Decizia nr. 1145/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 24/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 05.07.2023, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății să se dispună obligarea acestei autorități publice centrale la emiterea actului administrativ normativ reprezentând norme unitare de procedură la nivelul unităților spitalicești, în materia drepturilor pacientului în conformitate cu prevederile Legii sănătății nr. 95/2006 și la plata cheltuielilor de judecată. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 24/2024 din 15 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 24/2024 din 15 martie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. O primă critică, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 237 alin. (2) pct. 7 și 9 C. proc. civ., susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea fără a efectua cercetarea judecătorească necesară aflării adevărului. Se arată că instanța a refuzat administrarea probatoriului esențial, constând în audierea martorilor - directori de spitale și un reprezentant ANMCS - care ar fi putut demonstra caracterul neunitar al standardelor aplicate în materia informării pacienților, precum și necesitatea unor norme procedurale uniforme.

De asemenea, instanța a respins interogatoriul scris al pârâtului, deși acesta ar fi putut clarifica situația faptică privind existența sau inexistența unor demersuri ori date relevante la nivelul Ministerului Sănătății referitoare la necesitatea elaborării unor norme detaliate. Instanța s-a limitat la înscrisurile depuse, fără a analiza cu diligență împrejurările cauzei și fără a verifica dacă dreptul la informare al pacientului, deși consacrat în legislația primară, este efectiv garantat prin norme secundare adecvate. Recurenta susține că, în lipsa unei cercetări judecătorești reale, instanța a realizat o veritabilă denegare de dreptate, sub aparența marjei de apreciere, ignorând caracterul imperativ al normelor privind administrarea probelor și scopul procesului civil - aflarea adevărului.

Se arată că instanța ar fi trebuit, inclusiv în ipoteza aplicării art. 255 alin. (2) și (3) C. proc. civ., să solicite pârâtului dovezi privind afirmațiile din întâmpinare, raportat la obiectul cererii și la situația de fapt invocată de reclamantă. În concluzie, se solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu stabilirea măsurilor necesare finalizării cercetării judecătorești. O altă critică, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material privind competențele Ministerului Sănătății în materia reglementării secundare.

Recurenta arată că instanța a apreciat în mod eronat că obligația Ministerului Sănătății ar fi fost îndeplinită prin existența Ordinului nr. 482/2007, deși acest act normativ reglementează exclusiv aspecte formale ale consimțământului informat, fără a acoperi ariile de reglementare indicate în petiția A., referitoare la informarea efectivă a pacientului și la standardizarea procedurilor aplicabile la nivelul unităților sanitare. Se susține că instanța a confundat obligația de informare a medicului, ca profesionist, cu obligațiile instituționale ale unității medicale și ale Ministerului Sănătății, care privesc organizarea și funcționarea sistemului de sănătate. În considerentele hotărârii, instanța a reținut în mod eronat că reclamanta ar fi solicitat modificarea formularului "Acordul pacientului informat", deși aceasta nu a cerut adoptarea unei soluții normative concrete, ci doar emiterea unor norme secundare care să acopere domeniile insuficient reglementate.

Recurenta subliniază că, dacă ar fi solicitat impunerea unei soluții normative determinate, acțiunea ar fi fost inadmisibilă, însă în cauză s-a cerut doar obligarea Ministerului Sănătății la exercitarea competenței sale legale de reglementare. Se arată că instanța a ignorat faptul că nu există norme secundare care să standardizeze obligațiile furnizorilor de servicii medicale în ariile indicate, deși art. 6 lit. f) din Legea nr. 95/2006 și art. 2 lit. c) și art. 3 lit. d) din H.G. nr. 144/2010 consacră atribuțiile Ministerului Sănătății în materia reglementării și dezvoltării sistemului de sănătate.

Totodată, instanța a făcut trimitere la un proiect de modificare a Ordinului nr. 1410/2016, fără a verifica faptul că acesta fusese deja adoptat prin Ordinul nr. 2342/2023, act normativ care nu avea nicio legătură cu obiectul cererii A., întrucât reglementa exclusiv situațiile privind imposibilitatea exprimării consimțământului și prelucrarea datelor personale în caz de deces. În final, recurenta critică afirmația instanței potrivit căreia nu ar fi fost demonstrate motivele pentru care lipsa unor norme procedurale ar vătăma pacienții, arătând că o astfel de vătămare este evidentă în contextul obligațiilor legale ale Ministerului Sănătății privind organizarea și funcționarea sistemului de sănătate.

Se solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea cu reținere și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Ministerul Sănătății susține că instanța de fond a respins în mod corect probele solicitate de reclamantă, întrucât, potrivit art. 255 C. proc. civ., acestea nu erau utile cauzei, iar înscrisurile existente erau suficiente pentru soluționare. În privința fondului, pârâtul arată că răspunsul transmis A. a respectat art. 13 din O.G. nr. 27/2002 și nu constituie refuz nejustificat, întrucât cadrul normativ actual - Legea nr. 46/2003, Legea nr. 95/2006, Ordinul nr. 482/2007, Ordinul nr. 1410/2016 și instrumentele internaționale aplicabile - reglementează complet dreptul pacientului la informare și consimțământul informat.

Ministerul subliniază că solicitările A. nu au fost formulate cu suficientă precizie pentru a fundamenta inițierea unui act normativ și că instituția a invitat reclamanta să transmită propuneri concrete, ceea ce exclude existența unui refuz nejustificat. În consecință, pârâtul apreciază că nu se impune obligarea sa la emiterea unor noi norme, întrucât legislația în vigoare acoperă integral aspectele invocate. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând recursul declarat de reclamanta A. (A.), prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin petiția nr. 246/07.04.2023, înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/10.04.2023, reclamanta A. a solicitat elaborarea unor proceduri unitare privind informarea pacientului și obținerea consimțământului informat, stabilirea obligațiilor medicului în relația cu pacientul, instituirea unor norme privind răspunderea juridică și impunerea unor reguli interne pentru responsabilizarea personalului medical. Reclamanta a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 46/2003 și pe Ordinul nr. 1411/2016. Ministerul Sănătății a răspuns prin Adresa nr. 2/9732/DGAM 1652 din 24.04.2023, arătând că dreptul pacientului la informare și consimțământul informat este deja reglementat prin Constituție, Legea nr. 46/2003, Legea nr. 95/2006 și ordinele ministeriale incidente, subliniind caracterul complet al cadrului normativ existent și obligațiile clare ale unităților sanitare și ale personalului medical.

A indicat, totodată, obligațiile medicului prevăzute de art. 374-376 din Legea nr. 95/2006 și existența normelor metodologice privind răspunderea civilă. Considerând răspunsul nejustificat, reclamanta a formulat plângere prealabilă la 29.05.2023. Prin Adresa nr. 2/9732/DGAM 1652 din 07.06.2023, Ministerul Sănătății a reiterat că normele de aplicare a Legii nr. 46/2003 sunt stabilite prin Ordinul nr. 1410/2016, aflat în procedură de modificare, și că Ordinul nr. 482/2007 privește răspunderea civilă, nu drepturile pacientului. Ministerul a invitat reclamanta să transmită propuneri concrete de modificare a formularului "Acordul pacientului informat", în vederea analizării oportunității inițierii unui act normativ.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemeiată. În ceea ce privește critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond ar fi soluționat cauza fără a administra probele necesare aflării adevărului, prin respingerea probei testimoniale și a interogatoriului pârâtului. Înalta Curte constată însă că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 255 și art. 258 C. proc. civ., apreciind că probele solicitate nu sunt utile soluționării litigiului, în condițiile în care obiectul cauzei îl constituie verificarea caracterului justificat sau nejustificat al răspunsului administrativ emis în temeiul O.G. nr. 27/2002, iar analiza acestui aspect se realizează exclusiv prin raportare la conținutul răspunsului și la cadrul normativ incident.

În mod corect, instanța de fond a reținut că înscrisurile depuse erau suficiente pentru a stabili situația de fapt și de drept, iar administrarea altor probe nu ar fi avut aptitudinea de a influența soluția. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea normelor privind cercetarea judecătorească. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a identifica în concret elementele care ar configura contradicții între considerentele și dispozitivul hotărârii sau lipsa motivării acesteia. Simpla menționare a textului legal nu este suficientă pentru a atrage analiza instanței de recurs, în absența unei critici efective și punctuale care să evidențieze în ce constă pretinsa neconcordanță ori nemotivare.

Referitor la criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța ar fi interpretat greșit competențele Ministerului Sănătății și ar fi aplicat eronat dispozițiile legale privind drepturile pacientului. Înalta Curte constată însă că instanța de fond a analizat în mod corect cadrul normativ aplicabil, reținând că dreptul pacientului la informare și regimul consimțământului informat sunt reglementate prin Legea nr. 46/2003, Legea nr. 95/2006, Ordinul nr. 482/2007, Ordinul nr. 1410/2016 și celelalte acte normative indicate de pârât.

În mod justificat, instanța de fond a apreciat că răspunsul administrativ transmis reclamantei nu constituie refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerul Sănătății a indicat temeiurile legale existente, a explicat modul de reglementare a domeniului și a invitat reclamanta să formuleze propuneri concrete, în vederea analizării oportunității unei eventuale modificări normative. Totodată, instanța de fond a reținut în mod corect că tezele de reglementare formulate de reclamantă au un caracter general și nu conțin propuneri normative precise, astfel încât nu se poate reține existența unei obligații legale a Ministerului Sănătății de a emite un act administrativ normativ în sensul solicitat.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constatată că reclamanta nu a demonstrat existența unei vătămări concrete, în condițiile în care normele juridice în vigoare reglementează detaliat dreptul pacientului la informare, iar personalul medical și unitățile sanitare au obligații clare în această materie. Instanța de control judiciar reține că o autoritate publică nu poate fi obligată la emiterea unui act administrativ normativ în lipsa unei obligații legale exprese, întrucât o asemenea soluție ar echivala cu o ingerință în competența puterii executive, contrară principiului separației puterilor în stat. Prin urmare, soluția de respingere a acțiunii ca neîntemeiată este legală și temeinică, întrucât răspunsul administrativ contestat nu are caracterul unui refuz nejustificat, iar cadrul normativ existent acoperă domeniile indicate de reclamantă.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, iar criticile recurentei nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 424/2024 din 15 martie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 4 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.