ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 991/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin declinare de la Tribunalul București (Sentința civilă nr. 7250 din 06.11.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014), reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. x/12.07.2013 privind obligații fiscale suplimentare de plată și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.07.2013 și, pe cale de consecință, restituirea sumei de 2.089.766 RON, sumă negativă de T.V.A. cu opțiune de rambursare. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea contestației administrative, înregistrată sub nr. x/2013.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. dosar x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, anularea Deciziei nr. 197/26.03.2014 privind soluționarea contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x/12.07.2013 privind obligații fiscale suplimentare de plată și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.07.2013 emise de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, anularea și a acestor două cate și plata către reclamantă a sumei de 2.089.766 RON, suma negativă de T.V.A. cu opțiune de rambursare.

În Dosarul nr. x/2014, pârâta a solicitat respingerea cererii privind anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală ca inadmisibilă, având în vedere că potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, numai decizia emisă în urma soluționării contestației poate fi atacată în fața instanței de contencios.

Prin încheierea din data de 18 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 139 din C. proc. civ. a fost admisă excepția de conexitate și s-a dispus conexarea acestui dosar la dosarul mai întâi înregistrat sub nr. x/2014.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 891 din 27 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, ca nefondată și a anulat Decizia de impunere nr. x/12.07.2013, Raportul de inspecție fiscală nr. x/12.07.2013 și Decizia nr. 197/26.03.2014 emise de pârâtă.

A obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 2.089.766 RON, sumă negativă de T.V.A. cu opțiune de rambursare.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând casarea hotărârii atacate și, în principal, respingerea acțiunii reclamantei ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susține că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente speței, criticile subsumate motivului de casare invocat fiind următoarele:

- În ceea ce privește T.V.A. nedeductibilă în sumă de 2.412.201 RON susține că, în raport de dispozițiile art. 126 și ale art. 145 din Codul fiscal și ale punctului 2 din Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 44/2004, pentru a beneficia de deducerea TVA, persoanele impozabile trebuie să realizeze operațiuni taxabile sau operațiuni scutite cu drept de deducere, dar care să fie în sfera operațiunilor impozabile din punct de vedere al taxei, adică să îndeplinească cerințele cumulative prevăzute de art. 126 alin. (1) din Codul fiscal, inclusiv cea referitoare la efectuarea "cu plata" a livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii. Or, operațiunile efectuate de parteneri în cadrul proiectelor derulate POSDRU nu reprezintă operațiuni impozabile în sensul prevederilor art. 126 alin. (1) din Codul fiscal și nu dau dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor realizate pentru implementarea proiectelor.

Mai arată recurenta că, nedesfășurând prestări de servicii cu plată nici față de partenerul principal ( liderul de proiect, nici față de beneficiarii finali ai fondurilor nerambursabile (persoanele ce fac parte din grupurile țintă și care beneficiază de activitățile partenerilor în mod gratuit), cu alte cuvinte, nedesfășurând activități incluse în sfera de aplicare a T.V.A., reclamanta nu poate beneficia nici de dreptul de deducere a T.V.A. aferentă achizițiilor necesare desfășurării activităților respective, în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (2) din Codul fiscal.

- Referitor la accesoriile în sumă de 118.662 RON aferente TVA, recurenta-pârâtă susține că sunt aplicabile prevederile art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și (2) și art. 120

1

din Codul fiscal, potrivit cărora pentru neachitarea la scadență a obligațiilor de plată se datorează, după acest termen, dobânzi/majorări și penalități de întârziere. În cazul diferențelor suplimentare de creanțe fiscale stabilite de organele de inspecție fiscală, dobânzile de întârziere se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia inclusiv.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru următoarele considerente.

Prin acțiunile conexe, introductive de instanță, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 197/26.03.2014 privind soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/12.07.2013 privind obligații fiscale suplimentare de plată și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.07.2013 emise de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, anularea Deciziei de impunere nr. x/12.07.2013 privind obligații fiscale suplimentare de plată și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.07.2013 și, pe cale de consecință, restituirea sumei de 2.089.766 RON, sumă negativă de T.V.A. cu opțiune de rambursare.

În esență, în motivarea acțiunii, societatea reclamanta a susținut că, în mod greșit, în emiterea a actelor administrativ-fiscale atacate, organul de control s-a raportat exclusiv la reglementările prevăzute de Circulara nr. 559381 din 14 iunie 2013 cu privire la tratamentul fiscal din punct de vedere al T.V.A. aplicabilă operațiunilor desfășurate în cadrul proiectelor implementate în parteneriat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU), fără a avea în vedere și prevederile Codul fiscal cu privire la dreptul de deducere TVA.

A mai susținut reclamanta că nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de societăți partenere autorizate conform O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, republicată sau în categoria societăților prevăzute de art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 64/2009 pentru care AMPOSDRU rambursează sumele aferente contravalorii TVA plătite, aferente cheltuielilor efectuate în cadrul proiectului, doar aceste tipuri de organizații fiind avute în vedere de Circulara nr. x din 14 iunie 2013.

A mai arătat reclamanta că activitatea principală desfășurată efectiv de către societate în cadrul proiectelor a fost de achiziție și livrare de bunuri și servicii, respectiv achiziționarea și customizarea de sisteme informatice, activități care se înscriu în prevederile Codul fiscal cu privire la operațiunile impozabile și deducerea T.V.A. și nu se referă la activități de formare profesională a adulților.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, ca nefondată și a anulat Decizia de impunere nr. x/12.07.2013, Raportul de inspecție fiscală nr. x/12.07.2013 și Decizia nr. 197/26.03.2014 emise de pârâtă.

A obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 2.089.766 RON, sumă negativă de T.V.A. cu opțiune de rambursare.

Problema de drept care trebuie dezlegată în speță constă în a stabili dacă societatea reclamantă poate beneficia de dreptul de deducere a T.V.A. pentru achizițiile de bunuri și servicii destinate unor activități realizate în parteneriat și finanțate din fonduri europene nerambursabile și dacă aceste activități intră sau nu în sfera de aplicare a TVA.

Pornind de la această premisă, Înalta Curte, verificând considerentele reținute de instanța de fond în elaborarea raționamentului juridic, constată că soluția a fost pronunțată fără a se proceda la o analiză temeinică a pretențiilor deduse judecății, în raport cu susținerile reclamantei și apărările formulate de autoritatea pârâtă, precum și cu materialul probator administrat în cauză.

Astfel, în analiza demersului judiciar, instanța de fond s-a întemeiat, în mod exclusiv, pe susținerile și interpretările dezvoltate de reclamantă în motivarea acțiunii, preluând în mare parte a expunerii considerentelor, pasaje întregi din cererea de chemare în judecată, fără a reuși să exprime propria sa convingere asupra pretențiilor concrete deduse judecății.

Deși la dosarul cauzei au fost depuse toate înscrisurile întocmite cu ocazia acordării finanțării nerambursabile pentru ANOFM, precum și acordurile ulterioare încheiate cu reclamanta în vederea implementării celor două proiecte naționale, instanța de fond nu a procedat la analizarea clauzelor acestora, pentru a stabili cu exactitate întinderea drepturilor și obligațiilor societății reclamante din perspectiva deducerii T.V.A., în contextul dat de calitatea specială de partener în cadrul unui contract de finanțare din fonduri europene nerambursabile.

Fără a elabora propria interpretare a normelor legale invocate de părți ca fiind aplicabile în cauză sau a clauzelor contractuale, în mod superficial, prima instanță a preluat afirmația reclamantei, în sensul că societății i se pot aplica doar prevederile Codul fiscal, cu privire la deductibilitatea T.V.A.

Or, din verificarea succintă a clauzelor Acordului de parteneriat, pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere în adoptarea soluției, rezultă că acesta se supune, ca regim juridic, prevederilor cererii de finanțare și anexelor acesteia, care sunt direct aplicabile părților acordului încheiat între reclamantă și A.N.O.F.M. (art. 2 pct. 2.2. din acordul de parteneriat nr. x/21.02.2011 .

De asemenea, la art. 1 pct. 1.1. din menționatul Acord de parteneriat se stabilește că "Este în înțelegerea părților că prezentul acord reprezintă o convenție privind cooperarea părților în atingerea scopului comun, nu reprezintă prestări de servicii între parteneri și nu dă naștere unei persoane juridice constituite de/între parteneri" .

Prin urmare, instanța de fond ar fi trebuit să ia în considerare, ca situație premisă, ceea ce societatea reclamantă și-a asumat din punct de vedere juridic și fiscal prin semnarea Acordului de parteneriat, și nu statutul acesteia de societatea comercială și faptul că achiziționarea de servicii și bunuri au legătură cu activitatea desfășurată de aceasta.

În acest context, Înalta Curte reține că judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra tuturor problemelor de drept invocate de părți în susținerea, respectiv combaterea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, asupra căreia nu se poate exercita controlul judiciar.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat". Art. 6 din C.E.D.O. implică în sarcina instanței obligația de a face o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, dând astfel posibilitatea și instanței de control judiciar de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii de primă instanță.

Fiind nesocotite dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, potrivit cărora judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea și de a respecta el însuși toate principiile fundamentale care guvernează procesul civil, dar și cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat a fost încălcat astfel dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., republicat, va judeca din nou litigiul pentru a efectua cercetarea judecătorească în limitele învestirii sale, prin analizarea pretențiilor deduse judecății, ținând seama de toate motivele și apărările invocate de reclamant prin acțiune, de pârâtă prin întâmpinare, în scopul expunerii propriului raționament în dezlegarea problemei de drept dedusă judecății.

De asemenea, cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere și celelalte critici de care s-a prevalat recurenta, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., inclusiv prin stabilirea corectă a cadrului procesual din punct de vedere al calității procesuale pasive, aspecte a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluția dispusă prin prezenta decizie, de casare a hotărârii.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și al prevederilor art. 496 alin. (1) și art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., republicat,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței nr. 891 din 27 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2017.