Decizia nr. 1390/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, la 05.08.2013, sub nr. x/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Inspecție Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat: - anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 15/30.01.2013, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; - anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/28.10.2011, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.10.2011 încheiat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, acte prin care s-a stabilit în sarcina de plată a reclamantei suma totală de 3.815.978 RON, reprezentând TVA; - anularea sumei totale de 3.815.978 RON, reprezentând T.V.A stabilită suplimentar și, pe cale de consecință, recunoașterea dreptului de deducere a următoarelor sume: a) suma de 3.124.999 RON, reprezentând T.V.A aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate de către A., drept exercitat prin decontul de T.V.A nr. x din data de 25 octombrie 2010, cu opțiune de rambursare; b) suma de 690.979 RON, reprezentând T.V.A corespunzătoare achizițiilor de bunuri și servicii efectuate de către A., drept exercitat prin decontul de TVA nr. x din data de 26 aprilie 2011, cu opțiune de rambursare; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată (inclusiv onorariu de avocat, onorarii consultanță de specialitate, etc.).

Soluțiile pronunțate în primul ciclu procesual 2.1. Curtea de Apel București - secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2546 din 12 octombrie 2015, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. 2.2. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2488 din 14.05.2019, a admis recursul reclamantei, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut faptul că instanța de fond nu a motivat decât formal soluția pronunțată, în condițiile în care prin considerentele sentinței nu se răspunde argumentelor esențiale expuse în apărare de autoritățile fiscale, iar raționamentul prezentat este lipsit, în cea mai mare parte, de indicarea unor temeiuri de drept. Totodată, judecătorul fondului cauzei, deși a încuviințat administrarea probei cu expertiză contabilă, nu a ținut seama de conținutul acesteia și nici nu a prezentat motivele pentru care a procedat la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză.

Soluția instanței de fond pronunțată în al doilea ciclu procesual 3.1. Curtea de Apel București - secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 942 din 25.05.2023: - a respins excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, ca nefondată; - a admis în parte acțiunea reclamantei A.; - a anulat în parte Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 15/30.01.2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/28.10.2011, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.10.2011, toate emise de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în privința următoarelor sume de plată și a accesoriilor aferente: - 430 RON - TVA aferentă facturii nr. x/02.11.2009 emisă de B.; - 20.116 RON - TVA aferentă facturii x/30.03.2009 emisă de C. S.R.L.; - 175.790 RON - TVA; - 492.238 RON - TVA aferentă facturii nr. x/01.07.2008; - a respins restul pretențiilor reclamantei, ca neîntemeiate; - a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 3350 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței au declarat recurs toate părțile litigante. 4.1. Recurenta-reclamantă D. (fostă A.) a solicitat: - în principal: casarea parțială a sentinței atacate, în ceea ce privește suma de 3.127.404 RON, reprezentând TVA, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere că aceasta, cu încălcarea limitelor rejudecării, nu a stabilit faptele deduse judecății și nu a analizat probatoriul administrat în speță; - în subsidiar: casarea parțială a sentinței atacate, în ceea ce privește suma anterior menționată și, în urma rejudecării, admiterea acțiunii, anularea în tot a actelor contestate prin care s-a stabilit în sarcina sa de plată suma totală de 3.815.978 RON, reprezentând TVA și, în consecință, recunoașterea dreptului societății de deducere a sumei mai sus menționate și exonerarea de la plata acesteia; cu obligarea autorităților fiscale pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Partea și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar criticile de nelegalitate subsumate acestor motive de casare au fost prezentate la dosar. 4.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (în prezent, Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor) a solicitat casarea în parte a hotărârii instanței de fond, iar, în rejudecare respingerea acțiunea reclamantei în totalitate, ca neîntemeiată. Partea și-a fondat calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar criticile de nelegalitate subsumate acestor motive de casare au fost prezentate la filele x 4.3. Recurenta-pârâtă Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București a solicitat casarea în parte a hotărârii instanței de fond, iar, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei în totalitate, ca neîntemeiată. Partea și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar criticile de nelegalitate subsumate acestor motive de casare au fost prezentate la filele x.

Apărările formulate în cauză 5.1. Recurenta-reclamantă D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de autoritățile fiscale ca nefondate, pentru apărările prezentate la filele x. 5.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca nefondat, pentru argumentele arătate la filele133-146.

Soluția instanței de recurs Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că, dată fiind multitudinea criticilor de nelegalitate subsumate motivelor de casare anterior enunțate și aspectelor supuse verificării în prezenta cauză, pentru coerența și omogenitatea expunerii, analiza și soluția instanței de control judiciar se va realiza și însera deopotrivă în cadrul acestei secțiuni, în mod succesiv, corespunzător fiecăreia dintre categoriile de sume, respectiv de probleme juridice cuprinse în cererea de chemare judecată și în actele administrative fiscale atacate. Judecătorul fondului a prezentat în mod corect cadrul normativ aplicabil în materia TVA-ului cu privire la sumele analizate, în perioada supusă verificării, precum și jurisprudența CJUE incidentă motiv pentru care nu se va mai proceda la reluarea prezentării acestora în decizia de față. 6.1. Considerații generale Așa cum s-a precizat la pct. 1 din decizia de față, recurenta-reclamantă D. (fostă A.) a solicitat instanței de contencios administrativ: - anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 15/30.01.2013, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; - anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/28.10.2011, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.10.2011 încheiat de către Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București, acte prin care s-a stabilit în sarcina de plată a reclamantei suma totală de 3.815.978 RON, reprezentând TVA; - anularea sumei totale de 3.815.978 RON, reprezentând T.V.A stabilită suplimentar și, pe cale de consecință, recunoașterea dreptului de deducere a următoarelor sume: a) suma de 3.124.999 RON, reprezentând T.V.A aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate de către A., drept exercitat prin decontul de T.V.A nr. x din data de 25 octombrie 2010, cu opțiune de rambursare; b) suma de 690.979 RON reprezentând T.V.A corespunzătoare achizițiilor de bunuri și servicii efectuate de către A., drept exercitat prin decontul de TVA nr. x din data de 26 aprilie 2011, cu opțiune de rambursare; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată (inclusiv onorariu de avocat, onorarii consultanță de specialitate, etc.). După cum s-a menționat la pct. 3 al prezentei decizii, în fond după casare, prima instanță: - a respins excepția lipsei de interes a reclamantei A. formularea acțiunii, ca nefondată; - a admis în parte acțiunea reclamantei; - a anulat în parte Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 15/30.01.2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/28.10.2011, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.10.2011, toate emise de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în privința următoarelor sume de plată și a accesoriilor aferente: - 430 RON - TVA aferentă facturii nr. x/02.11.2009 emisă de B.; - 20.116 RON - TVA aferentă facturii x/30.03.2009 emisă de C. S.R.L.; - 175.790 RON - TVA; - 492.238 RON - TVA aferentă facturii nr. x/01.07.2008; - a respins restul pretențiilor reclamantei, ca neîntemeiate; - a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 3350 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert. Analizând criticile formulate în cadrul memoriilor de recurs, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., dar și apărările din cadrul întâmpinării și notelor scrise depuse la dosar, prin prisma cadrului normativ aplicabil și probatoriului administrat în cauză, instanța de control judiciar constată următoarele: 6.2. Referitor la recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală (în prezent, Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor) 6.2.1. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Recurenta-pârâtă susține, în esență, faptul că sentința contestată nu este corespunzător motivată, deoarece prima instanță și-a fundamentat soluția pronunțată în cauză doar pe concluziile raportului de expertiză depus la dosar, fără să țină seama de apărările și probele sale. Motivul de recurs este nefondat. Potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Ipotezele legale în care se poate reține nemotivarea unei hotărâri judecătorești, conform motivului de casare analizat, sunt: existența contrarietății între considerentele hotărârii, contrarietatea evidentă între dispozitiv și considerente, omisiunea motivării soluției din dispozitiv, precum și prezentarea în exclusivitate a unor motive străine de natura pricinii. În urma verificării conținutului hotărârii recurate, instanța de control judiciar apreciază că niciuna dintre ipotezele legale subsumate motivului de casare analizat nu se regăsesc în cauza de față. Prima instanță a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, sentința nu cuprinde considerente contradictorii, nu există contradicții între considerentele reținute în aceasta și soluția pronunțată care să conducă la concluzia că nu se poate analiza raționamentul logico-juridic în baza căruia a fost pronunțată. În concret, partea face referire la nemotivarea soluției atacate în privința admiterii acțiunii și anulării actelor contestate în cauză pentru TVA în cuantum total de 688.574 RON, în contextul în care argumentația primei instanțe s-a raportat la concluziile raportului de expertiză administrat în cauză. Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat în mod exhaustiv întregul probatoriu existent la dosar prin raportare la cadrul normativ aplicabil, dar și la dezlegările din jurisprudența europeană. Sumarizând, se poate afirma faptul că hotărârea judecătorească analizată răspunde cerințelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în contextul în care, în cuprinsul acesteia se regăsesc prezentate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și arătarea argumentelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au respins cererile părților. Cu alte cuvinte, instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de nelegalitate ale actelor administrativ-fiscale deduse judecății invocate de societatea recurentă prin acțiunea pendinte. 6.2.2. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") 6.2.2.1. Critica referitoare la nelegalitatea sentinței recurate în privința respingerii excepției lipsei de interes în contestarea sumei de 996.295 RON Recurenta-reclamantă a fost supusă unei inspecții fiscale având ca obiect verificarea TVA de rambursat pentru perioada 11.07.2007 -31.03.2011, ca efect al depunerii de către aceasta a deconturilor de TVA. În urma verificării fiscale, a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.10.2011 și, pe baza acestuia, Decizia de impunere nr. x/28.10.2011, prin care s-a stabilit în sarcina de plată a recurentei-reclamante TVA în sumă totală de 3.815.978 RON. Partea a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală anterior arătate, iar prin Decizia nr. 15/30.01.2013, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a desființat în parte Decizia de impunere nr. x/28.10.2011 pentru suma totală de 996.295 RON, reprezentând T.V.A și a respins, ca neîntemeiată, contestația pentru suma totală de 2.819.683 RON, reprezentând T.V.A. Recurenta-pârâtă a invocat excepția lipsei de interes în contestarea sumei de 996.295 RON, în condițiile în care această obligație fiscală a fost anulată prin decizia de soluționare a contestației administrative. Prima instanță a respins excepția în discuție, cu motivarea că societatea recurentă are interes să obțină anularea Deciziei de impunere nr. x/28.10.2011 în privința acestei sume, deoarece organele de inspecție fiscală vor încheia un nou act administrativ-fiscal care va avea în vedere considerentele deciziei de soluționare a contestației administrative, în raport de prevederile art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Recurenta-pârâtă consideră că norma legală anterior enunțată nu poate justifica interesul societății recurente de a obține anularea actelor deduse judecății în privința acestei sume, partea nefiind vătămată, în sensul prevederilor art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Critica recurentei este nefondată. Prin acțiunea în contencios administrativ de față, recurenta-reclamantă a invocat critici de nelegalitate de ordin procedural în privința Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 15/30.01.2013, inclusiv în legătură cu soluția de desființare parțială a Deciziei de impunere nr. x/28.10.2011 pentru suma totală de 996.295 RON, reprezentând T.V.A. Ca atare, societatea recurentă, contrar susținerilor recurentei-pârâte, justifică interesul în contestarea acestei măsuri administrative, vătămarea sa fiind generată de dispoziția de refacerea a inspecției fiscale în legătură cu operațiunile comerciale care au condus la impunerea acestei sume. Din relațiile depuse la dosar, rezultă faptul că organele fiscale au procedat la reluarea inspecției fiscale, însă aceasta fost suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei de față, în temeiul prevederilor art. 127 alin. (4) Codul de procedură fiscalălă. În consecință, în raport de aspectele anterior prezentate, recurenta-reclamantă justifică interes în contestarea măsurii administrative analizate, întrucât probează îndeplinirea condițiilor impuse de prevederile art. 32 alin. (1) și art. 33 C. proc. civ. 6.2.2.2. Critica referitoare la nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește TVA suplimentar în cuantum de 492.238 RON, aferent achiziției stocului de marfă de la E. La data de 10.07.2008, recurenta-reclamantă a achiziționat stocul de marfă de la furnizorul E.., persoană juridică nerezidentă înregistrată în scopuri de TVA în România, în perioada 23.02.2007 - 01.11.2009, având codul de TVA RO x. Pentru această tranzacție a fost emisă factura nr. x din 10.07.2008, în valoare totală de 1.680.350,32 euro, din care 138.744,52 euro TVA, având ca obiect "transferul stocului în consignație în România". Organul de inspecție fiscală nu a acceptat la deducere TVA aferentă facturii în discuție, întrucât a apreciat faptul că aceasta nu a fost emisă în conformitate cu prevederile art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (Codul fiscal, în continuare), în condițiile în care aceasta nu a fost depusă în original, lipsesc mențiunile referitoare la denumirea și adresa furnizorului, denumirea și cantitatea bunurilor livrate, baza de impozitare a bunurilor pentru fiecare cotă, nu a fost prezentat contractul încheiat între cei doi parteneri comerciali, lipsește documentul de transport, certificatul de conformitate și calitate a produselor în original. Prima instanță a considerat că aceste cerințe impuse de organul de inspecție fiscală sunt excesive și nu pot conduce la nerespectarea principiului neutralității în materie de TVA, societatea recurentă dovedind îndeplinirea condițiilor de formă și de fond pentru acordarea dreptului de deducere a TVA. Recurenta-pârâtă a arătat faptul că organele fiscale nu au luat în considerare documentul intitulat "România F." pentru determinarea stării de fapt fiscale, întrucât, din cuprinsul acestui document, organele de inspecție fiscală nu au putut identifica produsele comercializate de A., prin reprezentantul fiscal G., respectiv pentru care societatea să dețină autorizație de comercializare pe piață. În plus de aceasta, societatea recurentă nu a prezentat documente care să probeze faptul că produsele din stocul aflat în depozitul Tamisa, și pentru care societatea invocă faptul că sunt cele achiziționate de la E., conform facturii în cauză, se regăsesc în vreun fel în facturi de livrări emise de A., prin reprezentantul fiscal, către diverși clienți din România. Operațiunea efectuată de societatea recurentă trebuie analizată prin prisma contractului, pentru a se putea face corelația dintre factura nr. x/10.07.2008 emisă de societatea E. și documentul denumit "România -Consignment stock report received from H. - July 9, 2008", în baza cărora A., reprezentant fiscal S.C. G. S.R.L., și-a exercitat dreptul de deducere a TVA. Critica recurentei este nefondată. Din perspectiva TVA, sunt incidente dispozițiile art. 145 alin. (2) din vechiul Codul fiscal, potrivit cărora: "Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile." Condițiile pentru exercitarea dreptului de deducere sunt cele reglementate la art. 146 alin. (1) lit. a) din vechiul Codul fiscal, după cum urmează: "pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din vechiul Codul fiscal. Potrivit prevederilor art. 151 2 din vechiul Codul fiscal: "(1) Beneficiarul este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei, în situația în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul, conform art. 150 alin. (1), dacă factura prevăzută la art. 155 alin. (19): a) nu este emisă; b) cuprinde date incorecte/incomplete în ceea ce privește una dintre următoarele informații: denumirea/numele, adresa, codul de înregistrare în scopuri de TVA al părților contractante, denumirea sau cantitatea bunurilor livrate ori serviciilor prestate, elementele necesare calculării bazei de impozitare; c) nu menționează valoarea taxei sau o menționează incorect. (2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), dacă beneficiarul dovedește achitarea taxei către persoana obligată la plata taxei, nu mai este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei." Factura analizată cuprinde toate elementele de identificare ale beneficiarului A. și ale reprezentantului fiscal desemnat I. S.R.L., precum și denumirea furnizorului E. și codul de înregistrare în scopuri de TVA în România ale acestuia, însă nu este menționată adresa furnizorului, respectiv domiciliul fiscal în România. Cu toate acestea, omisiunea anterior arătată nu poate determina negarea dreptului de deducere a TVA, în raport de principiul neutralității fiscale. Relevant este și faptul că recurenta-reclamantă a achitat contravaloarea stocului de marfă, inclusiv TVA către E., după cum rezultă din ordinul de plată din data de 14.08.2008 care confirmă transferul sumei de 1.680.350,32 euro către aceasta din urmă. Componența bunurilor care compun stocul de marfă, achiziționate în baza facturii aflate în discuție, rezultă din Anexa "România F." din depozitul Tamisa. Acest stoc de marfă a fost confirmat de dl. H. la data de 09.07.2008 prin email . În documentul anterior a arătat este detaliată componența stocului de produse achiziționate (medicamente), respectiv denumirea, codul, cantitatea, prețul unitar, data expirării bunurilor. Valoarea acestui stoc este de 1.541.605,80 euro, valoare care corespunde bazei de impozitare a bunurilor din factura analizată . În cadrul expertizei efectuate în cauză, au fost analizate facturile de livrări ale recurentei-reclamante către clienții săi din România pentru bunurile existente în acest stoc și a fost stabilită transabilitatea produselor farmaceutice. Prin urmare, produsele prezentate F. stau la baza facturii emise de E. și au fost achiziționate în scopul operațiunilor taxabile din punct de vedere al TVA efectuate de A. pe teritoriul României. Factura analizată împreună cu anexele sale cuprinde toate elementele necesare pentru identificarea persoanei care a întocmit-o, respectiv E., înregistrată în scopuri de TVA în România, precum și pentru identificarea naturii bunurilor livrate. Pe cale de consecință, în mod justificat instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru deducerea TVA. 6.2.2.3. Critica referitoare la nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește TVA în sumă de 20.116 RON aferentă facturii nr. x din 30.03.2009 emise de C. Recurenta-pârâtă a arătat faptul că societatea recurentă nu putea să înregistreze în jurnalul de cumpărări - achiziții și să deducă TVA pentru suma de 20.116 RON, înscrisă în factura nr. x din 30.03.2009 emisă de C., întrucât nu deținea factura în original. Partea apreciază că soluția primei instanțe încalcă prevederile art. 146 lit. a) din din vechiul Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și pct. 46 alin. (1), Titlul VI, din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal Critica recurentei este nefondată. Recurenta-reclamantă a prezentat factura nr. x din 30.03.2009 "în duplicat", ce poartă semnătura și ștampila furnizorului emitent pentru confirmare, iar nu "duplicat" după factura nr. x din 30.03.2009 emisă de C., după cum în mod eronat s-a reținut de către autoritățile fiscale. Așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, recurenta- reclamantă a înregistrat în jurnalul de cumpărări - achiziții din luna martie 2009 factura în sumă totală de 125.989,44 RON, din care TVA în sumă de 20.116 RON emisă de C., iar la rubrica "nr. factură" a fost redactat nr. x din 30.03.2009 în mod eronat. În realitate, recurenta-reclamantă a înregistrat o singură dată factura în valoare de 125.989,44 RON, din care TVA în sumă de 20.116 RON. Factura nr. x din 30.03.2009 emisă de C., prezentată în "duplicat", respectă cerințele impuse de prevederile art. 155 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, motiv pentru care în mod corect prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea dreptului de deducere aferent sumei aflate în discuție. 6.2.2.4. Critica referitoare la nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește TVA în sumă de 175.790 RON aferentă facturilor care conțin date privind codul de înregistrare fiscală/adresă incorecte În urma verificării, organele de inspecție fiscală au constatat că recurenta-reclamantă A. Elveția, înregistrată în scopuri de T.V.A. în România, prin reprezentant fiscal S.C. G. S.R.L., și-a exercitat în mod eronat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă totală de 175.790 RON din facturi fiscale emise de diverși furnizori care nu conțin informațiile corecte și complete prevăzute la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, respectiv denumire/adresă/cod de înregistrare fiscală. Având în vedere faptul că nu au fost respectate prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) din vechiul Codul fiscal, și, până la finalizarea inspecției fiscale, societatea recurentă nu a procedat la corectarea informațiilor înscrise în facturi, conform prevederilor art. 159 alin. (1) lit. b) din același act normativ și pct. 81.1 alin. (3) titlul VI din Normele metodologice de aplicare a Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele de inspecție fiscală nu au acordat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă totală de 175.790 RON. Prin contestația administrativă formulată, societatea recurentă a menționat faptul că facturile respective au fost corectate de către furnizori pe parcursul inspecției fiscale, conform actelor anexate în susținerea contestației. Prin decizia de soluționare a contestației administrative, DGSC a reținut faptul că societatea recurentă a depus în susținerea contestației facturi tipărite emise de furnizorii S.C. J. S.R.L, S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L, S.C. Ami S.R.L., S.C. M. S.R.L, S.C J. S.R.L, S.C. N. S.R.L. și S.C. O. S.A., în original, ce au fost corectate cu pastă de culoare albastră prin tăiere cu o linie a codului de înregistrare greșit și înscrierea lângă acesta a codului de înregistrare corect, facturi ce poartă amprenta ștampilei furnizorului în original și semnătura celui care a efectuat corectarea. DGSC a considerat că facturile anexate de societate în susținerea contestației administrativ-fiscale nu constituie documente justificative, potrivit legii, prin care societatea contestatară să poată beneficia de exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă totală de 175.790 RON, înscrisă în facturile emise de furnizorii mai sus menționați, având în vedere că societățile emitente aveau obligația să corecteze facturile care conțineau informații incorecte, conform dispozițiilor art. 159 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Prima instanță a infirmat soluția autorităților fiscale, cu motivarea că, într-adevăr, facturile în discuție nu respectă dispozițiile anterior nominalizate, însă, în raport de împrejurarea că societatea a probat îndeplinirea condițiilor de fond, în aplicarea principiului neutralității fiscale, dreptul de deducere pentru suma litigioasă trebuia recunoscut în favoarea societății recurente, așa cum s-a statuat și în jurisprudența CJUE (C-465/03 Kretztechnik AG). Recurenta-pârâtă ANAF critică soluția primei instanțe și susține faptul că și în situația în care completarea facturilor cu denumire/adresă/cod de înregistrare fiscală reprezintă un aspect de natură formală și nu unul de substanță a tranzacțiilor respective, legiuitorul a prevăzut că fiecare persoană impozabilă la momentul efectuării unei operațiuni economice are obligația să se identifice cu denumire/adresă/cod de înregistrare fiscală. Neînscrierea pe facturi a acestor informații obligatorii, potrivit prevederilor art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, conduce la sancționarea persoanei impozabile, chiar dacă operațiunea economică a avut loc și este pe deplin justificată. Critica recurentei este nefondată. Principiul neutralității fiscale în materie de TVA impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile. Ca atare, este legală argumentația primei instanțe în sensul că recurentei-reclamante nu îi poate fi refuzat dreptul de deducere al TVA, deoarece sediul furnizorului sau codul de înregistrare în scopuri de TVA al acestuia cuprind erori, atât timp cât factura este întocmită în conformitate cu cerințele legii. Reperele jurisprudențiale ale CJUE avute în vedere în sentința recurată confirmă raționamentul primei instanțe în sensul că, din perspectiva TVA, prestările de servicii/livrările de bunuri ce au avut loc între recurenta-reclamantă și furnizorii săi nu sunt susceptibile de fraudă, astfel încât să determine înlăturarea de la aplicare a principiului neutralității fiscale. 6.2.2.5. Critica referitoare la nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește TVA în sumă de 430 RON aferentă facturii nr. x/02.11.2009 emisă de B. Recurenta-pârâtă ANAF critică soluția primei instanțe și susține faptul că societatea recurentă nu deține factura anterior nominalizată pentru a beneficia de deducerea TVA, după cum impun prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Critica recurentei este nefondată. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, așa cum se menționează în raportul de expertiză contabil-fiscal depus la dosar, societatea recurentă a prezentat factura nr. x/02.11.2009 emisă de B. pentru achiziția de cărți de specialitate în sumă de 1.111 euro (4.772 RON), iar aceasta îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege pentru deducerea TVA-ului în cuantum de 430 RON, înregistrat prin mecanismul taxării inverse în decontul de TVA din luna noiembrie 2009. 6.2.2.6. Critica referitoare la nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește obligarea recurentei-pârâte ANAF la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-reclamantă Partea susține că a fost obligată în mod eronat la plata sumei de 3.350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Critica recurentei-pârâte este nefondată, deoarece aceasta se află în culpă procesuală în ceea ce privește debitele pentru care acțiunea recurentei-reclamante a fost admisă. 6.3. Referitor la recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București Recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe în ceea ce privește deductibilitatea TVA pentru sumele de 492.238 RON, 20.116 RON, 175.790 RON, argumentele juridice fiind comune cu cele exprimate de recurenta-pârâtă ANAF. Pe cale de consecință, pentru motivele expuse la punctele anterioare, instanța de control judiciar apreciază că recursul este nefondat. 6.4. Referitor la recursul promovat de D. (fostă A.) 6.4.1. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") Recurenta-reclamantă arată faptul că, în ceea ce privește soluția dispusă asupra TVA-ului în cuantum de 996.295 RON, aferent soluției de desființare dispusă prin Decizia de soluționare a contestației administrative, sentința recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București cu încălcarea dispozițiilor art. 500-502 C. proc. civ., încălcare ce atrage sancțiunea nulității unei astfel de hotărâri. În opinia sa, în raport de faptul că sentința nr. 2546/2015 a fost casată în integralitate, precum și în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 264 C. proc. civ., coroborate cu considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de trimitere era obligată să stabilească cu exactitate starea de fapt dedusă judecății prin analizarea probatoriului administrat în cauză. Cu toate acestea, contrar limitelor învestirii, în ceea ce privește raționamentul Curții de Apel București privind TVA-ul în cuantum de 996.295 RON, aceasta s-a limitat la constatarea legalității soluției de desființare, fără a examina starea de fapt dedusă judecății, respectiv susținerea recurentei-reclamante în sensul că TVA-ul este deductibil, raportat la înscrisurile doveditoare depuse la dosar, coroborat cu concluziile raportului de expertiză, sens în care s-ar fi impus anularea integrală a deciziei de impunere contestate. Motivul de recurs este nefondat. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil. Conform dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.: "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (4) în cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege." Prin Decizia nr. 15/30.01.2013, ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a desființat în parte Decizia de impunere nr. x/28.10.2011 pentru suma totală de 996.295 RON și a stabilit în sarcina organelor de inspecție fiscală obligația de a proceda la o nouă verificare a perioadelor fiscale analizate, după cum se va arăta în cele ce succed. a) În ceea ce privește suma de 206.142 RON, reprezentând TVA înscrisă în facturile de achiziții efectuate înainte de înregistrarea în scopuri de TVA a reprezentantului fiscal, organele de inspecție fiscală urmau să stabilească situația de fapt reală și să efectueze încadrarea corectă a operațiunilor ținând cont de prevederile legale în materie, de argumentele aduse de societatea recurentă și de considerentele expuse în decizia de soluționare a contestației administrativ-fiscale. b) În legătură cu suma de 38.230 RON, reprezentând TVA aferentă serviciilor de închiriere achiziționate și puse la dispoziție în mod gratuit domnului P., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a menționat că situația de fapt nu este clarificată, întrucât din cuprinsul deciziei de impunere nu rezultă dacă organele de inspecție fiscală au analizat calitatea persoanei anterior nominalizate în cadrul societății. c) În ceea ce privește suma de 197.044 RON, reprezentând: - 181.522 RON - TVA aferentă facturilor constatate lipsă, facturi pe care recurenta-reclamantă le-a anexat în original sau în duplicat, organul de soluționare a contestației administrative a apreciat că nu se poate pronunța asupra deductibilității sau nedeductibilității TVA-ului câtă vreme aceste facturi au fost prezentate în faza de contestare administrativă; - 15.519 RON - TVA aferentă facturilor corectate de recurenta-reclamantă; Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a considerat că organele de inspecție fiscală urma să stabilească dacă societatea recurentă a procedat la corectarea facturilor cu respectarea prevederilor legale și, în caz afirmativ, să efectueze analiza fiecărei facturi pentru a se putea stabili dacă partea are dreptul de a beneficia de deducerea TVA-ului. d) În legătură cu suma de 539.193 RON, reprezentând TVA aferentă facturilor privind costurile cu serviciile de restaurant, serviciile de catering, serviciile de cazare, serviciile de transport, serviciile de pachete turistice, taxe de participare, conferințe, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a menționat faptul că organele de inspecție fiscală nu au analizat operațiunile realizate de societatea recurentă în întregul lor, fără a lua în considerare toate aspectele legate de achizițiile de masă servită, servicii de restaurant, servicii de catering care sunt puse în mod gratuit la dispoziția unor persoane care nu au calitatea de salariați ai societății, ci s-au raportat doar la o parte dintre temeiurile de drept existente; ca atare, nu rezultă dacă organele de inspecție fiscală, la stabilirea caracterului nedeductibil al taxei pe valoarea adăugată, au verificat îndeplinirea tuturor condițiilor cumulative și obligatorii impuse de legea fiscală, precum și necesitatea efectuării acestor achiziții de servicii, justificarea cu documente a prestării efective a serviciilor și dacă că aceste achiziții de servicii au fost efectuate în scopul realizării de operațiuni taxabile. e) În legătură cu suma de 15.686, reprezentând TVA aferentă facturilor de prestări servicii emise de S.C Q., S.C R. S.R.L. și S.C S. S.A., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a stabilit necesitatea reevaluării probatoriului prezentat de recurenta-reclamantă, în scopul stabilirii corecte a situației de fapt și de drept. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prin decizia nr. 2488 din 14.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nu a casat sentința recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu indicația ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra deductibilității TVA-ului în privința sumelor anterior nominalizate. În realitate, instanța de recurs a avut în vedere faptul că instanța de fond a înlăturat nemotivat concluziile raportului de expertiză contabilă-financiară administrat în cauză, împrejurare în raport cu care nu a putut stabili în concret starea fiscală reală a recurentei-reclamante. În raport cu dispozițiile art. 7 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 94 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură Fiscală (citate de prima instanță), organul de inspecție fiscală are obligația legală să stabilească situația fiscală a contribuabilului verificat pe baza înscrisurilor prezentate, să realizeze încadrarea juridică a operațiunilor analizate și să dispună măsuri pentru prevenirea și combaterea abaterilor de la prevederile legislației fiscale. Or, după cum s-a arătat anterior, organul de soluționare a contestației administrativ-fiscale a reținut în motivarea deciziei emise faptul că situația fiscală a recurentei-reclamante cu privire la cele 5 sume litigioase nu a fost corect și complet stabilită de organul de inspecție fiscală. În speța de față, soluția de desființare a actului de impunere contestat cu privire la sumele litigioase mai sus arătate, cu obligația refacerii inspecției fiscale, este legală în raport de împrejurarea că organul de inspecție fiscală are îndatoririle anterior nominalizate. În consecință, având în vedere argumentele juridice ce preced, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv ignorarea dispozițiilor instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate de către instanța de trimitere. 6.4.2. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă arată faptul că sentința atacată este nemotivată în privința sumei de 996.295 RON, în contextul în care instanța de rejudecare: - nu a prezentat argumentele pentru care a respins concluziile raportului de expertiză administrat în cauză și nu a ținut seama de înscrisurile existentei la dosar, în analizarea deductibilității sumei mai sus indicate; - nu a realizat un raționament juridic care să evidențieze dacă condițiile pentru deductibilitatea TVA-ului în cuantum de 996.295 RON sunt îndeplinite, cu toate că o astfel de analiză conducea la anularea deciziei de soluționare a contestației administrative. Motivul de recurs este nefondat, având în vedere argumentele expuse la pct. 6.4.1 din prezenta decizie. Cu ocazia reînvestirii, instanța de trimitere nu se putea pronunța pentru prima oară asupra deductibilității sumei litigioase, respectiv fără ca, în prealabil, organul de inspecție fiscală să-și îndeplinească obligațiile legale, mai precis să stabilească situația fiscală a recurentei-reclamante și deductibilitatea cheltuielilor în privința operațiunilor comerciale aflate în discuție. 6.4.3. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține faptul că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 145, art. 146 și art. 155 alin. (5) din vechiul Codul fiscal în considerarea nedeductibilității TVA-ului în cuantum de 3.127.404 RON impus suplimentar în mod nelegal prin actele administrativ-fiscale contestate. 6.4.3.1. Partea arată faptul că, pentru suma de 996.295 RON, instanța de rejudecare în mod nelegal a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru deductibilitatea TVA-ului, dat fiind că nu a procedat la analizarea substanței acestor tranzacții. Critica recurentei este nefondată. În raport de motivele prezentate la punctele anterioare ale deciziei de față, instanța de trimitere nu trebuia să se învestească cu analizarea deductibilității TVA-ului în privința sumei aflate în discuție. 6.4.3.2. Critica referitoare la nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește TVA în sumă de 907.594 RON În legătură cu suma anterior menționată, organele de inspecție fiscală au constatat că A. Elveția a dedus taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor de autoturisme x (de la furnizorii S.C. K. S.R.L, S.C. C. S.R.L), precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor de piese auto, servicii reparații auto, combustibil. La solicitarea organelor de inspecție fiscală privind prezentarea documentelor justificative aferente utilizării acestor autoturisme în scopul operațiunilor sale taxabile, societatea recurentă a menționat faptul că nu a fost implementată o procedură cu privire la justificarea utilizării acestor autoturisme și a pus la dispoziția acestora situația cu autovehiculele deținute de societate și numele persoanei care folosește autoturismul respectiv, însă fără să prezinte și alte documente justificative, cu ar fi: procesul-verbal de predare-primire a autovehiculului către salariat, foaia de parcurs întocmită pentru autovehiculul respectiv, fișa de activitate zilnică pentru fiecare autoturism din care să rezulte itinerariul kilometrilor parcurși, consumul de combustibil, persoana care a condus autovehiculul, ordinul de deplasare/delegație cu numele/prenumele, funcția persoanei delegate, scopul, destinația și durata deplasării, ora sosirii și plecării, ștampila unității, decont de cheltuieli, conform prevederilor Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1850/2004 și Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 3512/2008. Prima instanță a reținut că recurenta-reclamantă nu a probat faptul că utilizarea autoturismelor a fost făcută în scopul operațiunilor sale taxabile, aceasta fiind condiția de fond pentru deductibilitatea cheltuielilor cu achiziția și utilizarea acestora. Cu toate că expertul desemnat în cauză face trimitere la o procedură internă a recurentei-reclamante, acest document nu a fost menționat de către parte și nici nu a fost depus la dosarul cauzei în probațiune. Recurenta-reclamantă arată faptul că soluția instanței de fond trebuia să aibă în vedere documentele furnizate de aceasta, precum și concluziile raportului de expertiză fiscal-contabilă depus la dosar, înscrisuri care probează realitatea prestațiilor și faptul că achizițiile respective au fost efectuate în scopul desfășurării de operațiuni impozabile. În opinia sa, îndeplinirea condiției de fond pentru deductibilitatea TVA-ului rezultă cu evidență și din specificul activității desfășurate de societate, respectiv promovarea și comercializarea produselor medicamentoase. Partea apreciază că prima instanță, cu încălcarea prevederilor art. 146 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, a considerat a fi necesare documente suplimentare pentru dovedirea caracterului deductibil al TVA-ului, cu toate că prezentarea facturilor este suficientă pentru a dovedi achiziția serviciilor analizate. Critica recurentei este nefondată. În primul rând, în pofida susținerilor recurentei, în speța de față nu s-a contestat condiția de formă pentru deductibilitatea TVA-ului în sumă de 907.594 RON. În al doilea rând, divergența dintre părți nu a vizat realitatea prestațiilor, ci îndeplinirea condiției de fond referitoare la faptul că achizițiile de autoturisme și accesoriile acestora au avut loc în folosul operațiunilor taxabile ale societății recurente. Atât autoritățile fiscale cât și prima instanță au considerat că bunurile au fost puse la dispoziția angajaților societății recurente cu titlu gratuit, iar serviciile au fost prestate în mod gratuit pentru uzul personal al angajaților săi. Instanța de control judiciar reține, la rândul său, faptul că probatoriul administrat în cauză nu a fost în măsură să demonstreze îndeplinirea condiției de fond pentru deductibilitatea TVA-ului aflat în discuție. Recurenta-reclamantă nu a contestat motivarea primei instanțe potrivit căreia lipsește documentul care materializează procedura internă a părții în legătură cu utilizarea flotei de autoturisme folosită de reprezentanța din România și nici nu l-a propus ca probă nouă în recurs. În atare situație, devin incidente prevederile art. 128 alin. (4) lit. a) și b) și art. 129 alin. (4) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (în vigoare în perioada de referință). 6.4.3.3. Critica referitoare la nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește TVA în sumă de 1.057.431 RON Recurenta-reclamantă susține faptul că suma totală anterior nominalizată este compusă din: a) TVA de 608.901 RON, aferentă achizițiilor de bunuri acordate gratuit altor persoane; b) TVA de 438.323 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor și serviciilor achiziționate pentru promovarea produselor T.; c) TVA de 10.207 RON, aferentă achiziției de bunuri. Partea arată că instanța de rejudecare a apreciat în mod nelegal că nu sunt îndeplinite condițiile pentru deductibilitatea TVA. Totodată, în subsidiar, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs să valideze concluziile raportului de expertiză depus la dosar care confirmă TVA deductibil în cuantum de 618.832 RON, din totalul reclamat de 1.057.431 RON. Societatea recurentă susține faptul că, deși prima instanță a avut în vedere obiectul său principal de activitate, în mod nelegal a negat îndeplinirea condiției de fond pentru deductibilitatea TVA-ului disputat, din moment ce toate aceste costuri sunt asumate întocmai pentru a putea desfășura operațiuni taxabile, activitatea sa neputând fi realizată în absența promovării produselor medicamentoase comercializate de aceasta în rândul profesioniștilor în domeniu. Raționamentul simplist și eronat al primei instanțe se limitează la faptul că doar cheltuielile care sunt într-o cauzalitate directă cu obiectul principal de activitate al societății și care sunt acordate direct clientului final (i.e. pacientul) pot fi asociate regimului deductibilității TVA-ului. Însă, acest raționament nu ține seama de jurisprudența CJUE (cauza C-104/12 Finanzamt Koln Nord) în care se menționează faptul că "un drept de deducere poate fi admis în favoarea persoanei impozabile chiar în absența unei legături directe și imediate între operațiunea în amonte, respectiv achiziția de servicii și operațiunea în aval care dă naștere unui drept de deducere, atunci când costul serviciilor achiziționate face parte din cheltuielile generale ale reclamantei, în calitate de persoana impozabilă, și reprezintă, totodată, elemente constitutive ale prețului bunurilor și serviciilor pe care aceasta le furnizează. De asemenea, este necesar ca aceste costuri să aibă o legătură directă și imediată cu ansamblul activității economice a persoanei impozabile." Recurenta-reclamantă arată că sunt incidente prevederile art. 128 alin. (8) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale pct. (6) alin. (13) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Partea precizează că achizițiile realizate de aceasta au avut ca scop exclusiv promovarea produselor comercializate de societate, cu atât mai mult cu cât este o practică cunoscută în domeniul farma ca promovarea produselor medicamentoase să se realizeze prin materiale promoționale (bunuri de mică valoare inscripționate cu brand-ul promovat). În acest sens, valoarea mică a bunurilor achiziționate, natura acestora, dar mai ales faptul că bunurile au fost personalizate cu numele medicamentelor promovate de societate în rândul medicilor și acordate în cadrul unor evenimente de profil (i.e. conferințe, vizite, congrese), reprezintă d