ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 251/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 19.09.2011 sub nr. dosar x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală anularea în tot a deciziei de impunere nr. x privind obligațiile suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala și a tuturor actelor subsecvente acesteia emise de către Ministerul Finanțelor Publice Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala Finanțelor Publice a Municipiului, precum și suspendarea executării deciziei de impunere nr. x.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin cererea înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București sub nr. x/23.10.2009 a solicitat rambursarea soldului sumei negative a T.V.A. în valoare de 1.598.651 RON.

În vederea soluționării cererii menționate, pârâta a efectuat o inspecție fiscală cu privire la activitatea pe care reclamanta a desfășurat-o în perioada 01.10.2004-30.09.2009, fiind întocmit raportul de inspecția fiscală din 09.02.2011, iar, subsecvent, a fost emisă decizia de impunere nr. x, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 4.497.848 RON (din care de plată a rămas suma de 2.899.197 RON), prin aceeași decizie fiind respinsă și cererea de rambursare T.V.A.

Deși a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere nr. x, pârâta nu a înțeles să soluționeze calea administrativă de atac până la data sesizării instanței.

Reclamanta a precizat că actul contestat este afectat atât de vicii de nelegalitate, cât și de netemeinicie.

Astfel, referitor la aspectele de nelegalitate, s-a arătat că inspecția fiscală și, implicit, raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere au fost efectuate sau întocmite cu nesocotirea prevederilor art. 104 Codul de procedură fiscală.

De asemenea, decizia de impunere nu respectă dispozițiile art. 87 din Codul de procedură fiscală, din cuprinsul acesteia neputând fi decelat pentru fiecare perioadă în parte valoarea debitului datorat, astfel că sancțiunea care intervine este nulitatea actului administrativ fiscal.

Relativ la aspectele de netemeinicie, reclamanta a precizat că în mod greșit a reținut pârâta că nu are dreptul la deducerea T.V.A. în cuantum de 1.598.651 RON și că datorează T.V.A suplimentar, din documentele contabile rezultând o situație de fapt contrară celor consemnate în actele contestate.

Reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x, instanța de fond luând act de această manifestare de voință prin încheierea din 25.01.2012 .

Ca urmare a faptului că, pe parcursul procesului, pârâta a soluționat contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x, reclamanta a precizat că înțelege să solicite și anularea Deciziei nr. 35/12.01.2012, prin care calea administrativă de atac a primit o dezlegare

În drept, a invocat dispozițiile următoarelor acte normative: Legea nr. 554/2004, Legea nr. 571/2003, O.G. nr. 92/2003, H.G. nr. 44/2004, H.G. nr. 1050/2004.

La 15.11.2012, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că singurul act care poate fi supus cenzurii instanței este, potrivit dispozițiilor 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, decizia emisă în urma soluționării contestației administrative.

Relativ la cererea de suspendare a executării, pârâta a arătat că nu sunt întrunite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în urma modificării cererii de chemare în judecată, în sensul precizării că se contestă și Decizia nr. 35/12.01.2012, prin care s-a soluționat contestația administrativă îndreptată împotriva Deciziei de impunere nr. x, a depus o nouă întâmpinare prin care a precizat că nu mai susține excepția inadmisibilității acțiunii.

În ceea ce privește fondul raportului litigios, pârâta a precizat că durata inspecției fiscale a respectat prevederile art. 70 alin. (2) și ale art. 104 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, fiind desfășurată în perioada 21.01.2010-27.05.2010. De asemenea, pârâta a susținut că nu pot fi reținute criticile reclamantei referitoare la condițiile de formă ale actelor administrative contestate, din cuprinsul acestora rezultând că sunt inserate elementele prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

Contrar celor afirmate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu poate fi reținută lipsa de diligență a organului fiscal în administrarea probelor necesare pentru stabilirea corectă a situației de fapt, art. 65 din O.G. nr. 92/2003 prevăzând că sarcina probei revine contribuabilului, pârâta având doar obligația de a motiva decizia de impunere pe baza de probe sau constatări proprii.

Relativ la maniera de soluționare a decontului de taxă pe valoare adăugată cu sume negative cu opțiune de rambursare nr. 82110A/23.10.2009, pârâta a precizat că soluția organelor fiscale de respingere a cererii este corectă întrucât mențiunile din jurnalul de cumpărături nu erau susținute de documente originale, reclamanta prezentând cu ocazia inspecției fiscale copii xerox.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei, respectiv suma de 2.079.267 RON, pârâta a precizat că aceasta a avut la bază constatarea faptului că S.C. A. S.R.L. a emis facturi fără ca acestea să fie înregistrate în jurnalele de vânzări, deconturile de TVA și în balanțele de verificare, precum și împrejurarea că pentru anumite operațiuni reclamanta nu a fost în măsură să prezinte niciunul din cele trei exemplare ale facturilor.

În drept, au fost invocate prevederile art. 115-118 C. proc. civ. și cele ale O.G. nr. 92/2003.

În cauză a fost încuviințată administrarea probelor constând în înscrisuri și expertiză contabilă, la 04.09.2013 fiind depus la dosarul cauzei raportul de expertiză întocmit de dl. expert C.

Prin sentința civilă nr. 1265/16.04.2016, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a anulat decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală parțială nr. x și dispozițiile aferente privind măsurile stabilite de inspecția fiscală nr. x/9.02.2011 și nr. x/9.02.2011.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Soluționând recursul promovat în cauză, prin decizia nr. 1883 din data de 10 iunie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 1265 din 16 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, raportat la complexitatea situației de fapt, Înalta Curte a reținut că, inițial, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 70 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, cu referire la dispozițiile art. 2 lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004 privind "refuzul nejustificat" de a se soluționa contestația prealabilă formulată de reclamantă în data de 18.03.2011 și înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală - DGFPMB sub numărul x, iar procedura administrativă a fost finalizată prin emiterea Deciziei nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 de respingere a contestației, ceea ce a dus la o modificare a cadrului procesual conform dispozițiilor legale menționate mai sus.

Totodată, s-a reținut că nu se poate invoca o lipsă de interes a recurentelor în a invoca necercetarea legalității deciziei organului de soluționare a contestației, întrucât Decizia 35 din data de 12 ianuarie 2012 nu este anulată "implicit", ci ca urmare a exercitării căii de atac prevăzută de art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

S-a apreciat ca fiind întemeiat motivul de recurs dezvoltat în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând motivarea necorespunzătoare a hotărârii primei instanțe, derivând din caracterul lapidar, incomplet și lipsit de claritate al considerentelor înfățișate.

Față de aspectele arătate, s-a constatat că prima instanța a omis a lua act de completarea acțiunii, împrejurare care echivalează cu o necercetare a fondului cauzei deduse judecății și face, practic, imposibilă evaluarea legalității actelor fiscale în etapa controlului judiciar, cu condițiile în care, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în cazul în care reformarea sentinței atacate are numai scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

In rejudecare, prin sentința civilă nr. 3837 pronunțată în data de 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu intimații Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat Decizia de impunere nr. x și Decizia nr. 35/12.01.2012.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 23.12.2009, reclamanta a adresat pârâtei cererea înregistrată sub nr. x, prin care a solicitat rambursarea soldului sumei negative a T.V.A. în valoare de 1.598.651 RON.

Relativ la prima critică, s-a reținut că potrivit prevederilor art. 104 din O.G. nr. 92/2003, durata efectuării inspecției fiscale (…) nu poate fi mai mare de 3 luni, iar, în cazul marilor contribuabili sau al celor care au sedii secundare, durata inspecției nu poate fi mai mare de 6 luni.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, Curtea a reținut că, în ciuda afirmațiilor pârâtei, termenul defipt de lege nu a fost respectat.

Astfel, din cuprinsul raportului de inspecția fiscală, rezultă că, într-adevăr, activitatea de verificare a evidențelor contabile a început la data de 21.01.2010, însă a continuat și după data de 27.05.2010 (indicată de pârâtă ca punct final al inspecției), aspect confirmat de corespondența purtată cu contribuabilul și ulterior acestei date.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că o astfel de împrejurarea nu este de natură să atragă sancțiunea nulități actelor administrative.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, cea referitoare la maniera neclară în care sumele menționate în decizia de impunere au fost stabilite, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, în cazul în care actul administrativ fiscal nu cuprinde numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele sau denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ-fiscal sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, sancțiunea care intervine este nulitatea expresă, deci necondiționată de existența unei vătămări.

În optica instanței, indicarea obiectului actului administrativ fiscal presupune nu doar indicarea formală a acestuia, ci dezvoltarea situației de fapt în baza căreia s-a stabilit în sarcina contribuabilului obligația de plată. Or, din cuprinsul deciziei de impunere lipsește acest element prevăzut de lege sub sancțiunea nulității, motiv pentru care în cauză intervine sancțiunea menționată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că și criticile de netemeinicie formulate de reclamantă sunt justificate, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză rezultând că nu doar cererea de rambursare T.V.A. este justificată pentru suma de 1.359.006,32 RON, ci și că în mod greșit s-a calculat în sarcina reclamantei obligația de a plăti T.V.A. în cuantum de 2.899.141 RON și accesorii TVA în sumă de 4.103.141 RON.

Instanța a acordat valoare probatorie acestei lucrări, apreciind că este riguros fundamentată, fiind aptă a susține concluzia mai sus menționată, expertul formându-și convingerea asupra dreptului de deducere T.V.A. și al sumelor datorate de reclamantă bugetului de stat, astfel cum se reflectă în considerentele raportului de expertiză.

Împotriva sentinței civile nr. 3837/2016 au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală, ambele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.1. Recursul exercitat în cauză de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În motivarea recursului, ce cuprinde ample referiri la situația de fapt, dar și la prevederile legale incidente, recurenta-pârâtă a susținut următoarele:

Sentința civilă recurată este lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât:

- instanța de fond a retinut, în mod eronat, că din cuprinsul deciziei de impunere lipsește indicarea obiectului actului administrativ, element prevăzut de lege sub sancțiunea nulității;

- raționamentul este superficial și eronat, întrucât decizia de impunere cuprinde toate elementele stabilite de prevederile legale aplicabile, iar descrierea detaliată a stării de fapt, a inspecției fiscale efectuate și a temeiurilor legale aplicabile se regăsesc în cuprinsul RIF nr. x în baza căruia a fost emisa decizia, raport care a fost comunicat intimatei;

- instanța de fond retine că și criticile de netemeinicie formulate de intimata sunt justificate, singurul argument în acest sens fiind raportul de expertiza administrat în cauza;

- raționamentul instanței de fond este bazat în întregime pe concluziile expertului desemnat in cauza și pe care îl consideră forțat și însușit cu aplicarea greșita a prevederilor legale aplicabile;

- instanța și-a argumentat hotărârea pronunțata prin însușirea în intregime a susținerilor intimatei și a concluziilor expertului, fără a dezvolta un raționament propriu care sa conducă la soluția pronunțata, fără a ține cont de apărările formulate de pârâte în acest sens și fără a arata motivele pentru care acestea au fost inlaturate;

- instanța nu și-a motivat hotărârea in ceea ce privește Decizia nr. 35/2012, neaducand niciun argument in sensul nelegalitatii acestui act administrativ, dar pe care la anulat prin sentința recurată;

- au învederat instanței de fond ca acțiunea este nemotivată în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 35/12.01.2012 emisă de DGSC (formulat prin precizarea acțiunii de la termenul din 21.03.2012), dar aceasta nu a răspuns criticilor sale;

- în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar și rămasă de plată în sumă de 2.899.197 RON organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată ce rezulta din jurnalele de cumpărări, întrucât nu existau în documentele prezentate de societate;

În fapt, reclamanta a depus situații de lucrări doar pentru o parte dintre serviciile prestate de diverși furnizori, documente care au fost avute în vedere la recalcularea obligațiilor fiscale datorate de societate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, iar organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată pentru care societatea nu a prezentat documente.

In ceea ce privește punctul 2 din decizia de soluționare, in mod corect s-a constatat necompetența materiala a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor, in condițiile in care dispoziția privind masurile nu se refera la stabilirea de impozite, taxe, contribuții, datorie vamala precum și accesorii ale acestora și nici la măsura de diminuare a pierderii fiscale, ci la masuri in sarcina contribuabilului, neavând caracterul unui titlu de creanța fiscala.

Având în vedere considerentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate și respingerea acțiunii în totalitate ca neîntemeiata.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, dar și art. 304

1

C. proc. civ.

3.2. Recursul exercitat în cauză de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat următoarele:

- Hotărârea recurată este nemotivată, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raționamentul instanței de fond nefiind susținut prin temeiuri de fapt și de drept, dar nici de probatoriul administrat în cauză(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Cele două fraze ce reprezintă motivarea hotărârii judecătorești pe fondul cauzei reprezintă însușirea de către instanță a raportului de expertiza ca fiind o lucrare "riguros fundamentată", fără a interpreta datele speței și fără explicații care să stea în sprijinul raportului de expertiza și care să ducă la concluzia că decizia de soluționare și decizia de impunere contestate de reclamanta sunt nelegale și netemeinice.

Conform doctrinei, în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate fiecare capăt de cerere și apărările pârâților, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și modul în care au fost soluționate, normele juridice pe care le-a aplicat la situația stabilită; motivarea trebuie să fie clara, precisa și necontradictorie, astfel incat din ea sa rezulte justețea soluției pronunțate; o motivare corecta presupune: cunoașterea perfecta a dosarului, răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate in cauza, a argumentelor și a raționamentelor juridice, a principiilor și regulilor de drept substanțial și procesual.

Față de cele arătate, s-a apreciat că rezultă fără putința de tăgadă ca hotărârea atacata a fost data cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și ca aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

- Hotărârea este netemeinica și nelegala, fiind data cu incalcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

In ceea ce privește nerespectarea de către organele fiscale a condițiilor de forma și conținut în întocmirea deciziei de impunere nr. x, s-a arătat că aceasta cuprinde informațiile referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, denumirea contribuabilului, obiectul actului administrativ fiscal sau semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal.

Referitor la suma de 4.103.141 RON reprezentând accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată, s-a arătat că stabilirea în sarcina reclamantei de accesorii aferente debitului reprezentând TVA este o măsură accesorie în raport cu debitul conform principiului de drept "accesorium sequiiur principale".

S-a învederat faptul că raportul de expertiza contabila judiciară nu s-a făcut cu respectarea art. 146, respectiv 156

1

din Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la perioada fiscala, prevederi conform cărora pentru S.C. A. S.R.L. perioada fiscala pentru taxa pe valoarea adăugată este luna calendaristică și nu anul calendaristic din perioada supusă controlului fiscal (01.10.2004 - 30.09.2009).

În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 teza I și 9, dar și art. 304

1

C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și pe fond respingerea acțiunii ca nefondate.

Înalta Curte, examinând sentința atacată sub aspectul criticilor formulate și raportat la prevederile Legii nr. 554/2004, reține că este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., vizând soluționarea procesului fără ca instanța să se fi pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei și, drept urmare, pe temeiul legal arătat, se va casa sentința instanței de fond și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Totodată, având în vedere că ambele recurente au invocat în cuprinsul motivelor de recurs critici similare, ele vor fi analizate împreună, potrivit considerentelor ce urmează:

În fapt, prin cererea inițială, reclamanta a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea în tot a deciziei de impunere nr. x privind obligațiile suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala și a tuturor actelor subsecvente acesteia emise de către Ministerul Finanțelor Publice Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala Finanțelor Publice a Municipiului, precum și suspendarea executării deciziei de impunere nr. x.

Ulterior, prin cererea depusă în ședința din data de 21 martie 2012, reclamanta și-a completat acțiunea solicitând și anularea Deciziei nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei de impunere fiscală nr. x din data de 14 februarie 2011.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 1833/2015 a statuat că Decizia de soluționare a contestației nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, nu reprezintă un act "subsecvent" în accepțiunea dată de intimata-reclamantă Deciziei de impunere nr. x, ci este singurul act administrativ care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ, conform prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificările și completările ulterioare.

S-a mai constatat că, inițial acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 70 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, cu referire la dispozițiile art. 2 lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004 privind "refuzul nejustificat" de a se soluționa contestația prealabilă formulată de reclamantă in data de 18.03.2011 și înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală - DGFPMB sub numărul x, dar procedura administrativă a fost finalizată prin emiterea Deciziei nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 de respingere a contestației, ceea ce a dus la o modificare a cadrului procesual.

Înalta Curte mai reține că, după casare, prima instanță a constatat că nulitatea actului administrativ fiscal este reglementată de art. 46 C. proc. civ., iar din cuprinsul situației invocate de recurenta-reclamantă nu există un caz de nulitate absolută, în care vătămarea este prezumată în favoarea contribuabilului care o invocă, ci este vorba de o nulitate relativă, reclamanta având obligația de a dovedi existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ-fiscal.

Totodată în rejudecare judecătorul fondului a răspuns criticilor din cadrul acțiunii vizând durata efectuării inspecției fiscale și a manierei în care sumele menționate în decizia de impunere au stabilite, constatând că în cuprinsul actului administrativ nu a fost indicat obiectul, element prevăzut de lege sub sancțiunea nulității, motiv pentru care în cauză a apreciat că intervine sancțiunea menționată.

Pe fondul cauzei, prima instanță și-a însușit expertiza de specialitate în totalitate, fără să fi conferit o substanță acesteia și nu a răspuns nici în fapt, nici în drept apărărilor părților.

Mai mult, judecătorul fondului fără a motiva alegerea sa a precizat că "Instanța a acordat valoare probatorie acestei lucrări, apreciind că este riguros fundamentată, fiind aptă a susține concluzia mai sus menționată, expertul formându-și convingerea asupra dreptului de deducere T.V.A. și al sumelor datorate de reclamantă bugetului de stat, astfel cum se reflectă în considerentele raportului de expertiză.".

Având în vedere că instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, nu a indicat motivele de fapt și de drept în baza cărora și-a format părerea că acțiunea este întemeiată, încălcând dispozițiile art. 315 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865) urmează ca, în condițiile art. 312 și art. 313 din același cod, să fie casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Numărul casărilor cu trimitere este limitat, în condițiile art. 312 alin. (6

1

) C. proc. civ. (1865) și art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, numai în cazul în care, după prima casare, instanța de fond se conformează dispozițiilor instanței de recurs; interpretarea contrară ar lipsi de efect dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (1865).

În rejudecare, Curtea de Apel București va avea în vedere, pe lângă dispozițiile deciziei de casare nr. 1833/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, să cerceteze și să răspundă efectiv tuturor cererilor și argumentelor părților, invocate atât pe fond, cât și pe cale de excepție, dar să aibă în vedere și criticile din recurs, subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce nu au mai fost analizate, dată fiind soluția adoptată de instanța de control judiciar.

Totodată, va verifica starea de fapt și va confirma sau infirma existența acesteia în baza analizei întregului probatoriu administrat în cauză; înlăturarea unor probe, dacă va fi cazul, va fi motivată.

Pentru aceasta, va ține cont că potrivit unei practici consolidate a instanțelor judecătorești, verificarea legalității actelor administrative se face prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora au fost emise, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Analiza chestiunilor de fapt și de drept se va face cu luarea în considerare a argumentelor prezentate de părți; pentru aceasta, se vor evidenția cu claritate aspectele litigioase (controversate) ale cauzei, instanța putând să ceară părților explicații. Complexitatea cauzei obligă la o evidență clară, punctuală, a tuturor aspectelor litigioase, analiza stării de fapt și de drept urmând să se concentreze asupra acestora.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste motive, recursurile vor fi admise, sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313 teza I-a din C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 3837 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2018.