Decizia nr. 1530/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 iunie 2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a formulat plângere împotriva modului de soluționare a contestației administrative promovate împotriva ordinului nr. 6245/C din data de 30.12.2021 și a ordinului nr. 435/C din data de 07.02.2022, solicitând anularea parțială a celor două ordine, cu privire la reclamant și obligarea Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare individual în următoarele condiții: (i) stabilirea/recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a)/pct. 13, aferent salarizării procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.), începând cu data de 22.11.2015 și în continuare (inclusiv după intrarea in vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017); (ii) stabilirea/recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, în principal, prin raportare la colegii judecători care au fost astfel salarizați sau cu data de 04.08.2017, în subsidiar (prin raportare la sentința nr. 4/07.01.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 598/17.03.2022) și în continuare (inclusiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017); (iii) stabilirea sporurilor de natură salarială (sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul pentru păstrarea confidențialității), începând cu 01.01.2018 (reprezentând data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017) sau, în subsidiar, începând cu data de 30.12.2021 (reprezentând data ordinului contestat), în principal la o valoare totalizând un procent de 45% (potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 5 din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017) din valoarea indemnizației lunare de încadrare, iar în subsidiar la o valoare totalizând un procent de 30%, în acord cu actuala interpretare a Ministerului Justiției asupra dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la valoarea indemnizației lunare de încadrare; (iv) stabilirea și plata drepturilor bănești de natură salarială cuvenite, reprezentând diferența dintre drepturile bănești de natură salarială recunoscute potrivit noului ordin de salarizare (ce urmează a fi emis conform actualei solicitări) și cele acordate efectiv (în baza ordinelor de salarizare vechi, puse în plată până în prezent), actualizate cu indicele inflației plus dobânda legală, calculate de la data la care ar fi trebuit plătite, până la data plății efective; (v) înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. 1.

Prin încheierea din data de 18 noiembrie 2022, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității și excepția tardivității invocate de pârâtul Ministerul Justiției, a admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere privind plata drepturilor salariale litigioase, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale. 1.2. La termenul de judecată din 21 martie 2023, instanța de fond a constatat că în cauză a intervenit transmiterea calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta urmând a figura în calitate de pârâtă în cauză; totodată, a menținut în proces pârâtul Ministerul Justiției, în calitate de emitent al actelor contestate, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de această parte. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1270 din 20 iulie 2023, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată; (ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție; (iii) a anulat în parte Ordinul MJ nr. 6245/30.12.2021 și ordinul individual emis în temeiul acestuia, respectiv Ordinul MJ nr. 435/C/07.02.2022, în privința mențiunilor de la art. 1, în sensul înlăturării plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017; (iv) a obligat ÎCCJ la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamant cu stabilirea indemnizației de încadrare lunară prin raportare la o VRS de 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și cu consecința recalculării sporurilor, în raport de majorarea indemnizației de încadrare brută lunară (cu luarea în considerare a datei eliberării din funcție a reclamantului prin pensionare); (v) a respins în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva încheierii din 18 noiembrie 2022 și a sentinței civile nr. 1270 din 20 iulie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii atacate, iar în rejudecare admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Recurentul-pârât critică soluția din încheierea din 18.11.2022 vizând admiterea doar în parte a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Justiției, respectiv numai pentru capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale. Consideră că excepția trebuia admisă pentru toate capetele de cerere ale acțiunii, având în vedere prevederile art. 142 alin. (6) și art. 162 din Legea nr. 304/2022, potrivit cărora calitatea procesuală a fost transmisă în totalitate către Înalta Curte de Casație și Justiție. Referitor la sentința recurată, pârâtul contestă soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de minister în temeiul art. 2500 și 2524 C. civ., cu privire la solicitarea de stabilire a unor drepturi salariale în alt cuantum, cu mai mult de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată. Susține că, deși a reținut că acest aspect reprezintă o apărare de fond, iar nu un incident procesual, instanța de fond nu a analizat excepția în raport de prevederile art. 2500 și art. 2524 C. civ. și nu a precizat de la ce dată trebuie să emită ÎCCJ ordinul de salarizare. Pe fondul cauzei, susține recurentul-pârât că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., întrucât intimatului-reclamant i-au fost recunoscute deja diferențele salariale prin hotărârile pronunțate în materia dreptului muncii, astfel că acțiunea este lipsită de interes, iar această excepție poate fi invocată în orice stadiu al procesului. Consideră și că acțiunea a rămas fără obiect, ca urmare a emiterii Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023, reclamantul beneficiind de recunoașterea drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată. Recurentul-pârât susține că este nelegală și soluția de anulare a actelor contestate cu privire la dispoziția de plafonare prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, instanța reținând greșit că această plafonare se aplică doar în cazul majorărilor salariale acordate în temeiul legii, iar nu și în cazul drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești. Apreciază că este neîntemeiată și obligația de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021, câtă vreme s-a atins nivelul salarial maxim prevăzut de Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 și în nicio situație nu ar putea fi depășit maximul legal stabilit pentru anul 2022. Mai susține și că majorarea salarială de 25%, prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, a vizat exclusiv cuantumul brut al salariului de bază, iar nu și sporurile, fiind aplicabilă doar consilierilor de probațiune, iar nu întregii familii ocupaționale "Justiție". Prin urmare, instanța de fond a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, depășind limitele puterii judecătorești prin arogarea de atribuții de legiferare. 3.2. Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1270 din 20 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate, iar în rejudecare admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond respingerea ca rămas fără obiect a capătului de cerere privind obligarea ÎCCJ la emiterea unui ordine de salarizare cu stabilirea indemnizației de încadrare lunară prin raportare la VRS 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă critică soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, care reglementează un termen de prescripție de 6 luni și un termen de decădere de un an. Susține că intimatul-reclamant nu a contestat ordinele de salarizare emise anterior emiterii ordinelor atacate în speță, stând în pasivitate în privința pretenției sale de a fi salarizat în raport de VRS 605,225 RON de la 01.08.2016. În acest sens, invocă și prevederile Deciziei nr. 22/2019 pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, referitoare la formularea acțiunii în despăgubiri în termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, dar și dispozițiile art. 268 și art. 171 Cod muncii, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă susține că pretenția vizând emiterea unui ordin de salarizare cu stabilirea indemnizației de încadrare lunară prin raportare la VRS 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 a rămas fără obiect, raportat la emiterea Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023, prin care toți judecătorii au dobândit vocația generală de a li se calcula indemnizația de încadrare în forma menționată, de la 01.04.2023, data de la care se vor acorda aceste drepturi salariale urmând a fi stabilită individual pentru fiecare judecător, în urma analizei situațiilor concrete ale acestora.

Apărările formulate în cauză La dosar nu au fost depuse întâmpinări față de recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârile recurate, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâți sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că ambii recurenți-pârâți au întemeiat recursurile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Având în vedere că parte din criticile formulate de pârâți au un grad ridicat de similitudine, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problemele de drept invocate, punctând diferențele dintre susținerile părților recurente, acolo unde este cazul. II.1. Referitor la susținerile ambilor recurenți-pârâți, referitoare la lipsa obiectului cererii de chemare în judecată, ca urmare ca urmare a emiterii Ordinului președintelui ÎCCJ nr. 959/I/12.04.2023, Înalta Curte le apreciază a fi neîntemeiate. Înalta Curte reține că prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că «Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părți integrante ale prezentului ordin». Prin adresa depusă în dosarul instanței de fond, precum și în cuprinsul recursului declarat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că prin ordinul mai sus menționat toți judecătorii dobândesc o vocație generală de a li se calcula indemnizația de încadrare în forma menționată, de la data emiterii ordinului (12.04.2023). Pentru perioada anterioară datei de 12.04.2023, s-a arătat că vocația efectivă este determinată de mai mulți factori, respectiv: perioada de activitate, existența sau inexistența unor hotărâri judecătorești de recunoaștere a unor drepturi de natură salarială prin raportare la VRS 605,225 RON și perioadele pentru care acestea sunt recunoscute; intervenirea sau nu a prescripției dreptului de a solicita drepturile salariale prin raportare la VRS 605,225 RON sau intervenirea dreptului de a solicita executarea silită; orice alte situații particulare ce pot influența acordarea acestor drepturi salariale în perioada de referință 01.01.2018-12.04.2023. În cauza de față, reclamantul-intimat A., pensionat în luna decembrie 2022, a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a unei VRS de 605,225 RON și cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru perioada începând cu data de 01.08.2016, anterioară emiterii Ordinului nr. 959/I/12.04.2023. Prin urmare, pentru pretenția de recalculare a drepturilor salariale ale recurentului-reclamant, vizând un interval de timp anterior pentru care nu s-a făcut dovada recunoașterii dreptului pretins prin emiterea unui act administrativ de către ordonatorul de credite, nu se poate susține că prezenta cerere ar fi rămas fără obiect. Pe de altă parte, cererea reclamantului-intimat cuprinde petite care vizează mai multe elemente de încadrare salarială, a căror recalculare se solicită, Ordinul președintelui ÎCCJ nr. 959/2023 necuprinzând dispoziții care să satisfacă toate aceste pretenții ale reclamantului, nedispunând cu privire la cererile reclamantului de stabilire a indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, la stabilirea sporurilor salariale la un alt cuantum procentual ori cele privitoare la plata diferențelor salariale rezultate în urma recalculării. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurenților-pârâți referitoare la lipsa de obiect/rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată. II.2. În ceea ce privește criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției, referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. Recurentul-pârât a criticat încheierea din 18 noiembrie 2022, susținând că, prin această încheiere, prima instanță a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive doar cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, deși excepția trebuia admisă pentru toate capetele de cerere ale acțiunii, având în vedere prevederile art. 142 alin. (6) și art. 162 din Legea nr. 304/2022, potrivit cărora calitatea procesuală a fost transmisă către Înalta Curte de Casație și Justiție. Înalta Curte reține că, prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de fond, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive doar în raport de capătul de cerere vizând plata drepturilor salariale, fără a invoca excepția și cu privire la petitele vizând anularea ordinelor de salarizare contestate și obligația emiterii unor noi acte de salarizare, în coordonatele solicitate prin acțiune. Excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel cum a fost invocată de recurentul-pârât, a fost admisă prin încheierea din 18 noiembrie 2022, împotriva căreia recurentul-pârât a declarat recursul. Totodată, partea pârâtă a prezentat instanței de fond note scrise, pentru termenul din 19 ianuarie 2023, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive și în raport de transmisiunea calității procesuale către ÎCCJ, survenită în condițiile Legii nr. 304/2022 . Această excepție a fost respinsă prin încheierea din 21 martie 2023, care nu a făcut obiectul recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției. În acest context, Înalta Curte constată că încheierea din 18 noiembrie 2022 este la adăpost de orice critică de nelegalitate, având în vedere că instanța de fond a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției prin raportare la motivele pe care acesta le invocase la acel moment procesual, respectiv numai în raport de petitul vizând plata drepturilor salariale litigioase, actualizate cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale. Invocarea de către recurentul-pârât a dispozițiilor Legii nr. 304/2022 s-a făcut la un moment procesual ulterior, respectiv la 19 ianuarie 2023, astfel că nu se poate imputa instanței de fond neanalizarea, la data de 18 noiembrie 2022, a excepției lipsei calității procesuale pasive prin raportare și la susțineri ulterioare. Este de observat și că, la data de 18 noiembrie 2022, instanța de fond nici nu putea să se pronunțe asupra calității procesuale pasive a autorității ministeriale în raport de dispozițiile Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, câtă vreme, potrivit art. 168 din această lege, intrarea în vigoare intervenea la 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16 noiembrie 2022, adică la data de 16 decembrie 2022. Pe de altă parte, nu este nelegală nici soluția încheierii din 21 martie 2023, prin care instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive din perspectiva Legii nr. 304/2022. Astfel, Ministerul Justiției avea calitatea de emitent al actelor administrative atacate în anulare, anume Ordinul MJ nr. 6245/30.12.2021 și Ordinul MJ nr. 435/C/07.02.2022. Or, în considerarea calității de autoritate publică emitentă a actelor administrative litigioase, calitatea procesuală pasivă a ministerului se confirmă în proces. Cât despre capătul de cerere vizând emiterea unui nou ordin de încadrare salarială, pretenția intimatului-reclamant a fost dispusă doar în sarcina pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, context în care nu se confirmă reținerea de către prima instanță a vreunei calități procesuale pasive în sarcina recurentului-pârât Ministerul Justiției, astfel încât acesta să fi suferit vreo vătămare sub acest aspect. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile de nelegalitate formulate de pârâtul Ministerul Justiției. II.3. Nefondate sunt și criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției, referitoare la lipsa de interes a acțiunii. A susținut autoritatea ministerială că intimatului-reclamant i-au fost recunoscute deja diferențele salariale prin hotărârile pronunțate în materia dreptului muncii, astfel că acțiunea este lipită de interes. Pentru a răspunde acestui argument, Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 4/07.01.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Alba - secția I Civilă (definitivă prin decizia civilă nr. 598/17.03.2022 a Curții de Apel Alba Iulia - secția I Civilă), a fost soluționată acțiunea formulată de reclamantul A. (alături de alți reclamanți), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Gorj și Curtea de Apel Craiova, fiind dispuse următoarele: a fost admisă excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune anterior datei de 04.08.2017 și a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă pentru această perioadă; a fost admisă în parte acțiunea civilă, fiind obligați pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Gorj la recalcularea indemnizației de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, luând în considerare majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015, începând cu data de 04.08.2017 și în continuare; totodată, au fost obligați pârâții să plătească în favoarea reclamantului, cu titlu de despăgubiri bănești, suma reprezentând diferența dintre drepturile salariale lunare încasate și cele cuvenite și datorate, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 04.08.2017 și în continuare, sumă care urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare corespondentă, începând cu data nașterii dreptului material și până la data plății efective. În acest context, în dosarul de față, prin sentința recurată instanța de fond a reținut că pentru perioada 01.08.2016 - 04.08.2017 s-a constatat intervenită prescripția, conform hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2020. De asemenea, instanța de fond a constatat că nu este întemeiată pretenția reclamantului de calculare a indemnizației de încadrare în raport de coeficientul 19,000 și nici cea de stabilirii a cuantumului sporurilor într-un anumit procent, reținând că, și în acest caz, dreptul reclamantului a fost analizat și definitiv tranșat prin sentința civilă nr. 911/20.06.2019, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 653/17.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția I Civilă, astfel că "reclamantul se poate adresa pârâtei cu o cerere administrativă de salarizare prin raportare la acest coeficient, în condițiile titlului executoriu exhibat, urmând ca un eventual refuz să poate face obiectul unei acțiuni distincte în contencios administrativ, aceleași considerente fiind valabile și în privința acordării sporurilor într-un anumit cuantum". În consecință, pretențiile admise de instanța de fond privesc înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 raportat la indemnizația de încadrare calculată prin raportare la o VRS de 650,225 RON și recalcularea corespunzătoare a sporurilor în raport de majorarea indemnizației, cu luarea în considerare a datei eliberării din funcție a reclamantului prin pensionare. Obligația dispusă prin dispozitivul sentinței, deși nu prevede expres data de la care trebuie emis ordinul de recalculare salarială, are în vedere data de la care norma referitoare la plafonare a intrat în vigoare, respectiv 01.01.2018, afectând cuantumul drepturilor salariale stabilit în raport de VRS 605,225 RON, potrivit ordinelor nr. 6245/C din data de 30.12.2021 și nr. 435/C din data de 07.02.2022. Revenind la chestiunea lipsei de interes a acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, Înalta Curte reține că, prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2020, nu au fost recunoscute toate majorările salariale solicitate de reclamant prin acțiune, cum greșit se arată în recurs. Majorările salariale recunoscute în litigiile anterioare au privit doar elementele de calcul ale indemnizației de încadrare, inclusiv cea referitoare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, iar nu și chestiunea litigioasă a plafonării acestei indemnizații la nivelul maxim stabilit pentru anul 2022, astfel că nu se poate reține lipsa interesului reclamantului-intimat de a acționa în cauză, acesta urmărind recunoașterea dreptului la calcularea indemnizației neplafonate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa interesului reclamantului în susținerea acțiunii, raportat la drepturile recunoscute în urma soluționării definitive a litigiilor anterioare. II.4. Referitor la criticile vizând soluția de respingere a excepției dreptului material la acțiune, Înalta Curte le consideră a fi nefondate. Instanța de control judiciar reține că, prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de fond, Ministerul Justiției a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ., respectiv art. 171 Codul muncii, cu privire la solicitarea de stabilire a unor drepturi salariale în alt cuantum, cu mai mult de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată, iar în recurs a susținut că instanța de fond nu a analizat excepția în raport de aceste texte normative și nu a precizat de la ce dată trebuie să emită ÎCCJ ordinul de salarizare. Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut a fi incidente în cauză dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, arătând că singurul termen de care atârnă dreptul material la acțiunea în anularea ordinelor de salarizare este cel de 30 de zile, calculat de la comunicarea hotărârii pronunțate asupra contestației îndreptate împotriva ordinului de salarizare, astfel că, prin raportare la data comunicării acestei hotărâri emise la data de 23.06.2022, acțiunea depusă la poștă la data de 08.06.2022 și înregistrată pe rolul Curții la data de 10.06.2022 respectă termenul legal de 30 de zile. În acest sens, instanța de fond a avut în vedere că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu poate privi decât data introducerii acțiunii prin raportare la obiectul cererii, care este anularea ordinelor de salarizare (sens în care este și atrasă competența exclusivă de soluționare a unei astfel de cauze în favoarea Curții de Apel București), iar nu pretinderea unor drepturi salariale ce ar putea fi circumscrise conflictelor de muncă și asigurări sociale. Or, în recurs, recurentul-pârât Ministerul Justiției nu a contraargumentat în niciun fel aceste considerente ale instanței de fond, nu s-a raportat în mod efectiv și concret la raționamentul instanței de fond cu privire la temeiul de drept al acțiunii, susținând o pretinsă nesoluționare a excepției în raport de dispozițiile C. civ., deși instanța de fond argumentase în sensul incidenței dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, în corelație cu obiectul principal al acțiunii, care privește anularea unor ordine de salarizare, și care prevede un termen special de introducere a cererii, după urmarea procedurii administrative. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că acțiunea exercitată în prezent este una specifică Legii-cadru nr. 153/2017, astfel încât regulile specifice prescripției extinctive se determină în raport de coordonatele proprii art. 7 din Anexa V a acestei Legi, iar nu prin referire la normele din C. civ. sau Codul muncii, invocate de recurentul-pârât. În plus, Înalta Curte observă că prin sentința recurată partea intimată-reclamantă nu a beneficiat de vreo recunoaștere în beneficiul său și în sarcina părților adverse a unei obligații de plată, ci doar s-a soluționat capătul de cerere în anulare act administrativ cu consecința obligării la emiterea unui nou ordin de salarizare. În consecință, nu prezintă relevanță referirile recurentului-pârât la problema prescripției extinctive a dreptului material la acțiune vizând plata unor drepturi salariale reprezentând creanțe. Cât privește susținerile recurentului-pârât Ministerul Justiției în sensul că instanța de fond nu a precizat de la ce dată trebuie să emită ÎCCJ ordinul de salarizare, Înalta Curte arată că respectiva critică nu este în legătură cu propria conduită a părții recurente amintite, astfel că aceasta nu justifică vreun interes sub acest aspect. Referitor la criticile recurentei-pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de control judiciar observă că această parte nu a depus întâmpinare și nu a invocat vreo excepție în fața instanței de fond, iar în recurs a criticat soluția de respingere a prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției, însă prin raportare la temeiuri de drept noi, neinvocate în fond de titularul excepției, care s-a raportat doar la prevederile C. civ.. Practic, recurenta-pârâtă ÎCCJ invocă prevederile C. civ., Codului muncii și Legii nr. 554/2004, vizând atât excepția prescripției dreptului material la acțiune (raportat la termenul de 3 ani din dreptul civil și dreptul muncii), cât și termenul de un an pentru introducerea cererii de despăgubiri prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, dar și prescripția acțiunii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că, potrivit cadrului legislativ actual, prescripția dreptului material la acțiune, invocată în temeiul C. civ. și Codului muncii, reprezintă o excepție de ordine privată, pe care o poate invoca numai partea în folosul căreia curge, organul de jurisdicție competent neputând invoca excepția din oficiu, astfel cum se arată în dispozițiile art. 2512 C. civ., iar potrivit art. 2513 din același cod prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Prin urmare, recurenta-pârâtă ÎCCJ nu poate invoca pentru alte motive de fapt și de drept excepția direct în fața instanței de recurs, fără a o fi invocat în fond și a fi obținut o soluție de respingere, pe care să o conteste în recurs. În măsura în care s-ar aprecia că se critică soluția dată excepției prescripției invocate în termen legal de către pârâtul Ministerul Justiției, criticile ÎCCJ sunt nefondate, pentru aceleași motive pentru care au fost respinse și criticile autorității ministeriale întemeiate pe dispozițiile C. civ. și Codului muncii. Cât privește trimiterile recurentei-pârâte la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta sunt străine de natura cauzei, instanța nefiind sesizată în speță cu o acțiune în despăgubiri circumscrisă acestui text de lege, astfel că termenul de prescripție de un an nu este aplicabil. În ceea ce privește invocarea de către recurenta-pârâtă a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reiterează, astfel cum a arătat anterior, că prezenta acțiune nu se întemeiază pe dispozițiile legii generale în materia contenciosului administrativ, ci pe dispozițiile speciale ale art. 7 alin. (1) și (2) din cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, care stipulează un termen de formulare a acțiunii de 30 de zile, ce curge de la data comunicării către reclamant a hotărârii de soluționare a contestației administrative formulate împotriva ordinelor de salarizare contestate, iar în speță acest termen a fost respectat. Cu atât mai mult, chiar dacă ar fi fost în discuție aplicarea art. 11 din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a acțiunii ar fi fost respectat, câtă vreme acest text de lege prevede un termen de 6 luni de la comunicarea soluției date contestației administrative pentru formularea acțiunii, mai întins decât cel de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. (1) și (2) din cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017. Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte concluzionează asupra caracterului nefondat al criticilor celor doi recurenți-pârâți vizând soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune. II.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile de fond ale recurentului-pârât Ministerul Justiției, referitoare la nelegala anulare a ordinelor de salarizare contestate, cu privire la dispoziția de plafonare prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. În acest sens, Înalta Curte reține că, prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiției s-a stabilit că «1. Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel ... se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (...) 4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente». Prin Ordinul nr. 435/C/07.02.2022 emis de ministrul justiției, judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Craiova (între care și intimatul-reclamant A., judecător încadrat la acea dată la Judecătoria Târgu-Jiu) le-au fost stabilite indemnizații de încadrare potrivit tabelului prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 în Anexa V, Capitolul I, lit. A), fiindu-le acordate diferite sume de bani cu titlu de sporuri pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, respectiv pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității. Înalta Curte mai reține că premisa esențială a emiterii ordinului MJ nr. 435/C/2022 o constituie faptul că, prin ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, ministrul justiției a recunoscut în favoarea judecătorilor ce funcționau la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor un mod de calcul al drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON. În consecință, prin recunoașterea VRS de 605,225 RON, indemnizația de încadrare brută lunară acordată acestor judecători, reiese a fi depășit nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiției să procedeze la plafonarea drepturilor salariale la valoarea menționată. Înalta Curte observă că, ulterior, prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că «Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părți integrante ale prezentului ordin». În aceste condiții, în cursul soluționării procesului, ordonatorul de credite relevant potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, anume președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a stabilit faptul că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Din moment ce ordonatorul de credite amintit a recunoscut că modul de calcul al indemnizației de încadrare acordate unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător ordinul nr. 6245/C/2021 și ordinul nr. 435/C/07.02.2022 emise de pârâtul Ministerul Justiției, în limita situației reclamantului, sunt afectate de nulitate în ceea ce privește dispoziția privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. În caz contrar, anume al menținerii validității ordinului nr. 6245/C/2021 și ordinului MJ nr. 431/C/2022, ar exista o situație de conflict în aplicarea legii, întrucât, pe de o parte, ar fi legală plafonarea indemnizației de încadrare în condițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă s-ar accepta alegațiile Ministerului Justiției, iar, pe de altă parte, dreptul salarial în discuție nu este afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în acord cu Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023. Instanța de recurs reamintește aspecte de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților, sens în care face referire exemplificativă la decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-au arătat următoarele: "69. … este necesar a se ține seama de distincția esențială dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", …. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată…. 70. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81), și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). În această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", … 71. … distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.". [s.n.] Instanța de control judiciar mai constată că intimatul-reclamant invocă în beneficiul său o hotărâre judecătorească definitivă care i-a recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON în raport de o dată certă, anume 04.08.2017, anterior efectului pretins în legătură cu art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Or, din moment ce includerea în modul de calcul al dreptului său salarial a unei VRS în cuantum de 605,225 RON profită intimatului-reclamant, în baza unei hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, începând cu o dată anterioară celei de 01.01.2018 (data intrării în vigoare a normei legale care reglementează nivelul maximal al indemnizației), plafonarea litigioasă nu poate fi reținută, date fiind considerentele deciziei ÎCCJ - RIL nr. 3/2024. În consecință, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor legale incidente, în limitele competenței jurisdicționale aparținând instanțelor judecătorești potrivit legii, reținând că în patrimoniul intimatului-reclamant există dreptul de calculare a indemnizației de încadrare în raport de o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă, iar acest drept a fost nelegal plafonat, având în vedere și actul administrativ emis pe parcursul soluționării cauzei (Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023). Printr-un alt rând de argumente, recurentul-pârât Ministerul Justiției a mai susținut că majorarea salarială de 25%, prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, a vizat exclusiv cuantumul brut al salariului de bază, iar nu și sporurile, fiind aplicabilă doar consilierilor de probațiune, iar nu întregii familii ocupaționale "Justiție", astfel că instanța de fond a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților. Aceste afirmații sunt menite să conteste dreptul intimatului-reclamant la calcularea sporurilor salariale prin raportare la indemnizația de încadrare stabilită cu luarea în considerare a VRS majorată la 605,225 RON. Or, câtă vreme potrivit dispozițiilor art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017 "sporul reprezintă un element al salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, în condițiile legii, pentru fiecare categorie de personal", este evident că orice modificare a indemnizației de încadrare, inclusiv prin utilizarea unei VRS majorate și/sau înlăturarea plafonării nivelului său, atrage după sine și recalcularea sporurilor salariale aferente. Pe de altă parte, dreptul intimatului-reclamant la recalcularea drepturilor salariale prin raportare la VRS stabilită în cuantumul stabilit conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, inclusiv sub aspectul acordării acestui beneficiu întregii familii ocupaționale "Justiție", deci și categoriei profesionale din care face parte reclamantul, a fost definitiv stabilit prin sentința civilă nr. 4/07.01.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Alba - secția I Civilă (definitivă prin decizia civilă nr. 598/17.03.2022 a Curții de Apel Alba Iulia - secția I Civilă), astfel că nu mai poate face obiectul de analiză al instanței în prezentul cadru procesual obiectiv și subiectiv. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate atât criticile recurenților-pârâți vizând modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepțiilor procesuale, cât și cele privind soluția pronunțată pe fondul cauzei, neavând aptitudinea de a conduce la reformarea hotărârii atacate. În consecință, considerând că în speță nu este incident motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondate.