Decizia nr. 1057/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 310/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la 11.02.2020, reclamanta A. S.A.

în contradictoriu cu pârâta Agenția de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat: 1) anularea deciziei nr. 504/17.12.2019, emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, comunicată la 19.12.2019; 2) anularea deciziei de impunere nr. x/29.08.2014, emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul DGAMC în ceea ce privește stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată pentru sumele de: 12.747.578 RON - impozit pe profit, 5.042,869 RON - dobânzi/majorări de întârziere, 1.912.137 RON - penalități de întârziere; 3) anularea raportului de inspecție fiscală nr. x/29.08.2014 întocmit de Activitatea de inspecție fiscală din cadrul ANAF.

Prin sentința civilă nr. 310 din 27 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, ca neîntemeiată. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în parte a acțiunii, pentru cheltuieli refuzate la deductibilitate în sumă de 33.148.341 RON, reprezentând comision acordat de reclamantă brokerului C. pentru polițele de asigurare de răspundere civilă încheiate de reclamantă pentru unitățile spitalicești din Italia.

În dezvoltarea cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentința cuprinde motive contradictorii cu privire la suma de 33.148.341,07 RON, în sensul că, deși instanța de fond a reținut că această sumă a fost contestată de reclamantă pe motiv că organele de inspecție fiscală nu au luat-o în considerare ca fiind cheltuială nedeductibilă prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal, întrucât nu ar fi fost justificată cu documente, totuși a motivat că suma nu este deductibilă prin raportare la existența afilierii. Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 19 și art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m) din Legea nr. 273/2003 privind Codul fiscal și în pct. 48 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 44/2004. 3. Apărările formulate Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând apărări față de motivele de casare invocate. 4. Alte aspecte procedurale În stadiul recursului, Înalta Curte a dispus citarea în cauză a Ministerului Finanțelor-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, având în vedere că, prin H.G.

nr. 238/2022 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, precum și pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscal, s-a prevăzut preluarea Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în aparatul propriu al Ministerului Finanțelor. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs și cu apărările formulate prin întâmpinare, reținând și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 504/17.12.2019, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF - DGSC), anularea Deciziei de impunere nr. F-MC 1421/29.08.2014, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC), în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare constând în impozit pe profit în sumă de 12.747.578 RON, - dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 5.042,869 RON și penalități de întârziere în sumă de 1.912.137 RON și anularea raportului de inspecție fiscală nr. x/29.08.2014.

După efectuarea cercetării judecătorești, pe baza materialului probator administrat în cauză, constând în înscrisuri și expertiză contabilă, instanța de fond a conchis că actele administrative fiscale contestate sunt legale și a respins acțiunea ca nefondată. Această soluție este împărtășită și de instanța de recurs. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că instanța de control judiciar nu are rolul de a reaprecia probele administrate în primul stadiu procesual ori de relua toate aspectele de fapt relatate pe larg în motivarea sentinței sau în cererea de recurs.

În acest context, raportat la chestiunile aflate în dispută judiciară în recurs, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că instanța de fond a reținut, cu o motivare în fapt și în drept amplă, coerentă și convingătoare, că suma de 33.148.341,07 RON reprezentând cheltuieli înregistrate în relația cu prestatorul C. S.R.L. (comision acordat brokerului pentru polițe de răspundere civilă față de terți emis pentru unități spitalicești din Italia), a fost considerată în mod corect de autoritățile fiscale ca fiind nedeductibilă, considerentele avute în vedere vizând, pe de o parte, afilierea existentă între cele două societăți, și, pe de altă parte, lipsa scopului și conținutului economic efectiv al tranzacțiilor, pe fondul afilierii constatate și al documentelor aferente operațiunilor supuse inspecției fiscale.

Prin urmare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă cu referire la o pretinsă contrarietate între motivele reținute de instanța de fond în privința caracterului nedeductibil al cheltuielilor. Trecând la examinarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., Înalta Curte reține că în materia impozitului pe profit, în temeiul dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 21 alin. (1) și (4) din același act normativ, la determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile fiscal numai dacă sunt efectuate în scopul realizării de venituri, sunt necesare pentru desfășurarea activității conform obiectului de activitate, în vederea realizării de venituri- necesitate pe care contribuabilul este dator să o justifice- și sunt înregistrate în contabilitate pe baza unui document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte. Aplicarea acestor dispoziții legale este detaliată prin Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, punctul 48 -"Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții: - serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părți sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare; - contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate." Rezultă, așadar, că sunt deductibile fiscal cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, astfel că orice operațiune înregistrată în contabilitate trebuie să aibă la bază un document justificativ care să facă dovada realității operațiunii și a necesității serviciilor achiziționate pentru desfășurarea activității economice a contribuabilului.

Recurenta-reclamantă a afirmat că normele de drept material citate mai sus ar fi fost greșit aplicate de prima instanță, dar cea mai mare parte a argumentelor prezentate în dezvoltarea motivului de casare invocat rezidă în indicarea probelor invocate în dovedirea principalelor atribuții ale brokerului C. S.R.L. și a modului de operare al acestuia, tinzând la demonstrarea efectivității prestării serviciilor.

Or, raționamentul judiciar care a stat la baza soluției pronunțate de instanța de fond nu s-a limitat la aceste aspecte, ci a urmărit să stabilească și dacă operațiunile au avut un conținut economic, adică prestațiile au fost achiziționate în scopul desfășurării activității economice și realizării de venituri impozabile, în acord cu principiul prevalenței conținutului economic al tranzacțiilor, consacrat în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal aplicabil în perioada de referință ("La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuții sociale obligatorii, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției/activității.") Raportat la scopul economic, instanța de fond a reținut în mod judicios, ca aspect relevant de natură să combată susținerile reclamantei, faptul că valoarea totală a veniturilor din vânzări obținute de societatea reclamantă pentru perioada 2009-2011 este de 7.571.684 euro, în condițiile în care totalul cumulat al comisioanelor facturate de brokeri este de 7.395.232 euro.

Din analiza veniturilor brokerului de asigurare C. S.R.L. conform balanțelor la 31.12.2010 și la 31.12.2011 și facturilor de comision emise către A. S.A., a rezultat că în perioada 2010-2011, brokerul de asigurare a înregistrat venituri de 88.732.480 RON și a emis facturi către reclamantă în sumă de 87.606.891 RON, de unde rezultă că 98,73% din veniturile brokerului C. din perioada 2009-2011 provin de la reclamantă, iar tranzacțiile derulate de C. cu partenerii săi comerciali italieni și români nu au adus profit brokerului român. De asemenea, luând în considerare și aspectele reținute în raportul de expertiză, în analiza tratamentului fiscal aferent cheltuielilor cu servicii prestate de afiliați, Curtea de apel a avut în vedere dispozițiile relevante din domeniul prețurilor de transfer, potențiala duplicare a serviciilor și prevederile legislației antiabuz.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, faptul că judecătorul fondului nu și-a însușit concluziile expertizei în sensul caracterului deductibil al cheltuielilor nu este criticabil din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că această probă reprezintă doar o opinie de specialitate asupra stării de fapt fiscale, conform art. 330 din C. proc. civ., a cărei forță doveditoare se apreciază prin filtrul raționamentului judecătorului, în corelație cu celelalte probe administrate în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul exercitat conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 310 din 27 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.