Decizia nr. 104/2026 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanțe Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 26.02.2024, pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul Inspecție Fiscală, anularea Deciziei de impunere nr. MBC_AIF 2395 din 29.11.2023 privind obligațiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare întocmită de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 23.07.2024, reclamanta a formulat cerere precizatoare și completatoare, prin care a lărgit cadrul procesual pasiv, în sensul chemării în judecată în calitate de pârât și a Ministerului Finanțelor-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, urmare a comunicării deciziei de soluționare a contestației. Totodată, a precizat că își lărgește petitul cererii sub aspectul contestării și Deciziei privind soluționarea contestației nr. 1273/09.04.2024 și că își restrânge cererea de chemare în judecată în raport cu decizia de impunere, solicitând anularea în parte a acesteia în ceea ce privește suma de 2.250.000 RON reprezentând impozit pe profit. Prin sentința civilă nr. 230 din 26 februarie 2025, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate cu consecința anulării Deciziei de impunere nr. MBC_AIF 2395/29.11.2023 în ceea ce privește suma de 2.250.000 RON reprezentând impozit pe profit, anulării în parte a Deciziei nr. 1273/09.04.2024 privind soluționarea contestației pronunțate de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, respectiv în ceea ce privește respingerea parțială a contestației pentru suma de 2.250.000 RON impozit pe profit, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. 2.1. Sentința recurată este nelegală, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă - incidența disp.

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prima instanță nu a analizat argumentele referitoare la faptul că organul fiscal nu a dovedit niciuna dintre condițiile prevăzute de disp. art. 6 lit. a) din Legea nr. 32/1994, rezumându-se la a prelua sintetic cele reținute prin decizia de impunere și decizia de soluționare a contestației. 2.2. Sentința recurată este rezultatul aplicării greșite a disp. art. 46 alin. (2) lit. e) și f) și art. 73 alin. (2) Codul de procedură fiscală - incidența disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Organul fiscal nu a invocat niciun temei de drept în baza căruia recurenta-reclamantă nu poate beneficia de facilitățile fiscale acordate de Legea nr. 32/1994 și Codul fiscal pentru sponsorizarea de 2.250.000 acordată B.. Singura explicație oferită de organul fiscal este cea potrivit căreia sponsorizarea nu ar fi fost acordată pentru susținerea unei activități fără scop patrimonial.

Decizia de soluționare a contestației a încercat o remediere a lipsurilor cuprinse în decizia de impunere, invocând incidența disp. art. 1 din Legea nr. 32/1994, iar instanța de fond suplinește lipsurile privind temeiul de drept din decizia de impunere, reținând că acestea sunt cele prevăzute de art. 25 alin. (4) lit. l), art. 7 pct. 26 lit. b)-c) din Legea nr. 227/2015, art. 1, art. 6, art. 10 din Legea nr. 32/1994 și art. 55 din Codul de procedură fiscală. Instanța de fond a arătat că în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației se clarifică faptul că decizia de impunere este întemeiată pe disp. art. 1 din Legea nr. 32/1994. Recurenta-reclamantă susține că disp. art. 6 și art. 10 din Legea nr. 32/1994 constituie singurele temeiuri legale ce reglementează eventualele sancțiuni aplicabile sponsorilor, precum și împrejurarea că sponsorizarea a fost acordată în sprijinul unei activități lipsite de scop patrimonial.

Dispozițiile art. 6 și 10 din Legea nr. 32/1994 au caracter de norme juridice speciale, de strictă interpretare și aplicare, reprezentând singurele norme juridice de sancționare a sponsorilor. 2.3. Sentința recurată este rezultatul aplicării greșite a disp. art. 1 din Legea nr. 32/1994 deoarece sponsorizarea acordată B. respectă scopul Legii nr. 32/1994 - incidența disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține că sponsorizarea respectă toate condițiile intrinseci/extrinseci reglementate de Legea nr. 32/1994, respectiv disp.

art. 1 alin. (1) și alin. (2), art. 4 alin. (1), art. 6, art. 10, iar prevederile art. II și art. III pct. 1 lit. b) din Contractul de sponsorizare nr. x/27.12.2022 conduc la concluzia că suma în cuantum de 2.250.000 RON a fost acordată pentru scopul susținerii activităților desfășurate de B.. Instanța de fond a reținut întrunirea cerințelor de formă și de fond impuse de Legea nr. 32/1994 în privința contractului de sponsorizare, însă a respins acțiunea în raport de o pretinsă conduită a B.. Astfel, instanța de fond a adăugat la lege, a făcut aprecieri contradictorii și neprobate, susținând că, contractul de sponsorizare a avut un scop mascat, de achiziționare, prin intermediul B., a serviciilor de publicitate în cadrul C.. Recurenta-reclamantă arată că nu a condiționat în niciun fel modalitatea de utilizare și gestionare a sumei de către B., fiind dreptul acesteia de a uza de banii proveniți din sponsorizare cum consideră, astfel că recalificarea operațiunii nu este motivată în fapt și în drept.

Prin încheierea contractului de prestări servicii între B. și D. S.R.L. s-a urmărit îndeplinirea scopului fundației, de realizare a unor activități în domeniul cultural și artistic, activitatea fiind în concordanță cu prevederile art. 48 din O.G. nr. 26/2000 și art. 4 din Legea nr. 32/1994. Suma de 2.250.000 RON acordată de recurenta-reclamantă cu titlu de sponsorizare a fost utilizată în mod legal de către B., respectiv contractarea serviciilor oferite de D. S.R.L. pentru organizarea evenimentului cultural-artistic D. ediția a III-a 2023. Recurenta-reclamantă consideră că publicitatea și vizibilitatea dispusă în cadrul C. de către D. S.R.L. reprezintă activități legale și compatibile cu acordarea facilităților fiscale sponsorizărilor, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 32/1994.

Este lipsită de temeinicie calificarea contractului încheiat între B. și D. S.R.L. exclusiv din perspectiva denumirii de "prestări servicii", aceasta fiind în contradicție cu disp. art. 14 alin. (2) Codul de procedură fiscală, deoarece prevalența substanței asupra formei conduce la stabilirea stării de fapt fiscale în concordanță cu conținutul comercial și nu cu cel formal, Fundația neavând niciun beneficiu material pentru plata făcută. Recurentei-reclamante îi este imputată conduita Fundației ulterior acordării sponsorizării și nu conduita proprie. Potrivit disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 32/1994, recurenta-reclamantă nu este condiționată de conduita Fundației și nu trebuie să intervină direct sau indirect în activitatea acesteia, prim urmare imputarea conduitei Fundației s-a făcut nelegal.

3. Apărările formulate Intimata-pârâtă ANAF-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. II. Soluția instanței de recurs Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate prin cererea de recurs și prin apărările formulate, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Analiza motivelor de casare 1. Cu privire la motivele de nelegalitate înemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă critică faptul că prima instanță nu a analizat susținerile sale potrivit cărora disp.

art. 6 și art. 10 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea reprezintă singurele norme juridice de sancționare a sponsorilor, având caracter de norme juridice speciale de strictă interpretare și aplicare, limitându-se să preia cele exprimate de organele fiscale. Critica este nefondată, din considerentele sentinței de fond reiese că judecătorul a analizat motivele reclamantei în sensul că decizia de impunere este nemotivată în drept, iar ambele decizii (de impunere și de soluționare a contestației fiscale) au reținut greșit că sponsorizarea acordată B. nu respectă scopul Legii nr. 32/1994. În privința inexistenței temeiului de drept din cuprinsul deciziei de impunere, a arătat prima instanței că aceasta a fost întemeiată pe disp.

art. 25 alin. (4) lit. l), art. 7 pct. 26 lit. b)-c) din Legea nr. 227/2015, art. 1, art. 6, art. 10 din Legea nr. 32/1994 și art. 55 din Codul de procedură fiscală, prin urmare decizia de impunere a precizat temeiul de drept. De asemenea, sub aspectul temeiniciei celor două decizii a căror anulare s-a cerut, instanța de fond a arătat expres că reclamanta nu a respectat disp. art. 1 din Legea nr. 32/1994, nu a încheiat contractul de sponsorizare cu scopul susținerii unei activități cu scop lucrativ, ci pentru achiziția unor servicii de publicitate în cadrul festivalului, prin urmare contractul a avut un scop marcat, astfel că nu a mai fost necesar să fie analizate și prevederile art. 6 și art. 10 din Legea nr. 32/1994.

Este adevărat că judecătorul fondului nu a precizat expres dacă încălcarea disp. art. 6 și art. 10 din Legea nr. 32/1994 reprezintă singurele norme juridice de sancționare a sponsorilor, însă reținerea ca fiind incident art. 1 din Legea nr. 32/1994 (lipsa scopului contractului de sponsorizare) nu poate conduce la sancțiunea prevăzută de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece în absența îndeplinirii condiției de la art. 1 din legea specială, prevederile art. 6 și 10 nu sunt incidente în cauză. De altfel, organele fiscale au menționat ca temei de drept, atât art. 1, cât și art. 6 și art. 10 din Legea nr. 32/1994, însă nefiind îndeplinită condiția scopului prevăzut de lege, nu a analizat și celelalte situații ce pot conduce la neacordarea facilităților legale.

2. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prima critică susține aplicarea greșită a disp. art. 46 alin. (2) și art. 73 alin. (2) Codul de procedură fiscală, respectiv nemotivarea în fapt și în drept a actului administrativ fiscal pe bază de probe sau constatări proprii. În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că decizia de impunere și decizia de soluționare a contestației, cuprind atât motivele de fapt cât și de drept, iar motivarea se bazează pe constatări proprii ale organului fiscal, precum și pe înscrisurile analizate. Din punctul de vedere al motivării în fapt, organul fiscal a arătat că prin încheierea contractului de sponsorizare nu s-a urmărit susținerea unei activități fără scop lucrativ ce a condus la încălcarea disp.

art. 1 din Legea nr. 32/1994. Motivarea în drept susține această constatare, iar argumentele recurentei-reclamante, în sensul că aceasta a fost suplinită de organul de soluționare a contestației și de instanța fondului, sunt nefondate. Prin decizia de impunere sunt indicate prevederile art. 1 din Legea nr. 32/1994 alături, este adevărat, și de celelalte dispoziții legale arătate și prin considerentele instanței de fond, iar faptul că organul de soluționare a contestației a stabilit că sunt aplicabile disp. art. 1 reprezintă răspunsul la contestația reclamantei prin care s-a susținut că organul fiscal nu a motivat decizia de impunere în raport de disp. art. 6 și 10 din Legea nr. 32/1994. Prin urmare, instanța de judecată nu a suplinit pretinsele lipsuri privind temeiurile de drept, ci a analizat cererea reclamantei ținând seama de conținutul actelor administrative fiscale a căror anulare s-a cerut și de motivele acțiunii formulate.

Cu privire la susținerea recurentei-reclamante, reiterată și în calea de atac a recursului, în sensul că singurele temeiuri juridice ce reglementează eventualele sancțiuni aplicabile sporurilor sunt cele prev. de art. 6 și art. 10 din Legea nr. 32/1994, Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată. Astfel, prevederile art. 6 și art. 10 din Legea nr. 32/1994 sunt aplicabile în situația în care contractul de sponsorizare respectă condițiile impuse de art. 1 din lege, respectiv "pentru susținerea unor activități fără scop lucrativ desfășurate de către una dintre părți, denumite beneficiarul sponsorizării". De asemenea, contractul de sponsorizare trebuie să țină seama și de disp. art. 3, art. 4 și 5 din lege, ce se referă, de exemplu, la interdicția sponsorizării din sume obținute de la buget, calitatea de beneficiar al sponsorizării sau drepturile și obligațiile părților.

Art. 6 prevede cazurile în care facilitățile nu se acordă, respectiv sponsorizarea reciprocă/efectuată de către rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv, către o persoană juridică fără scop lucrativ de către o altă persoană juridică care conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată. Art. 10 stabilește că nu beneficiază de facilitățile legale sponsorul care, în mod direct sau indirect, urmărește să direcționeze activitatea beneficiarului. Dacă s-ar considera corectă interpretarea susținută de către recurenta-reclamantă ar însemna că nerespectarea prevederilor art. 1-5 din Legea nr. 32/1994 nu ar putea să fie sancționată, ceea ce conduce la încălcarea principiului de drept actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, făcând norma inutilă și ineficace, în sensul că nu produce efecte juridice.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că nerespectarea tuturor condițiilor/criteriilor prevăzute de Legea nr. 32/1994 și nu numai cele de la art. 6 sau art. 10 din lege, poate conduce la neacordarea facilităților ca urmare a încheierii unui contract de sponsorizare/mecenat. În concluzie, indicarea ca temei juridic a disp. art. 1, nu echivalează cu încălcarea principiului legalității, disp. art. 11 din Legea nr. 32/1994 permițând formularea contestațiilor ca urmare a acordării/neacordării facilităților, acestea nefiind limitate la nerespectarea art. 6 sau art. 10 din lege. Prin cea de-a doua critică se invocă aplicarea greșită a disp. art. 1 din Legea nr. 32/1994, susținându-se că sponsorizarea respectă scopul legii.

Înalta Curte reține că atât organele fiscale, cât și judecătorul fondului au observat că sub aspectul formei și fondului, contractul de sponsorizare încheiat între recurenta-reclamantă A. S.R.L.

și B. respectă dispozițiile Legii nr. 32/1994 însă acesta a avut un scop mascat, reclamanta neurmărind acordarea unei sponsorizări, ci achiziționarea, prin intermediul Fundției, a serviciilor de publicitate în cadrul C.. Lecturându-se contractul de sponsorizare încheiat între părți, se remarcă cum obiectul contractului constă în sponsorizarea beneficiarului B., cu suma de 2.250.000 RON, acesta obligându-se să aducă la cunoștința publicului sponsorizarea, numi cu acordul prealabil al sponsorului, în condițiile agreate de acesta, cu respectarea legii; să utilizeze sponsorizarea conform scopului declarat; să nu efectueze reclamă comercială anterioară, concomitentă sau ulterioară activității sponsorizate, în favoarea sponsorului și să respecte orice alte restricții/interdicții prescrise de normele legale privind formele de aducere la cunoștința publicului a sponsorizării (art. II și art. III pct. 1 din contract).

Potrivit disp. art. V lit. c) din contractul de sponsorizare, actul juridic încheiat se reziliază de drept dacă una din părți nu își îndeplinește obligațiile contractuale, le îndeplinește necorespunzător sau cu întârziere, fără a fi necesară intervenția unei instanțe judecătorești sau îndeplinirea altei formalități. La rândul său, B., beneficiara sponsorizării, a încheiat un contract de prestări servicii cu D. S.R.L., utilizând suma provenită din sponsorizare, mai exact 2.179.742 RON pentru promovarea evenimentului cultural-artistic D. ediția 2023, achiziționând servicii de publicitate pentru reclamantă. La dosar au fost depuse bannere publicitare cu numele recurentei-reclamante, în cadrul C., de unde rezultă că s-a prestat un serviciu de publicitate societății, iar c/valoarea acestuia a fost achiziționată din suma prin care a fost sponsorizată B.. Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu și-a dat acordul, potrivit disp.

art. II din contractul de sponsorizare, pentru ca beneficiarul să aducă la cunoștința publicului sponsorizarea și nu a luat măsuri de reziliere a contractului pentru nerespectarea obligațiilor, ceea ce conduce la concluzia că scopul contractului de sponsorizare a fost acela de a achiziționa servicii de publicitate în cadrul festivalului, prin intermediari. Această concluzie la care a ajuns prima instanță, s-a întemeiat în mod corect pe coroborarea probelor administrate, toate acestea conducând la faptul că scopul Legii nr. 32/1994 a fost denaturat, sponsorizarea nefiind făcută în scopul susținerii unei activități fără scop patrimonial, ci pentru obținerea de beneficii economice.

Din conținutul contractului de prestări servicii nr. x/24.03.2023, un punct important al actului îl reprezintă prestarea serviciilor de publicitate și vizibilitate pentru societatea A. S.R.L., ceea ce reprezintă obținerea de beneficii economice și nu obiectivul unei organizații fără scop patrimonial. Față de acestea, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ. coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, constatând neîntrunirea motivelor de casare invocate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 230 din 26 februarie 2025 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 15 ianuarie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.