Decizia nr. 1101/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE și AGENȚIA NAȚIONALĂ A MEDICAMENTULUI SI A DISPOZITIVELOR MEDICALE DIN ROMÂNIA ca pe calea Ordonanței președințiale să se dispună obligarea pârâților la asigurarea, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului VEMURAFENIB (denumite comercială ZELBORAF), până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în temeiul art. 997 alin. (3) din C. proc.

civ.. Solicită ca executarea ordonanței să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen Arată că a formulat o cerere de chemare în judecată a pârâților în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 pentru refuz nejustificat de a soluționa o cerere" în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat: - în principal, obligarea pârâților la includerea în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau tară contribuție personală, pe bază de prescripție medicală. în sistemul de asigurări sociale de sănătate, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 720/2008. în regim de compensare 100%. a medicamentului VEMURAFENIB (denumire comercială ZELBORAF) pentru indicația terapeutică BOALA ERDHEIM CHESTER CU MUTAȚIE BRAF V600E POZITIVĂ.

- în subsidiar, la obligarea pârâtului MINISTERUL SĂNĂTĂȚII la adoptarea Ordinului privind constituirea Comisiei pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice neincluse in rezumatul caracteristicilor produsului, publicat in transparență decizionali pe site-ul www.x.ro la data de 04.09.2018.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1229 din 29 august 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, a obligat pârâții să asigure reclamantului, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), medicamentul Vemurafenib (denumite comercială Zelboraf), până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023, aflat pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

3. Cererile de recurs declarate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1229 din 29 august 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs recurenții-pârâți Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România. 3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată. Recurentul-pârât invocă încălcarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de fond, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Guvernului și întinderea atribuțiilor sale legale în materia asigurării medicamentelor compensate, cu următoarele critici:.

- instanța de fond a reținut eronat calitatea procesual pasivă a Guvernului României în raportul juridic dedus judecății. Instanța a apreciat că, întrucât Lista medicamentelor compensate se aprobă prin hotărâre a Guvernului, acesta ar avea calitate procesuală pasivă. Sau, potrivit art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, lista respectivă se elaborează de Ministerul Sănătății și C.N.A.S., cu consultarea C.F.R., și doar se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Astfel, atribuția Guvernului este una formală, de adoptare a actului normativ, fără a implica o obligație directă de a asigura medicamentele respective. În consecință, Guvernul nu poate fi obligat, printr-o ordonanță președințială, să asigure un anumit medicament, întrucât o asemenea obligație nu are suport legal în textul invocat de instanță.

- susține că obligația stabilită prin hotărârea atacată, respectiv de a face/de a asigura medicamentul Vemurafenib (Zelboraf) în regim de compensare 100% nu poate fi impusă Guvernului, întrucât nu derivă din atribuțiile sale legale. Potrivit art. 4 din H.G. nr. 720/2008, Ministerul Sănătății și C.N.A.S. aprobă prin ordin comun protocoalele terapeutice și normele metodologice privind prescrierea medicamentelor. De asemenea, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 statuează că Ministerul Sănătății exercită controlul asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate și coordonează funcționarea acestuia, iar art. 220 alin. (3) și (4) din aceeași lege atribuie C.N.A.S. competența de a gestiona fondul de asigurări și de a propune proiecte de acte normative în domeniu.

În acest context, Guvernul nu are atribuții directe în ceea ce privește furnizarea efectivă a medicamentelor, ci doar aprobă actele elaborate de autoritățile de specialitate. - inadmisibilitatea unei acțiuni în contencios administrativ împotriva Guvernului pentru emiterea unui act normativ de tip hotărâre, întrucât, potrivit jurisprudenței constante, asemenea acte nu se emit la cererea persoanelor fizice sau juridice. Art. 1 din H.G. nr. 561/2009 prevede că doar ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale pot iniția proiecte de acte normative, în domeniul lor de activitate. Astfel, nu se poate reține un refuz de emitere a unei hotărâri de guvern în lipsa unei cereri prealabile, iar în lipsa acesteia nu poate fi angajată răspunderea Guvernului pentru refuzul de a emite un asemenea act.

- Guvernul, ca organ colegial, nu are atribuții proprii în materia elaborării Listei medicamentelor compensate, această competență revenind exclusiv Ministerului Sănătății și C.N.A.S., conform art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006. În plus, art. 2 din H.G. nr. 144/2010 prevede că Ministerul Sănătății elaborează și coordonează politicile și programele de sănătate, iar art. 220 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 stabilește că C.N.A.S. avizează proiectele de acte normative cu incidență asupra fondului de asigurări. Prin urmare, atribuțiile relevante în cauză aparțin acestor autorități de specialitate, nu Guvernului în ansamblul său. Guvernul României este lipsit de calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât nu are atribuții legale în sensul celor solicitate prin cererea de ordonanță președințială.

Soluția instanței de fond, care obligă Guvernul să asigure un medicament, nu poate fi valorificată în mod efectiv, întrucât Guvernul nu dispune de pârghiile necesare pentru executarea unei asemenea obligații. Astfel, solicită admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de ordonanță președințială ca fiind formulată împotriva unei autorități fără calitate procesuală pasivă. 3.2. Pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a cererii de ordonanță președințială.

- art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii. Susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu nesocotirea prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât a admis o cerere de ordonanță președințială care excede obiectului acțiunii în contencios administrativ. Potrivit reglementării legale, acțiunea în contencios administrativ poate avea ca obiect anularea unui act administrativ, obligarea autorității la emiterea unui act sau îndeplinirea unei operațiuni administrative, precum și repararea prejudiciilor cauzate prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri.

În speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la asigurarea unui medicament în regim de compensare 100%, fără contribuție personală, ceea ce presupune decontarea acestuia, nu emiterea unui act administrativ sau îndeplinirea unei operațiuni administrative proprii autorității chemate în judecată. Prin urmare, instanța a ignorat faptul că Ministerul Sănătății nu are atribuții directe în decontarea medicamentelor, competența revenind altor instituții, iar obiectul cererii nu se încadrează în sfera contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004. - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., relevă aplicarea greșită a normelor de drept material. Sub aspectul dispozițiilor art. 32 lit. b) C. proc.

civ., coroborat cu art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.G. nr. 37/2022, arată că instanța a respins în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății. Deși reclamantul a solicitat asigurarea medicamentului în regim compensat, instanța a confundat această solicitare cu procedura de includere în listă, atribuție ce revine Agenției Naționale a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale din România (ANMDMR). Ministerul Sănătății nu poate efectua plăți din bugetul propriu decât pentru medicamentele expres prevăzute de art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2006, iar medicamentul solicitat nu se regăsește în această listă. În consecință, instanța a ignorat cadrul legal aplicabil și a atribuit Ministerului Sănătății o obligație pe care legea nu o recunoaște.

Tot în cadrul aceleiași critici, invocă încălcarea art. 1443 din C. civ., întrucât instanța a dispus obligarea în solidar a tuturor pârâților, fără a analiza excepția inadmisibilității cererii din perspectiva răspunderii civile solidare. Solidaritatea pasivă presupune ca toți debitorii să fie obligați la aceeași prestație, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât fiecare instituție implicată are atribuții distincte în procesul de includere și decontare a medicamentelor. Prin urmare, obligarea în solidar este nelegală și contravine reglementării din C. civ. În continuare, se arată că instanța a încălcat prevederile art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006, întrucât a atribuit Ministerului Sănătății competențe care, potrivit legii, revin Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS).

CNAS este instituția care asigură finanțarea programelor naționale de sănătate curative, iar Ministerul Sănătății nu are atribuții privind acordarea medicamentelor în regim de compensare 100%. În acest sens, invocă și prevederile art. 6 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 423/2022, care reglementează mecanismul de alocare a fondurilor pentru implementarea programelor naționale de sănătate. - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează lipsa motivării hotărârii sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Recurenta menționează că instanța nu a analizat în mod corespunzător condițiile de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială, prevăzute de art. 997 alin. (1) și (5) C. proc.

civ., respectiv urgența, caracterul vremelnic al măsurii și neprejudecarea fondului. Deși instanța a constatat că reclamantul nu are dreptul de a beneficia de decontarea medicamentului solicitat, a admis cererea pe baza unor considerente străine de obiectul cauzei, respectiv posibilitatea modificării listei de medicamente compensate. Această motivare este contradictorie, întrucât recunoașterea inexistenței dreptului ar fi trebuit să conducă la respingerea cererii, nu la admiterea acesteia. În plus, evidențiază că medicamentul VEMURAFENIB (ZELBORAF) nu este autorizat pentru indicația terapeutică invocată de reclamant, respectiv boala Erdheim Chester cu mutație BRAF V600E pozitivă, conform Rezumatului Caracteristicilor Produsului și protocoalelor terapeutice aprobate prin Ordinul MS/CNAS nr. 564/499/2021.

Prescrierea unui medicament în afara indicațiilor terapeutice aprobate, respectiv off-label, nu poate constitui temei pentru obligarea autorităților la decontarea acestuia, întrucât se face pe riscul medicului și al pacientului, fără garanții de eficiență sau siguranță. În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea excepțiilor invocate de Ministerul Sănătății, cu consecința respingerii cererii de ordonanță președințială ca neîntemeiată, întrucât aceasta nu îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, iar obligațiile impuse pârâților exced competențelor stabilite prin lege. 3.3. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată. În cadrul recursului formulat Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) invocă două critici principale: excepția lipsei calității procesuale pasive a CNAS și excepția inadmisibilității ordonanței președințiale. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, CNAS susține că nu are competență legală în ceea ce privește extinderea indicațiilor terapeutice ale unui medicament inclus în Lista aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 280 din Titlul VIII din Legea nr. 95/2006, republicată, CNAS nu are atribuții în ceea ce privește autorizarea, evaluarea sau extinderea indicațiilor terapeutice ale medicamentelor.

În acest sens, indică decizia nr. 3698/10.05.2012 a Curții de Apel Cluj, care stabilește că pentru a avea calitate procesuală pasivă, autoritatea publică trebuie să aibă competență în domeniul dedus judecății. CNAS nu are raporturi juridice directe cu asigurații, furnizorii de servicii medicale sau deținătorii de autorizație de punere pe piață a medicamentelor și nu încheie contracte care să vizeze decontarea medicamentelor pentru indicații neautorizate. Conform art. 704 alin. (3) și art. 706 alin. (1) și (4) din Legea nr. 95/2006, precum și art. 4 și art. 5A1 din Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, responsabilitatea extinderii indicațiilor terapeutice revine exclusiv deținătorului autorizației de punere pe piață, care trebuie să solicite Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România (ANMDMR) evaluarea și autorizarea medicamentului pentru noi indicații.

În lipsa unei cereri din partea deținătorului autorizației, ANMDMR nu poate proceda la includerea unei noi indicații în lista medicamentelor compensate, iar CNAS nu poate fi obligată să deconteze medicamentul pentru o indicație neautorizată. În ceea ce privește excepția inadmisibilității ordonanței președințiale, CNAS arată că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 997 din C. proc. civ., respectiv urgența, caracterul vremelnic al măsurii și neprejudecarea fondului cauzei.

Ordonanța președințială nu poate fi utilizată pentru a soluționa fondul litigiului, iar în speță, măsura dispusă de instanța de fond - obligarea CNAS la decontarea medicamentului Vemurafenib (Zelboraf) pentru indicația terapeutică "Boala Erdheim Chester cu mutație BRAF V600E pozitivă" - echivalează cu o soluționare anticipată a cererii de fond, care vizează includerea acestei indicații în protocolul terapeutic aprobat prin Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021. Această indicație nu este autorizată la nivel european sau național, nu este prevăzută în rezumatul caracteristicilor produsului emis de ANMDMR și nu a fost inclusă în protocolul terapeutic național. În consecință, nu se poate reține existența unei aparențe de drept în favoarea reclamantului, întrucât nu există un drept legal la decontarea medicamentului pentru o indicație neautorizată.

Mai mult, potrivit art. 241 alin. (11) și (12) din Legea nr. 95/2006, completată prin O.G. nr. 37/2022, din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate se suportă contravaloarea medicamentelor numai pentru indicațiile terapeutice autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului. Directiva 89/105/CEE, transpusă în legislația națională, recunoaște dreptul de a solicita includerea unui medicament în lista celor compensate exclusiv deținătorului autorizației de punere pe piață, nu pacienților. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauzele C-296/03 Glaxosmithkline c. Belgia și C-245/03 Merck ș.a. c. Belgia confirmă această interpretare, stabilind că doar deținătorii autorizației pot sesiza autoritatea competentă pentru includerea unui medicament în lista celor compensate.

În concluzie, CNAS solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurată și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială ca inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 997 din C. proc. civ., iar CNAS nu are calitate procesuală pasivă în raport cu obiectul cauzei. 3.4. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată.

- art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează nelegalitatea sentinței civile nr. 1299/29.08.2023, întrucât instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. ANMDMR susține că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât atribuțiile sale, reglementate de Legea nr. 134/2019 privind reorganizarea instituției, nu include obligația de a asigura compensarea medicamentelor. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., calitatea procesuală este o condiție esențială a exercitării acțiunii civile, iar în materia contenciosului administrativ, aceasta se raportează la capacitatea autorității publice de a emite un act administrativ sau de a îndeplini o operațiune administrativă.

În speță, reclamantul nu a solicitat ANMDMR emiterea unui act administrativ sau soluționarea unei cereri privind includerea unui medicament în Lista medicamentelor compensate, ci obligarea instituției la asigurarea tratamentului gratuit, atribuție care revine Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, conform art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006 și pct. BI din anexa la H.G. nr. 423/2022. În consecință, ANMDMR nu poate fi considerată parte responsabilă în raportul obligațional dedus judecății, nefiind instituția care gestionează Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS). - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., relevă existența unor contradicții între textele de lege indicate și soluția pronunțată de instanță.

ANMDMR arată că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 134/2019, Legii nr. 95/2006 și Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014, instituția nu are atribuții în gestionarea FNUASS și nici în acordarea medicamentelor în regim de compensare. Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată viza obligarea pârâților la asigurarea tratamentului gratuit cu medicamentul Zelboraf (DCI Vemurafenib), și nu includerea acestuia în Lista medicamentelor compensate. În acest context, atribuțiile ANMDMR se limitează la evaluarea tehnologiilor medicale și emiterea deciziilor privind includerea sau excluderea medicamentelor în/din Listă, conform art. 4 alin. (5) pct. 6 din Legea nr. 134/2019 și art. 6 alin. (2) și (3) din Ordinul nr. 861/2014.

Prin urmare, instanța a pronunțat o hotărâre contradictorie, ignorând delimitarea competențelor instituționale stabilite de lege. - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a interpretat eronat cadrul legal incident, atribuindu-i competențe care nu îi revin. În conformitate cu art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Casa Națională de Asigurări de Sănătate este instituția care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, inclusiv finanțarea programelor naționale curative. De asemenea, art. 4 alin. (1) din Ordinul nr. 564/499/2021 prevede că protocoalele terapeutice constituie baza de prescriere și monitorizare a medicamentelor acordate asiguraților, iar Zelboraf (DCI Vemurafenib) nu are prevăzută indicația terapeutică boala Erdheim Chester cu mutație BRAF V600E pozitivă în protocolul aprobat.

În aceste condiții, instanța nu putea obliga ANMDMR la asigurarea tratamentului, întrucât instituția nu are atribuții în compensarea medicamentelor, ci doar în evaluarea acestora pentru includerea în Listă, conform metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 861/2014. În concluzie, ANMDMR solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 1299/29.08.2023 și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, cu consecința respingerii cererii de ordonanță președințială ca neîntemeiată, întrucât instituția nu are atribuții legale privind compensarea medicamentelor și nu poate fi obligată la asigurarea tratamentului în regim de compensare 100% pentru indicații terapeutice neincluse în protocoalele aprobate.

4. Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., recurenții-pârâți Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și Ministerul Sănătății au învederat existența unei pretinse contradicții, însă nu la nivelul considerentelor hotărârii atacate, ci între motivarea sentinței și textele de lege incidente cauzei. Or, Înalta Curte reține, în ceea ce privește pretinsa contradicție invocată de pârâți, că aceasta nu reprezintă o critică subsumată cazului de casare indicat, ci se circumscrie prevederilor pct. 8 al aceluiași articol, respectiv cazului de casare care sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, criticile urmând a fi analizate din această perspectivă.

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâți, prin care au invocat greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și neîndeplinirea condițiilor de admitere a ordonanței președințiale, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată, circumscris cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. II.1. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod legal că, în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind, astfel, partajată între Ministerul Sănătății, ANMDMR și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării acesteia prin hotărâre, conform art. 242 din Legea nr. 95/2006.

Susținerile recurentului-pârât Guvernul României cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive sunt nefondate, în condițiile în care chiar acesta subliniază că este un organ colegial care are în structura sa ca autoritate de specialitate/de resort Ministerul Sănătății, care la rândul său are în subordine Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar potrivit art. 241 din Legea nr. 95/2006, toate aceste autorități publice sunt implicate în procesul decizional privitor la medicamentele incluse pe lista de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală. Este adevărat că potrivit H.G.

nr. 561/2009 autoritățile de specialitate sunt cele care inițiază proiectele de acte normative, potrivit domeniului lor de activitate, dar acestea pot suferi modificări în urma dezbaterilor din ședința Guvernului, forma finală a acestora fiind adoptată/aprobată deci de Guvernul României, care de altfel, așa cum se prevede și la art. 102 alin. (1) din Constituția României este cel care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Cu privire la recurentul-pârât Ministerul Sănătății, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 și de atribuțiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate.

Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile, pe de-o parte, pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, iar pe de altă parte, pe faptul că acordarea efectivă a medicamentației revine în sarcina unităților sanitare prin care se derulează programele naționale de sănătate, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR și se aprobă prin hotărârea Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale. Totodată, prevederile art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 95/2006 dispun că: "(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică.

(...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz". Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamantul solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Vemurafenib (denumirea comercială Zelboraf), nu se poate contesta legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.

Susținerile recurentului-pârât, referitoare la atribuția gestionării FNUASS, nu au relevanță în stabilirea calității sale procesuale, această parte nefiind chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuții în gestionarea fondului din care se decontează medicamentul necesar afecțiunii de care suferă reclamanta, ci în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea și controlul activităților referitoare la sănătatea publică.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenția reclamantului de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. În esență, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamantul solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Vemurafenib (denumirea comercială Zelboraf) pentru indicația terapeutică boala Erdheim-Chester.

Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecțiune decât cea pentru care a fost autorizat și inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS.

Totodată, dispozițiile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 stabilesc că "Lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.", iar prevederile art. 280 din Legea nr. 95/2006, stabilesc la alin. (1) lit. i) că: "(1) Atribuțiile CNAS sunt următoarele: i) participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuție personală, pe baza prescripțiilor medicale, pentru persoanele asigurate". Așadar, pe lângă gestionarea bugetului FNUASS, pârâta CNAS are și atribuții comune cu cele ale Ministerului Sănătății în privința elaborării listei cuprinzând medicamentele decontate din acest buget, un alt aspect de natură să confirme calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.

Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, Înalta Curte reține că aceasta este justificată de atribuțiile legale ce-i revin, potrivit art. 704 și urm. din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sistemul sănătății, art. 2 - 4 din H.G. nr. 734/2010 și art. 6 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, în procedura de evaluare și autorizare a medicamentelor puse pe piață în România.

Totodată, potrivit art. 8 lit. d) din Ordinul nr. 861/2014: "Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România poate iniția, din oficiu, procedura de evaluare a tehnologiilor medicale pentru includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă în următoarele situații: (...) d) DCI-uri compensate corespunzătoare medicamentelor cu indicație nouă, altele decât cele pentru care solicitanții au depus cerere". Înalta Curte mai reține că, deși este reală susținerea recurentei ANMDMR, în sensul că obiectul ordonanței președințiale nu îl reprezintă obligarea pârâților la includerea în lista de decontare a medicamentului Vemurafenib (denumirea comercială Zelboraf), ci la decontarea provizorie a costului acestui tratament, nu se poate face abstracție de împrejurarea că litigiul este generat de refuzul de acordare a medicamentului în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării și neincluderii în listă a tratamentului solicitat de reclamant pentru indicația terapeutică boala Erdheim-Chester.

Prin urmare, cum toți pârâții și fiecare în parte au atribuții în ceea ce privește procedura de includere pe lista de decontare a medicamentelor de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii, criticile de nelegalitate expuse în cadrul recursurilor fiind nefondate. II.2. Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, H.G.

nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006. Criticile recurenților-pârâți Ministerul Sănătății și Guvernul României referitoare la incompatibilitatea procedurii ordonanței președințiale cu materia contenciosului administrativ, sunt nefondate. Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă stabilindu-se de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

Așadar, este admisibilă de principiu cererea de ordonanță președințială formulată în fața instanței de contencios administrativ, atunci când aceasta nu are ca obiect suspendarea unui act administrativ, ci dispunerea unor măsuri provizorii, cum ar fi impunerea unei obligații vremelnice în sarcina unei părți, până la dezlegarea fondului cauzei, ipoteză întrunită și în cauza de față. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., în special cele privind aparența de drept și neprejudecarea fondului, Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenției formulate.

Aparența de drept este în favoarea reclamantului dacă poziția acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței.

În speță, Înalta Curte constată că reclamantul a probat aparența de drept, depunând acte medicale din care rezultă că suferă de BOALA ERDHEIM CHESTER CU MUTAȚIE BRAF V600E POZITIVĂ, pentru a cărui tratare medicul curant a considerat oportună administrarea medicamentului în litigiu, astfel cum rezultă din Biletul de ieșire din spital din data de 15 aprilie 2024 . Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de reclamant, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la necesitatea evaluării și autorizării medicamentului pentru indicația terapeutică boala erdheim chester cu mutație BRAF V600E pozitivă.

Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților. Totodată, nu poate fi ignorată situația medicală urgentă în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant, care poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acestuia. Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață (incluzând dreptul la ocrotirea sănătății), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, art. 22 din Constituția României stabilește că: "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar art. 34 dispune că: "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.

(3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege." Înalta Curte reține că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie.

Înalta Curte apreciază a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate: "28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protejarea vieților pacienților, Curtea nu poate accepta ideea că niște chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătății în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligațiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenție pentru apărarea vieții [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V și Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].

29. Curtea reamintește că abordarea sa față de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul și scopul convenției ca instrument pentru protecția persoanelor impune interpretarea dispozițiilor sale și aplicarea lor astfel încât garanțiile acesteia să fie practice și efective (a se vedea, de exemplu, Yașa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI).

30. În cazul de față, capătul de cerere invocat în fața Curții este că autoritățile naționale nu au făcut ceea ce era de așteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci și de către instanțele interne (supra, pct. 13-14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea." Înalta Curte va avea în vedere și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, care prevede în art. 12 că: "Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge.", precum și Rezoluția Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, care a sesizat "diferențele surprinzătoare și inacceptabile la nivelul calității serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie și al accesului la medicamente împotriva cancerului" și a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluții, Comisia și statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toți pacienții care au nevoie de ele.

În acest context, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, s-ar leza dreptul intimatului-reclamant la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale. Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciar consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială, câtă vreme medicamentul solicitat este prevăzut în lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, însă nu și pentru indicația de care suferă reclamantul, iar acest tratament i-a fost prescris reclamantului de medicul specialist oncolog (eficiența unui astfel de tratament neputând fi reconsiderată de către instanța de judecată).

Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO. În interpretarea art. 2 (dreptul la viață), cât și art. 8 (dreptul la viață privată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sarcina statelor semnatare o serie de obligații pozitive pentru de a proteja în mod efectiv și nu teoretic și iluzoriu dreptul la viață, respectiv dreptul la integritate fizică care face parte din viața privată.

Deși Convenția nu garantează în sine dreptul la asistența medicală gratuită, Curtea europeană a statuat, într-un număr de hotărâri, că articolul 8 CEDO este relevant în cauzele care implică finanțarea publică de natură să faciliteze mobilitatea și calitatea vieții persoanelor cu dizabilități (Zehnalová și Zehnal c Cehiei. Sentges v. Olandei (dec.) no. 27677/02, 8 iulie 2003). Curtea a statuat așadar asupra aplicabilității art. 8 asupra cererii reclamanților cu privire la finanțarea insuficientă a tratamentelor medicale (Pentiacova și 48 recl c. Rep. Moldova, 4.01.2005). Așadar, comportamentul statului nu este limitat doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, sau de a restrânge prin măsuri active componentele dreptului la viață privată, ci implică deopotrivă, pentru asigurarea caracterului efectiv al drepturilor garantate și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lor (L.C.B.

c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, §36, Panaitescu c. România, 10 aprilie 2012, §27).

Curtea de la Strasbourg a acceptat că nu poate fi exclus ca actele și omisiunile autorităților în domeniul politicii sănătății să poată angaja în anumite împrejurări răspunderea lor în temeiul art. 2. Totuși, când un Stat contractant a adoptat dispoziții corespunzătoare care să asigure înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protecția vieții pacienților, nu poate accepta ca niște chestiuni, precum eroarea de raționament din partea angajaților din sănătate sau coordonarea neglijentă între aceștia în tratarea unui anumit pacient, să fie suficiente prin ele însele pentru a atrage răspunderea Statului din perspectiva obligațiilor sale pozitive în temeiul art. 2 din Convenția privind protecția vieții (a se vedea Powell c. Regatul Unit (dec.), cererea nr. x/99, CEDO 2000-V, Oneryildiz c. Turcia [M.C.], cererea nr. x/99, §71, CEDO 2004-XII, Panaitescu, citată anterior, §28).

Înalta Curte reține așadar că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie, iar în acest sens are în vedere și că dispozițiile lit. B) pct. II lit. a) din Anexa la H.G. nr. 423/2022 stabilesc, cu caracter de principiu, că unul din obiectivele Programului național de oncologie este "tratamentul medicamentos al bolnavilor cu afecțiuni oncologice", ceea ce, la o analiză sumară, presupune asigurarea unei medicații adecvate categoriei speciale de bolnavi vizate de acest program. Recurenții-pârâți au mai susținut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție.

Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantului, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită acestuia asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate și în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și au fost analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare. În orice caz, este de observat că măsura solicitată de reclamant are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă.

Nu în ultimul rând, așa cum în mod corect s-a reținut și în fața instanței de fond, în cauză nu se cercetează fondul dreptului disputat de părți (dreptul reclamantului la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2023. Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-pârâți referitoare la neîntrunirea condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 997 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc.

civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte (în opinie majoritară), va respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 1229 din data de 29 august 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Cu majoritate, Respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 1229 din data de 29 august 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Definitivă. Pronunțată astăzi, 27 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Cu opinie separată în sensul admiterii recursurilor, casării sentinței recurate si respingerii acțiunii ca neîntemeiate. Contrar opiniei majoritare, apreciez că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc.

civ. invocat de recurentele-pârâte este fondat, sentința recurată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 997 din C. proc. civ., care prevăd condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială. Potrivit dispozițiilor art. 997 din C. proc. civ.: "(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului.

(3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen. (4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt". Din aceste dispoziții legale rezultă condițiile care trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru admiterea unei cereri de ordonanță președințială, respectiv: urgența, caracterul vremelnic (provizoriu) și aparența de drept în favoarea reclamantului (neprejudecarea fondului).

Pentru a stabili dacă aparența de drept este în favoarea reclamantului, se impune a fi avut în vedere actul normativ care reglementează Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 720/2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum și denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naționale de sănătate.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, prescrierea, eliberarea și decontarea medicamentelor corespunzătoare denumirilor comune internaționale se realizează potrivit actului normativ și în baza