prejudiciilor de la salariații societății este prescrisă.

Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod corect, a reținut că intervenția prescripției dreptului material la acțiune, nu are ca efect exonerarea A. S.A. de la a întreprinde demersurile legale, în contextul în care abaterea a fost aceea de a nu fi dispus măsuri în scopul stabilirii și recuperării despăgubirilor achitate. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă invocarea prescripției nu este în folosul său. Abaterea există și a condus la prejudicierea bugetului A. S.A., iar acesta se recuperează de la cei din cadrul entității verificate care nu au întreprins demersurile necesare în termenul de prescripție. Reiese, așadar, că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 707 din data de 13 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Pronunțată astăzi, 20 martie 2025.